Cum o să mai stau trântită-n iarbă de-acum?
O făceam cu atâta bucurie. Mă scufundam în valuri. Valurile de ierburi necosite. Și pândeam orice adieri de vânt. Pale care, brusc, unduiau și scoteau la vedere pâlcuri, pâlcuri de flori. Respirai uimit. Dezvăluiau culori, mirosuri și soiuri, mereu altele, atât de diferite. Aici roșii, dincolo albastre, colo galbene, mai departe mov sau ciclamen. După cum le picaseră semințele-n jur? Rotit? Flori pitite până atunci, acoperite înadins. Și, deodată, izbucneau. Fuseseră lumini ascunse. Ocrotite nu atât de iarbă, cât, mai cu seamă, de umbra cea de temut… A spinării muntelui. Cel mai straniu masiv dintre toate. Însingurat, prelung și ascuțit, Piatra Craiului. Și ce frumos, pur și simplu frumos, i-au fost numite văile, apele și crestele: Piscul rece, Șipotul arinului, Fisura ciorii, Pârâul copilului, Lespedea șoimilor sau Lespedea albă toată, Orga mare din padina încuiată, Muchia pinului, Acul prăpăstiilor, Țancul fără nume, Umerii Pietrei Craiului…
Și ce mai poveste pe seama lui, a muntelui…
„Cândva, craiul iubea o crăiasă. Demult, demult de tot. Atât de tare o îndrăgea, încât să se despartă vreun pic nu prea-i venea. Zi și noapte, de mijlocel o ținea și în ochi i se uita. O vrăjitoare, desigur geloasă și rea, îi privi la rândul ei și rosti: Aaa, nu vă despărțiți?! În veci întocmai să fiți. Însă fără să vă atingeți! Ha ha ha… Și i-a stropit cu o fiertură la care mișcorondisise vreo trei luni, cu ură. Cei doi habar n-aveau, dormeau înlănțuiți și se visau.
Nu s-au mai trezit. Craiul a rămas alungit, măreț, împietrit. O creastă de munte zimțat, neramificat, doar trup. Fără brațe și picioare. Crăiasa însă s-a fărâmat, în piatră fremătătoare s-a transformat. Pietriș viu, mișcător, rostogolitor. Grohotiș. În zadar ar vrea ea iar, acolo sus, pe vârf. Fuge la vale, e luată-n picioare. Se străduie, dar numa’ zuruie, se scurge-ntruna de pe munte, oricât soarta ar vrea să-nfrunte…”
Ei, acum, când se îndesesc case de vacanță, moteluri și vile, răsună muzici bâzdâcoase și sfârâie grătare, trec ATV-uri și motociclete, iar pe poteci se perindă cârduri de copii în vacanță. Cu nasurile-n jos, împiedicându-se zdravăn de pietre… Se mai dezvăluie valurile de flori? Da, dar nu te mai înfioară. S-a dus taina… De parcă te-ai prostit. Copiii ăia sigur nu le văd, că se uită numai în telefoanele lor. De aceea se și împiedică. Șiruri uluitoare de orbeți. Pe potecile Pietrei. Numai că orbeții adevărați, cei golași, din galeriile lor subpământene, n-au primit din datul firii, adică de la Dumnezeu, și vedere…
Vulpoiul care m-a hămăit odată, în spatele casei, n-a mai apărut. Nici iepurele nu-mi mai stă sub geam lungind urechile-n lună, de-nnebunise pisica la fereastră. Nici aricioaica-n curte, nici bufnița-n pom. Doar ulii șoricari dau rotocoale, cu țipătul lor ce-aduce a disperare. Aaaaa… Și căprioarele, din ce în ce mai puține, abia se mai zăresc ici-colo. S-a dus vestea unei anchete cu tămbălău, când, într-un portbagaj, polițiștii au găsit un cerb și armele alături. Iar acasă, la descindere (ce cuvânt!), zeci de căprioare puse la afumat. Pentru pastramă. Omul avea pensiune… Îl turnase tovarășul său, cu care nu s-a-nvoit la împărțeală. Altfel cum?
Numai într-o iarnă, mai acu’, mi s-a furișat în casă un jder sau un dihor, sau o nevăstuică, cum i-o zice. Prăpăd a făcut. Sute de șoricei n-ar fi lăsat în urmă asemenea jaf. Ca să nu uităm că natura, totuși, e acasă la ea, nu noi, pripășiții. Bietul Crai, cu Piatra lui cu tot.
Fals. Nu-i așa. Totul și toate au dreptul lor sub soare. Iar dintre localnicii de acolo, doar moș Țântea stătea la vreme de amurg trântit în iarbă, cu ochii spre creastă. Și asta, fiindcă fusese prizonier la Cotul Donului și-l secătuise dorul. Îi deschisese ochii. Ceilalți vedeau în fața ochilor doar treburile ce le stăteau înainte, neapărat de biruit….
Și, dintre toți biruitorii, cel mai mult l-am îndrăgit pe Nea Gheorghe. Gheorghe al lu’ Vasile din Șendroaia. În cătun, acum sat în regulă sub umbrela Dâmbovicioarei, grupurile de case aveau nume diferite: Secătura, Moraru, Ciocanu, Izvor, Poienița stânii, Șendroaia… Iar Nea Gheorghe fusese pentru mine Inima locului. Nu-mi aduc bine aminte când m-a miruit cu zeflemeaua lui întâia oară: Hea…
Nu era o bătaie de joc, nici vorbă, ci un fel de apreciere a lui, o concluzie la toate cele ale vieții, ce se desfășuraseră sau urmau de acum încolo, cu siguranță după același tipic. Hea…
Mai curând un soi de înțelegere, cumva pe deasupra, a feluritelor nimicnicii. Expresie a unui om care a trăit greu, a cunoscut mult, s-a izbit mereu de stavile, dar a pus umărul și le-a clintit. Nu le-o fi răzbit, dar a încercat. Niciodată n-a stat cu mâinile-n sân, clar. Iar acolo-n sat era LA EL. Așa c-a apărut pe prag „la noi” și, neinvitat, chiar a intrat. Pe unii dintre noii veniți îi cam supăra asta. Mai cu seamă că nu-și scotea ciubotele, ceea ce acasă la el nu încape-ndoială c-o făcea. Poate era un dispreț mascat, numai că i l-am acceptat… Și, după ce-a făcut control, dându-și un pic pălăria pe ceafă, cum adică se mai ținea căscioara ce-o cumpărasem, s-a oferit să schimbe două bârne coapte. Din peretele lângă care troienele de zăpadă zăceau îndelungat. Se topeau ceva mai greu. Cred că noi nici nu le observasem. Bârnele alea cu beteșug.
Lăuda grinzile cu care se clădise întâi. „Ce dacă au peste sută. Mai țin măcar p-atât, c-au fost tăiate-n iarnă, când nu umblă seva-n pom și nici nu-l doare că-l tai. E amorțit. Poate-s doborâte și pe lună plină. Ce mai, faine. Cum e mândria. Da tot te rogi întâi, nainte d-a pune mâna pe topor. Azi, pe drujbă. Ceri voie, ca la un frate. Să vrea și el. Să se dea.” Pe urmă, și-a mijit ochii și-a întrebat: „Da, de botezu la copac ai auzit? Când e bolnăit pruncu și popă nu-i? Mergi la frasin, sau la fag, sau la stejar, spui „Tatal nostru” |fără „ă”| și-l stropești pe al mititel. La care se duce viața din el. Poți să-l dai apoi pe geam la altă muiere și aia-i pune nume nou. Păcălești moartea de dă târcoale. Hea…
Am văzut că se bucura că va fi vie casa. Că i se va deschide ușa des. Iarăși. În ultimul timp, trecuse cu tristețe pe alături, pe firul văii, văzând-o tăcută, părăsită. Întâi, de fapt înainte de bârnele alea, de-a pune lambriuri, șiță nouă și câte alte a mai făcut, ne-a întocmit o masă și-o bancă în curte. Pe cinste. Fiindcă vara se mănâncă numai afară, nu? Un pițigoi se-nvățase să-mi ciugule din brânză. Țopăia pe masă. Nu mă mișcam și el mă urmărea doar cu un ochi. Cât mărgica. Își vedea de trebșoară înainte. Știuse bine Nea Gheorghe care-s cele dintăi trebuințe ale locului. Inimile le băteau la fel… Lui și locului.
N-avea deloc gura legată Nea Gheorghe și-am aflat ce-l lega de căsuță. Aici pupase-ntâi o fată. Asta da, legătură. Întâia fată. La horă. Fusese o casă năstrușnică, de-i trozneau pereții de zdupăială. Se puseseră podele noi de câteva ori, că se fărâmau la joc. Stăpânul de-atunci, Cioacă, era achizitor de lapte și tot satul urca aici cu donițele. La sfârșit, că tot se găseau împreună, horeau. Doar la biserică se mai adunau așa, la înmormântări mai ales.
În război, bătrânul Cioacă, avusese cotă de dat armatei noastre, dar „ca românu’ imparțial” vindea lapte, unt, brânză și… Austro-Ungariei (de peste deal!) așa că strânsese bănet. Aha, de aceea erau zăbrele la geamuri, am înțeles. Și de aceea au fost foc de vesele două vecine, când le-am rugat să-mi fie de ajutor să arunc mormanul de fân putred din pod. Poate dădeau de vreo ulcică cu galbeni, fiindcă, da, găsiseră pitită după coș o sticlă cu țuică. Galbenă ca mierea, de mult ce dospise. Bătrânul o ascunsese de nevastă, deh. Și iar am aflat de ce ușa era nouă, că nu părea a fi de-un leat cu casa. Când venea Cioacă băut bine, bătrâna se fereca înăuntru și el trebuia să spargă ușa cu toporu. De fiecare dată. Alt deh… Și pe urmă ea chema popa să facă sfeștanie, așa că avusese parte de îndestule sfințiri casa…
Nea Gheorghe era poreclit Rusu, cică din cauza ochilor lui albaștri, de negăsit prin sat. De fapt, avusese „colegi” de armată mulți ruși, un batalion întreg, prin anii 50, pe granița cu Bulgaria și Ucraina, și tot povestea despre ei. Așa s-a ales cu porecla. Din povești.
Pusese draniță pe mai toate casele și bătuse șindrilă pe multe acoperișuri. Într-un fel purtau semnătura lui toate. Când a simțit că se duce, a luat caietul (roz!) al nepoatei mezine, cea în clasa a întâia, și a scris, apăsat, o pagină întreagă. „Dare de seamă” o numise… I s-a părut că se cuvine să înșiruie toate câte le făcuse pe lume. Hea! Să se știe… Homo faber, desigur, cu vârf și îndesat.
Cum locurile astea de sub munte erau cu pante mari, anevoie băgai cal și căruță, să-ți aduci acasă fânul cosit. Deși umblau și căruțe vârfuite pe muchia dealului, de-a lungul lui, de păreau picturi de Grigorescu. Fără boi însă. Doar cu cal. Ziceai că-s melci uriași, monstruoși. Doar iarna coborai din padinele de sus fânul. Pe sanie. Fie și cu sacul la spinare, pe schiuri. Așa făcea și Nea Gheorghe, din Valea Rea. O ținea tot într-un vâjâit.
După ce trecea-n sat bătălia fânului, cosit, „siripit” (pentru risipit, firește) și strâns în clăi și căpițe (cele mici erau „copițele”), se așternea ușurarea. Răsuflau și dealurile. De nu mai știai ce să faci cu tine. Ca după o sesiune de examene, ar zice studenții. Acum, tinerii din sat se bucură de-un pospai de trei zile la mare. Bronzați sunt oricum, de la coasă. Cei de astăzi au prins alte vremuri, norocul lor. Numai că Nea Gheorghe în veac n-ar fi mers. Hea!
Și într-o bună zi am aflat de ce. Nu-i trebuia defel, avea un nod în gât când își amintea. Ce? Păi, marea, desigur. Trei ani făcuse armata acolo, la grăniceri, în Vama Veche, fără nici o permisie. El, de la munte, care nu știa să înoate… Unde să fi învățat? În Piatra Craiului? Că se născuse în cea mai de sus casă, sub Piatra Galbenă, și rămăsese fără mamă de la trei ani, cu un frate. Îi crescuse, în sărăcie mare, „mama de-a doua”, așa-i zicea. Iarna, băieții stăteau lipiți de horn, ca să se-ncălzească. Școală a făcut șapte clase în șapte ierni, că primăverile și toamnele nu se pun. Era de muncă atunci… Iar iarna, cine se urca sus, pe școală, în recreații, și sărea-n troiene de zăpadă? Gheorghe al mic, al lu’ Vasile Florescu din Șendroaia. Urechitu-l-ar toți.
Și-ntr-altă bună zi, mi s-a năzărit că-i văd ochii umeziți de lacrimi. Cui? Lu’ Nea Gheorghe, zeflemisitorul?! Plecau din sat Simina, învățătoarea, și preotul, soțul ei, despre care oamenii ziceau „așa preot nu va mai fi niciodată”… Simina îl dăscălea pe nepotul cel mic, Robert, nume din valul nou, nu tu Ion, nu tu Gheorghe, nu tu Vasile… Dar plămada era la fel. Băiatul zbârnâia de harnic și isteț, dar de carte nu-i venea să se lipească. Și Nea Gheorghe, cu mintea lui de acum, sperase că Simina o să-l facă pe băiat să se apropie de învățătură mai cu drag. Știa el ce știa… Robert a terminat liceul și a intrat și la Silvicultură. Asta Nea Gheorghe n-a mai aflat. Nici cum le-a ars casa, cea făcută de el, de-au rămas pe poiană urmașii lui. S-o fi văzut apoi pe cea nouă, cât s-ar fi mândrit… Ce mai soi de oameni destoinici ai lui…
Oare acum ar fi stat trântit în iarbă, lângă mândrețea de casă nouă? Nu cred, ar fi găsit ceva de trudit.
La mare, că tot veni vorba, ieșea cu barca sau cu șalupa. Să patruleze. Se răsturnase-n valuri turbate de două ori, pe furtună, și l-au salvat colegii. Nu-i venise ceasul, se vede. Ce năduf o fi adunat acolo. Hea… Și totuși, pe-o poză făloasă de soldat, făcută-n Mangalia, scrisese cu creion chimic: „Cum soarele patrulează ceru, așa patrulează pământu grăniceru”. Bravo, Nea Gheorghe, ce să fi scris la 20 de ani?
De însurat, se-nsurase cu o muiere mărunțică, iute foc și isteață pe potrivă – Lucia Mitiriță, devenită Lucica lu’ Gheorghe a lu’ Vasile, zisă „hulpea”. „Pe vecina mea din coastă o cheamă… curca, ei, cine-i mai tare?”, îmi strecurase Lucica plecând de la mine ca Speedy Gonzales, șoricelul cu sombrero. Prrrrrrrrrrrr. Așa umbla. Acum era aici, acum dincolo… „Veniturile”, „veneticii”, adică bucureștenii, se cam cruceau de viteza ei. Doar bărbatul aprecia asta cu un Hea. Se ducea bătrânica lui, cu brânză, la Brusturet și vindea totului tot, c-avea cheag la oameni. Lipici. Nu „aracet” cum glumeau ei, că pun în loc de cheag. Avea vaci de muls în Poduri, departe, și urca înapoi cu donițele pline, pe cobiliță. Nu zicea că de aceea o durea-n urmă spatele, ci că… i-a pus argint viu în potecă o cumnată. (Acum îmi vine mie rândul să fac hea… Dar înțeleg prea bine mentalitatea asta. Am întâlnit-o peste tot și are acoperire în regim emoțional.)
Noroc că lupul i-a ieșit Lucicăi în cale la dus, nu când venea încărcată cu laptele. Așa c-a pus mâna pe băț și-a bătut cât a putut în găleata goală: „Lupu’ măăăă, lupu’ măăă”… A mâncat pământul lighioana fugind. Găleata suna ca un clopot de mitropolie.
Și, dacă tot vorbeam de dihănii, când fiica cea mică era la zmeuriș, a băgat de seamă că cineva dădea cu pietricele. Și-a închipuit, firește, că e vreun băiat și, mândră, nu s-a clintit, nici n-a întors capul. Abia când s-au pus pe zburat pietroaie, s-a burzuluit înfuriată. S-a răsucit să-l drăcuie pe măgar. Numai că măgarul voia s-o alunge, nu să-i atragă atenția. Și nu era măgar, ci… urs. ”Mamăă, nu știam că pot să zbor!” strigase fata Lucicăi, ajungând într-un suflet acasă. Asta era lumea lor, cea din Piatra Craiului.
Dar când am dat eu de mânz, am vrut să mă răsucesc pe călcâie. Am putut? Nu. Ca Sara, am împietrit. Atroce, macabru. Mai mult de jumătate mâncat. Doar cu cap și botic, cu ochi îngroziți, cu copitele-i mici din față. Părea că-și târăște, fără sens, coastele golite. Golul ăla, roșu viu, te chema straniu. Sfâșiat de lupi chiar în dimineața aia. Pe ceață și burniță. Câinii nu-i simt atunci pe lupi. E ora lor în zori. Iapa lui Nea Gheorghe, Isabela – uite că-i țin minte numele!, și-au fost destule de-a lungul timpului – se rotea năucă, răgușită de atâta nechezat, zgâriată pe bot și mușcată de picioare. Se luptase sărmana… Bineînțeles c-au îngropat iute stârvul. Că lupii vin să-l termine…
Îți mai vine să stai în iarbă, zău așa?
Îl auzeam uneori pe-ntuneric, urcând pe firul văii. Venea de la lucru Nea Gheorghe, din satul vecin și, la sfârșit, cinstise țuici, obosit tare. Așa c-avea harțag acum. Abia dup-o vreme am priceput că vorbea singur, atunci când am fost atentă la replici, și m-am distrat grozav. Apărea de altminteri după două, trei zile, și se interesa cu un aer foarte nepăsător, dacă l-am auzit. Cum, Doamne iartă-mă, că era ceartă mare, aprinsă rău. „Mă sfădeam cu unu prost, unu căpos, cum era să-l las s-aivă dreptate? Așa să știi, măi, doamnă.” Știam.
Se punea pe băncuța rostuită de el și mă îndemna din ochi să-l cinstesc cu vreun pahar. C-avea să-mi povestească cum îl pricopsise oier tatăl său, la 14 ani, argat la popa Pizu. „M-o robit tata… Hea”. D-atunci rămăsese cu oful trezitului de cu noapte, la crăpat de ziuă. Trebuia, la stâne, să vezi tu înaintea oilor răsăritul Găinușei. Așa se chema constelația Pleiadele – Găinușa sau Pânda găinușei. Dac-o vedeau lighioanele înaintea ta, se lua mana laptelui! Fusese și pădurar, iar fiica lui cea mică îmi spusese: „Tata, dac-avea la plecare cinci lei în buzunar și la venire tot cinci lei avea…” Ce trebuia să-nțeleg din asta? Că nu primea ciubuc să-i lase să taie copaci fără aprobare? Da, asta trebuia. Fusese și benziner Nea Gheorghe 20 de ani, în Bartolomeu, la o stație PECO din Brașov. Făcea navetă și se trezea la ora două noaptea. Femeia și copiii rămâneau sub plapomă. El mergea cu zăpada pân’ la piept, iarna, pe jos, până în Moeciu, departe. Că, pe șosea, nu trecea nimic, nimic.
În schimb, viața trecuse prin mâinile lui. Să fi stat în iarbă? Când?
Singur își ridicase casă și agonisise ce trebuia rânduit în gospodărie. Iar în timpul din urmă, văzând cum respiră greu de la o vreme, avea o privire iritată. Nu mâhnită, nu tristă, nu morocănoasă, nu cu păreri de rău. Simțea cum i se duc puterile, iar treburile tot multe rămâneau. Ciudă, asta era. Te privea țintă, înciudat, avea ceva cu tine.
A cerut un caiet și a primit unul cu animăluțe și jucărioare desenate pe copertă, ba și roz pe deasupra. Cu linii de îndreptat copiii de-a întâia să facă literele cum se cade. Hea, ce mai caiet! Dar n-a așteptat să i se aducă altul, ci s-a pus pe scris și a umplut o pagină. DARE DE SEAMĂ, așternuse cu grijă drept titlu. Am mai spus. „O fi ostenit și inima asta, c-a tras destul. Pe lumea ailantă nu se poa’ să fie la fel. M-oi odihni, s-o cuveni”, îți zicea, încercând să se împace pe sine.
Și scria în caiet: „Am făcut gardu’ la biserică și bordură roată. Am fost la apă și am făcut roate de lemn la toate fântânile”.
„Am făcut”, dar e tăiat și adăugat „am avut trei copii fete”, că simțea el că nu se fac de către om copiii, ci-s dar de Sus. „În anu’ 2006 au murit Lucica, soție a mea, care am trăit cu ea 50 de ani, am făcut gospodărie, casă și șură, și am cumpărat pământ și am măritat fetele, le-am făcut case și le-am cumpărat pământ”…
Când zice sec „am fos la apă” e ditamai tărășenia, cu trasul apei în sus cu o pompă, dintr-o vale cu izvor, cu săpat șanțuri, pus țevi și câte… Fusese și casierul satului, strângea banii oamenilor și-i depunea la Bancă în Câmpulung. Și, când sătenii s-au pus pe strigat că de ce nu-i gata lucrarea, de ce pompele se tot strică și țevile se sparg, „mama nu l-a mai lăsat la apă. Atât i-a fost.” A ținut s-adauge fiica, Liliana. Iar mama, „hulpea”, ce grozavă.
Of, Nea Gheorghe, masa și banca ridicate-n curtea mea au putrezit, nu le-am îngrijit ca lumea, nu le-am dat cu baiț și cu lacuri. Știi, eu cam stau în iarbă… Dar nu mă îndur să le fărâm de tot sau să le pun pe foc. Nu pot încă. Uite, și vremea s-a stricat. Vin pâclele, negurile, fetele ceții. Sau sunt ielele, Nea Gheorghe? Alea de care se povestește că joacă hore și rămâne apoi, în poiană, un cerc cu iarba pârlită. Mă tem că-s urme de căpițe vechi cercurile alea, așa precum spuneai… Iar Radu, bărbatul mezinei tale, a promis că-mi face altă băncuță. „Plăcerea mea” a zis. E ceva de adăugat?
Oare acum ai găsit, în sfârșit, tihna de-a sta trântit pe pajiște? Să vezi și dumneata cum unduiesc valurile de flori? Ai găsit-o? Acolo unde te-ai dus?
Mie însă, ce ciudat, credeam că nu-mi va mai fi la fel de drag să stau în iarbă. Ca până acum. De parcă, odată cu plecarea lui Nea Gheorghe, se lăsase un gol. De neumplut.
M-am trezit însă, într-o bună zi, văzând buluceala de turiști pe vale, că fac: Hea… Eu! Din seninul seninului. A, vasăzică nu s-a destrămat de tot Inima locului! Nu. Unde e nu știu. Se vede treaba că e încă aici. Hea… Hea…