Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

În siajul Cercului literar sibian

În siajul Cercului literar sibian

A intrat în redacția revistei Steaua destul de târziu. După ce își petrecuse ani buni prin câteva școli clujene, apoi metodist la Casa Creației Populare din Cluj. S-a integrat ușor grupului stelist, dar îndeplinind funcții cvasi-administrative. Și totuși, era un poet veritabil
Virgil Nistor s-a născut la Șoimărtin, lângă Sibiu (1922-2017) unde își începe școala primară. Urmează apoi la Făgăraș, Sighișoara, Sibiu, luâmdu-și Bacalaoreatul la Blaj, în 1943 când se și înscrie la Facultatea de Medicină a Universității clujene, în paralel și la Facultatea de Litere. Urmează refugiul la Sibiu unde intră în grupul cerchiștilor și își ia licența în Litere (1948), după ce abandonase, între timp, medicina. A publicat versuri în gazete oarecum provinciale – Luceafărul (Sibiu); Pagini literare (Turda); Provincia (Craiova), Almanahul literar, apoi Steaua ș.a. – debutând editorial destul de târziu, mai întâi cu o piesă de teatru; abia în 1968 îi apare volumul de poeme Întoarcerea în anotimp. De la început s-a dovedit a fi un temperament liric prin excelență: sensibil, nostalgic, iubitor al formulelor clasice, îndăgostit de natură („am ascultat sufletul naturii” – Inocență) și de femei frumoase („poet pastelist și erotic” – Revelație), evoluând în siajul programatic al Cercului literar sibian pentru revigorarea discursului baladesc, dezvoltând astfel o atmosferă cu irizări fantastice, într-un peisaj insolit, cu personaje ușor hieratice: „S-a răspândit printre matrozi un zvon/ că s-ar ivi din valuri o nălucă/ ce-alunecă bizară și năucă/ pe marea bântuită de ciclon.// Dar într-o seară fu văzută clar/ când cețurile n-o puteau ascunde/ rotindu-se pe arcul unei unde/ lentila lunii-o prinse în focar.// Săltând pe creste, valul dimpotrivă/ o arunca în golul redeschis/ încât părea că vine din abis/ cu cârma în perpetuă derivă.// Catargul atârna în părăsire/ ca vela sfâșiată peste bord/ și vânturi evadate din fiord/ jucau în sarturi fluierând subțire.// Un personaj în frac cu o lunetă/ sonda întinsul mărilor placid/ și umbrele pe apă în acid/ îi decupau sinistra siluetă.// Halucinați matrozii pe dunetă/ stau albi sub luna ca un liliac/ și ochii morți ai omului în frac/ pe unul îl fixează în lunetă.// Apoi un val de undeva ivit/ îi smulge trupul despărțit de clipă/ și-l va purta pe-a apelor aripă/ cu alge-mbălsămat spre infinit” (Corabia fantomă).
Efuziunile erotice sunt dominant nostalgice, marcate de gingășie și decantate în muzicalitatea tradițională a sonetului: „Îți mai aduci aminte vitrina cu păpuși/ unde privirăm veseli un ursuleț de lână/ cuminți cum stau copiii ținându-se de mână/ și forfotea mulțimea prin cele două uși.// Creștea-nserarea blândă ca liniștea-n fântână/ și vântul cel șăgalnic cu mâinile-n mănuși/ ne mângâia obrazul iar noi stăteam supuși./ De-atunci la fiecare sfârșit de săptămână// când mă cuprinde dorul de chipul tău blajin/ în taină la vitrina cu jucării revin/ și caut cu ardoare imaginea zglobie// pe sticla de mătase la micul magazin/ căci sufletu-mi păstrează ca o vitrină vie/ iubirea ta curată – ciudată jucărie” (Vitrina). Nu părea să aibă nimic în comun cu orgoliul steliștilor în a moderniza prozodia propunând notația frustă, trăirea intimistă a freneziei actualității diurne, dar tocmai această indiferență, ca să nu spun repulsie, față de tezismul proletcultist și de metoda realismului socialist, îl recomanda ca pe un coechipier fidel în a dărui literaturii liberul zbor spre orizonturi estetizante. Confratern cu natura, scrie meditații existențiale în tonalitățile oarecum baconskyene ale contemplației afective În așteptarea toamnei pe dealuri mai veghez/ și văd cum suptă raza străbate prin ciorchine/ sau cum se rumenește o coajă peste miez/ iar lângă stupi se pare tăifăsuiesc albine,// prin miriști ciugulește semințe câte-un graur/ cu degete lugi vântul mai pipăie porumbul/ simțind sub învelișuri aceiași dinți de aur/ și luna cu sfială își lustruiește bumbul,// livezile în iarbă aruncă poame cum/ copiii mingi la țintă într-o febrilă joacă/ și undeva-n văzduhuri cu aripe de fum/ cocorii strânși în unghiuri spre orizonturi pleacă […] din munți pândește iarna ca un bandit parșiv/ problema ce se pune ar fi de-a-i smulge șișul/ căci practic fie vorba la modul reflexiv/ nu văd nici o speranță de-a trece povârnișul” (Pastel până la ultia strofă). E meditativ; se înfioară odată cu căderea decorului în anotimp, el însuși având astfel revelația clipelor ce trec odată cu înaintarea în vârstă: „Ne descompunem firesc în figuri geometrice/ ivit fiecare sub axa unei noi simetrii/ probabil curând vom fi niște oglinzi paralele/ cu focare identice unde ne vom reîntâlni/ cuprinși împreună în proaspete miezuri/ de fluxul luminii schimbat în culori/ pipăim cu antene abstracte rarefiatele spații/ prin care cădea-vom sub forma unor ninsori” (În proaspete miezuri).
Cu timpul poezia sa tinde spre un soi de tezism tematic, evocându-și copilăria („Aș vrea să mai văd zăpezile din copilărie/ doamne, cum puteau fi atât de albe acele zăpezi/ și fulgii în loc să cadă zburau ca puful de păpădie/ încât se scuturau arginturi nemaivăzute-n livezi” – Pretext la un itinerar), pentru ca în pandant să închipuie finaluri apocaliptice, la modă, de altfel, sub amenințarea dezagregărilor atomice, viziuni grotești, macabre („Cei morți pe nisipuri blânzi/ sub raze de soare ca-n giulgiuri/ și jur împrejuru-le corbii rotind/ și ochii sticloși încă vie privirea/ și mâinile fără putere crispate/ și buzele arse de sete informe/ și trupuri coloane răzlețe de oase/ confuze însemne în trecerea lor” – Spectre), poetizându-și stările depresive ale unei claustrăi, ale unei singurătăți autoimpuse, retras metaforic în anonimatul vegetal al naturii ca în cochilia unui melc: „Mă preling prin iarbă și n-aude nimeni/ e drept că abia mă mișc între doi copaci,/ dar asta pentru că privesc ore întregi/ cum aleargă universul bezmetic împrejur […] între mine și rest am cochilia de calcar/ opacă și nepenetrantă la zgomot […] în lume ies dacă-mi convine ambianța/ pândind răbdător la rădăcina vreunei plante/ până nu mai aud răsunet de copite” (Melcul).
Cu timpul mimează intelectualizarea și abstractizarea verbului, căutând formule de modernizare în consens cu mai tinerii confrați, exercițiu ce nu-i slujește. Se piede vibrația autentică și discursul primește rezonanțe de contrafăcut: „Ca orice ecuație/ suntem incluși în perimetrul/ dintre cunoscut și necunoscut/ vom încerca să revenim/ cu obstinația celui învins/ mereu spre una din limite” (Arpegiu în surdină). El rămâne totuși același cultivator discret al baladei, în rezonanțe gotice, precum Doinaș, evadând la rându-i din diurn, pentru a lua metaforic urma unor vânători fabuloase, ireale: „Plecasem în zori într-un grup de abili vânători/ doar eu animat de aceeași absurdă candoare […] deasupra copacilor păsări zburau în cerc/ seduse de spațiu în conul acela magnetic […] am tras în fragilele trupuri frenetic/ pădurea era ca un câmp odios de măcel/ candidele păsări căzuseră albe în stoluri […] de fapt vânătoarea fusese un simplu trucaj/ mimată perfect să-mi creeze confuzii/ deci nici o mirare că eu ca un biet inocent/ făcusem prăpăd cu propriile mele iluzii” (Hipnoză).
Figurant de elită în anturajul stelist, Virgil Nistor rămâne, aproape uitat azi, poetul elegantelor evaziuni prozodice, din timpul unor comandamente presant tematice de care părea degajat întru totul.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg