Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, 2022
Premiul III, secțiunea Roman

 

 

Clipele acelea aveau să îl urmărească pe tot parcursul vieții.
Ținea în mâini un tablou ce părea destul de vechi, cu rama arsă de flacăra focului, din care un colț lipsea cu desăvârșire, iar pânza din colțul acela începea să se deșire spre nemulțumirea acestuia. Îl întoarse brusc pe verso, observând câteva fire de iarbă ținându-se timide între rama tabloului și pânza ce se întindea dură în așteptarea ochilor care să o reînvie. În afară de câteva fire de iarbă și un păianjen ce căzuse în acel moment pe podea, nu găsise nimic interesant, cu toate că se aștepta să găsească un nume, un mesaj sau orice altceva care să îl dumirească asupra provenienței. Nu știa dacă era pictat de un copil de șapte ani sau de un pictor renumit, însă îi provoca niște sentimente pe care nu era capabil să le clasifice. Oricum, nu i-au plăcut taxonomiile niciodată. Nu era priceput în arta picturii, singurele sale întâlniri cu pictura fiind reprezentate de câteva vernisaje la care participase în anii de facultate.
Lăsă tabloul pe marginea patului și se uită în zare către plaja care începea să se aglomereze. Uitându-se către zona plină de turiști începu să vadă totul în culori șterse și merse la baie unde își dădu insistent cu apă pe ochi. Pereții îl strângeau între ecourile pașilor mărunți, iar amețeala o punea pe seama somnului neliniștit care îl urmărea de ceva vreme. În zgomotul motoarelor de avioane de agrement, adormi sprijinit cu spatele de prosoapele de pe cuierul din baie, simțind somnul acela ca pe cea mai relaxantă și fericită clipă, asemenea momentelor din copilărie când adormea iarna în așternuturile calde după o zi întreagă de hoinărit prin viscol. Îl cuprinse frigul, căutând cu ochii închiși o plapumă pe care încerca să o găsească, purtându-și mâinile cu gesturi somnambule prin aer. Stând pe spate, paralel cu peretele pe care se găseau prosoapele albe, moi, în somnul nevinovat ce îl acaparase, alunecă ușor preț de câteva momente, până ajunse culcat pe gresie, având dedesubt un prosop ce căzuse odată cu el, iar deasupra sa, ca un cadou pe care clipa i-l oferea, un alt prosop de pe cuier căzu peste el. Fără ca somnul să îi fie tulburat de căderea lentă, gestul de a căuta plapuma cu mâna nu mai părea somnambulic, fiind destul de natural, așezând așternutul bine peste el, în timp ce corpul îi rămăsese ghemuit. De mic îi plăcea să doarmă în orice mediu, cu trupul încovoiat, adăpostit sub căldura cât de mică a unui înveliș care, în inocența sa, îl apăra de orice pericol. Probabil așa stătuse și înainte de a se naște, de acolo i se trage autoconservarea excesivă. Tabloul lăsat pe marginea patului căzuse pe podea, poate din cauza curentului puternic ce se produse de la geamul deschis al camerei și ușa întredeschisă a băii, nimeni nu știe exact.

Stătea la o masă retrasă și privea pe fereastră la grupurile care străbăteau faleza, căutând cu privirea pe cineva anume. După gestul monoton de a amesteca zahărul în ceașca de cafea, părea că e deprins cu astfel de dispoziții, însă în seara aceea i se putea citi pe chip o ușoară neliniște, trădată prin tremurul ușor al mâinii încleștate pe ceașcă. Primise între timp un mesaj pe telefon, însă nu apucă să-l citească din cauza scandalului iscat în cafenea, drept pentru care părăsi scârbit localul, îndreptându-se cu pași nesiguri spre malul mării.
Printre altele, încerca să reconstituie fiecare pas pe care îl făcuse pe același mal cu ani în urmă, amintindu-și cu drag de tinerețea care îi dădea răgazul să cuprindă toată lumea într-o singură suflare, să creadă că are gloria la degetul mic, cu toate că abia dacă avea în buzunar una de o sută, punând, naiv, sub semnul conspirațiilor, toată mișcarea societății în care se simțea un vultur ale cărui aripi erau într-o bătaie continuă. Marea agitată părea că devine o ființă pe care dorea din nou să o cunoască, aflându-se în fața unui moment pe care îl rememora pas cu pas, simțind parcă mirosul algelor și al nopții furibunde ce urma să se instaleze cu plăceri, distracții și clipe îmbibate în aburii alcoolului de demult.
Câteva ore mai târziu se afla în gară. Privea în zare spre un punct fix, știut doar de el, ignorând vacarmul serii de iulie în care turiștii trăiau, cum s-ar zice, clipa. În fiecare concediu petrecut pe litoral observase două etape banale, cu încărcătură emoțională pe care oamenii le conservă fără intenție. La sosirea pe litoral văzuse turiști plini de bagaje, coborând din tren odată cu el, cu entuziasm și bunăvoie, în așteptarea petrecerii unui „concediu de vis”. Aceștia ignorau însă fețele posomorâte ale celor care își încheiaseră vacanța, așteptând trenul către domiciliu. Gândindu-se la aceste lucruri, scană tot ce găsea în jurul său: peronul gării plin de studenți melancolici și cu toate acestea energici, cu bagajele pregătite pentru drumul lung spre casă, câțiva oameni de vârsta a doua, retrași, discutând obosiți, iar de cealaltă parte a căii ferate muzica, bâlciul și petrecerile care continuau în permanență până la sfârșitul sezonului. Două poluri opuse, la distanță de doar câțiva metri.
Urcă în trenul arhiaglomerat, își căută numărul de pe bilet și nimeri pe locul de la geam într-un compartiment unde doi bătrâni completau rebusuri. Își aminti de vremea în care această îndeletnicire îi umplea timpul liber, rugând-o mereu pe mama lui să îi cumpere „rebusuri pentru copii”, descoperind cu uimire taina modului de completare a acestora de la bunicul său. Așteptând să pornească trenul și să își ocupe fiecare locul, ieși cu greu pe coridor, dând din coate printre tinerii gălăgioși, pentru a ajunge la geamul care începea să reflecte peisaje deosebite sub lumina puternică a lunii de iulie. Trase ultimul fum din țigară și intră în compartiment cu gândul să intre în vorbă cu cei doi bătrâni, să îi povestească despre comunism și să îi ofere sfaturi. Cei doi adormiseră cu revistele de rebus în mână, scăpând capul pe tetieră, fapt care îi aduse aminte de somnul ce îl cuprinse pe prosoapele din baie. După ce controlorul verifică bilete, trase draperiile de la ușa compartimentului, încercând să adoarmă. La capătul vagonului, probabil niște studenți amețiți de aburii alcoolului ascultau și cântau manele. O fetiță se tot plimba pe coridor, observându-i umbra proiectată pe perdea. Un sunet de sticlă spartă pe podeaua trenului ajunse la urechile sale, în timp ce scârțâitul roților anunța prima oprire. Dură foarte puțin și se puse din nou, greoi, în mișcare. Scoase tabloul din servietă și își dădu seama abia acum că se află în drum spre casă, neștiind ce îl determinase să se întoarcă atât de repede. Tabloul i se părea în acest moment de o urâțenie și o banalitate exagerată încât vru să îl rupă bucăți și să îl arunce pe geam. Îl sprijini de măsuța compartimentului și se așeză cu coatele pe genunchi, masându-și ușor tâmplele.
Tresări când cineva bătu cu pumnii în ușa compartimentului, destul de insistent. Nu apucă să se îndrepte spre ușă pentru că individul beat trecuse deja mai departe, deranjându-i pe ceilalți călători. Era obișnuit cu astfel de situații, însă îl intrigă lipsa celor doi bătrâni și că nu apucase să intre în discuție cu ei. Noaptea de vară privită pe geamul trenului se confunda cu o pânză pictată foarte iscusit pe care i-a dăruit-o o colegă în ultimul an de liceu și pe care o păstra ca pe o amintire din vremurile în care viața îl proteja mai mult decât era necesar. Își dorea să călătorească la nesfârșit într-un mijloc de transport în care să nu fie deranjat de nimeni; oricum nu știa ce avea de făcut după ce se va întoarce acasă și nici de ce a lăsat litoralul în urmă atât de repede. Se mulțumi să privească în gol pe geamul murdar, căutând un punct în care își putea găsi un sprijin pentru nevoile cognitive imediate pe care le simțea. Citise cu mulți ani în urmă cărți filosofice pe diferite subiecte, însă niciuna nu-i satisfăcuse curiozitatea despre ceea ce se numește timp. Mișcarea circulară și uniformă a roților de tren în noaptea toridă de vară era ca un scâncet de copil lăsat pradă furiilor naturii despre care el nu cunoștea nimic. Se ghemuise, având parcă frisoane pe care încerca să și le explice; dădu totuși vina pe o răceală.
Pătrundea în noaptea din ce în ce mai întunecată cu gândul că își va petrece următoarele săptămâni căutând o metodă prin care să își construiască din economiile de până acum o cabană de dimensiuni medii în vârful unui munte unde și-a cumpărat în urmă cu mulți ani un teren ferit de ochii lumii. Visa ca în toamna care urma să termine construcția pentru a-și putea petrece iarna în mediul pe care și-l dorea de mult timp. Părerile celor din jur îl descurajaseră de cele mai multe ori, simțind că are de a face cu oameni mutanți cu capul mare ce cunosc mersul universului mai bine decât cel care l-a creat; de aceea a decis ca de fiecare dată când trebuie să întreprindă lucruri, să le realizeze ori pe cont propriu, ori cu ajutorul unor părți obiective. Nu știa ce să îl îngrijoreze mai tare: faptul că existau oameni care se băgau în treburile sale de zi cu zi cu o nerușinare crasă, ori că rămăsese atât de singur încât începuseră să îl mulțumească și reproșurile/ sfaturile de la oamenii cu cap mare și gol.
Trenul opri în stație cu o zguduitură puternică ce îi alungă somnul care îi dădea o puternică stare de moleșeală; ar fi călătorit cu trenul o viață întreagă, lăsând grijile în seama mecanicului și a altor organe abilitate în acest sens. Timp de 15 minute cât trenul staționă în gară, coborî să își ia o sticlă rece de cola pe care o bău pe jumătate de la magazinul gării până a ajunge în fața trenului, uitându-se, în timp ce ducea sticla la gură, la luna care se ascundea în spatele norilor. Zeci de tineri și tinere pe peronul gării, cu boxe portabile din care răsunau cele mai recente hituri ale verii, se îmbulzeau, râdeau zgomotos și încercau să se bucure de tinerețe. Noaptea frumoasă de vară îi strângea în brațele care urmau să se topească în câteva ore în răsăritul care distrugea farmecul acela bizar și minunat al întunericului. Se simțeau aburii alcoolului ce se pierdeau în aerul răcoros al unei veri pe jumătate încheiată, alături de regrete sau sentimente pe care unii nu știau cum să le clasifice, iar alții le transformau în aventuri pasagere fără implicații care să îi îndemne să le transpună în cuvinte atât de greu de găsit și de modelat.
Pierdut cu privirea în paloarea gălbuie a lunii pline, se urcă pe scara trenului în ultimul moment, aruncând din mers în coșul de gunoi sticla goală pe care o băuse însetat. Curând se puse de-a binelea în mișcare și până să ajungă în compartimentul său, observă că liniștea se instala treptat în tot vagonul; se simțea regretul petrecerii unei vacanțe prea scurte, sentimentul revenirii la viața cu grijile cotidiene și dorința de a opri clipa pe loc. E drept că mulți călători coborâseră și lejeritatea existentă momentan în vagon îi plăcea extrem de mult. Se plimba în sus și în jos pe holul devenit un fel de lait motiv al nopților plictisitoare, însă intră nehotărât în compartiment, simțind cum îl apucă frisoanele în timp ce lăsa perdelele la ușa dinspre hol. Își lăsă capul pe tetiera inconfortabilă, încrucișându-și brațele ca într-un semn de protest. Hainele șifonate nu îl interesau, pantofii strângându-i picioarele ca într-o menghină, iar cămașa subțire, cenușie petrecându-i trupul din ce în ce mai slab, destul de largă și lipsită de un anumit croi. Pantalonii de in lucrați destul de atent, dar șifonați, îi dădeau un aer de om de afaceri care se află în pragul falimentului, însă care are speranța că neprevăzutul îl poate salva. Tâmplele îi zvâcneau a oboseală, o oboseală pe care o dobândise din nimic, din prea mult stat degeaba, combinat cu frământarea minții în moduri din ce în ce mai complexe.
În graba nocturnă a trenului, cu capul rezemat pe tetieră și cu privirea pierdută pe geamul murdar i se păru că vede și aude un copil alături de mama sa cum strigă din depărtare, ca într-un gest de disperare pentru a opri trenul. Se frecă repede la ochi și își dădu seama că imaginația îi joacă feste, la vederea unor stâlpi de iluminare a căror lumină palidă pâlpâia în bătaia nopții. Își aminti brusc de tablou.

Eu știam că romanul meu era compromis și nu îl va citi nimeni.
Mă numesc Toma, am 37 de ani și vreau să scriu un roman naiv. Bună parte a acestor ani am dedicat-o profesiei pe care am exercitat-o exemplar, până într-un moment al vieții pe care, din diverse motive, nu vi-l pot împărtăși. Era pe la sfârșitul lunii septembrie, pe fundalul unei toamne aparent liniștite, dar bogată în evenimente care aveau să mă răscolească. Pierdusem tot ce aveam la jocurile de noroc, urmând ca după ultimele ore petrecute în patul confortabil al hotelului Mandachi să iau la pas străzile orașului.
Cu un rucsac în spate, în care îmi depozitasem câteva umile rezerve să îmi ajungă pe 2-3 zile, în seara zilei de 14 septembrie părăseam la pas bulevardul Sofia Vicoveanca, îndreptându-mă pe 1 mai, trecând pe lângă universitate, spre zona cea mai populată a Sucevei. Cu toate că miroseam puternic a băutură, conștiința îmi era încă trează, atât cât să îmi dea putere să răzbat noaptea ce avea să vină, cunoscând orașul cum nu îl cunoscusem până atunci.
Ascunzându-mă de valurile de tineri care ieșeau de la licee în seara aceea minunată, mi-am dat seama că îmbătrâneam extraordinar de repede. Dacă cineva m-ar fi convins că timpul trece atât de repede, grăbindu-se parcă să fugă din calea unor dezastre, m-aș fi rugat să fiu, cum ar spune ocultiștii, scos din timp și spațiu, să privesc totul de undeva de sus și să îmi notez într-o agendă tot ce se întâmplă pe pământ, ca peste sute de ani, cei care vor popula pământul să guste din paharul pe care, sfios, l-am băut sub presiunea anilor frumoși. Capitole din existență, supuse uneori unor sfârșituri tragice, au trecut fulgerător, încât acum mă întreb dacă nu cumva neîmplinirea îl face pe om stabil. Dispoziția proprie este un bun perisabil pe care, recunosc, îl pierd și îl regăsesc ca într-un joc continuu de-a baba oarba. Există momente unice care se pierd apoi în cursul firesc al destinului, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Niciodată nu am fost de acord cu oamenii care susțin că au o „dispoziție proastă” sau o „bună dispoziție”, punând acest lucru pe seama clipei. Ascunzându-se ca după un paravan, în spatele clipei, omul nu va recunoaște sau nu va conștientiza cât de mult contează dispoziția în minutul, ora, ziua sau viața pe care o trăiește. Mi-am promis uneori să devin un ins care are preocupări diverse și să uit astfel de dispoziții care ar încerca să mă distragă. Mi-am dat seama însă cât sunt de slab și am căzut pradă unor gânduri care m-au devorat puțin câte puțin, până am ajuns una cu energia unei simple idei. Nu există vină și vinovat, decât decizii luate în funcție de așa-numita dispoziție proprie.
Îmi amintesc când am ieșit din examen, simțind cum holul universității se îngusta, prinzându-mă între pereții lui reci. Ningea cu fulgi mari, încărcați cu o supărare pe care nu o înțelegea decât un cerșetor de la un colț de stradă care își strângea banii de pâine. Am ieșit din universitate, pășind pe scări cu nesiguranța unui bătrân pe trecerea de pietoni, apoi am sunat niște persoane care mi-au accentuat starea teribil de proastă în care mă aflam. Cu ochii plini de ninsoare, priveam într-un unghi mort, unde două voci mă distrugeau fiecare pe trotuarul ei. Nu am apucat să conștientizez pe moment ruptura produsă. Cu doar câteva minute înainte de examen, în așteptarea nesfârșită în fața unei uși înguste alături de colegele pe care abia le cunoșteam cu adevărat, un telefon important m-a tulburat într-atât încât mi s-a întâmplat să pic examenul cu toate că știam la perfecție toate subiectele. La următorul curs, am intrat într-o stare de inconștiență imediată, când mi s-a părut că am auzit-o pe Ana lui Manole strigând dintr-un perete cu o voce care mă zgâria pe creier. Mă uitam la colege, însă erau atente la prelegere și nu dădeau semne a auzi ceva. Mi s-a pus o ceață pe ochi, iar în loc de mâini îmi părea că am două cărămizi pe care încercam să le sparg una de alta. Pe fereastra mare de la parter, în timp ce se discuta despre transcription phonetique și Paul Verlaine, vedeam fulgi de nea căzând în continuare, însă ca o străfulgerare, am văzut un bătrân ascunzându-se după o bancă, cu un miel în mână, care îmi făcea semn să merg spre el. În timp ce se petrecea acest lucru, continuam să aud cum cineva strigă din zid și râde sacadat. Se înnoptase deja și trebuia să plec spre casă, însă bătrânul îmi făcea semn în continuare. Mă chinuiau niște realități în care eram pierdut între secunde, așteptând momentul în care lucrurile vor reveni la normal. Nu vreau să spun ce s-a întâmplat în continuare.
Nu cunoșteam încă destul de bine străzile și de aceea îmi era greu să mă orientez și să caut direcțiile necesare. Într-o seara de iarnă mă întorceam de la universitate și ningea haotic. Trecuseră concediile de iarnă, dar instalațiile încă luminau orașul, potrivindu-se în acest context cu zăpada viscolită. Zarvă în continuare pe trotuarele pe care oamenii grăbiți se înghesuiau, luând magazinele la rând pentru cumpărăturile de seară ce urmau să le împartă fiecare, în sânul familiei. Clădirile imense, pline de zăpadă pe care le cunoșteam sfios pentru prima dată, mă făceau să mă gândesc la vechile străzi ale Sucevei pe care astăzi mi-aș fi dorit să le cunosc și să le calc la pas, mai mult decât orice. Fiecare colț îmi striga de sub zăpada grea, cerând salvarea din ghearele timpului care îi ucisese sclipirea vremurilor când omul cunoștea măsura.
Înconjurasem clădirile din centru și vedeam tineri fumând în lumina opacă a becului stradal, abordând subiecte care depășeau nivelul meu de deschidere. Ninsoarea se întețea și parcă dintr-odată seara devenise destul de interesantă, intrând în circuitul așteptării sărbătorilor care deja trecuseră. Mi-am revenit imediat, realizând că starea de visare nu îmi poate anula sentimentul realității josnice în care mă aflam. Am ajuns în focarul în care secunda se destrăma încet și mi-am cheltuit ultimii bani pe o floare pe care mi-a aruncat-o între ceilalți elevi. Mi-au rămas doar bani de întoarcere în locul unde aveau să se schimbe multe, iar după ce am schimbat cinci cuvinte, m-am așezat din nou pe scaunul bătut de umbra timpului și am pornit spre locurile care îmi aduseseră sfârșitul secundei.
Ce prostie fără margini. M-am pus în patul care îmi părea acum o pană, am adormit și m-am trezit pe tărâmuri cu drumuri pline de sicrie din lemn. Erau de la secunda aceea blestemată. Am zâmbit și le-am împodobit cu flori. Peste 12 ore m-am trezit cu dorința de a respira aer curat. Sunt cel mai neascultat om de pe planetă.
Eu știam că romanul meu era compromis și nu îl va citi nimeni.
Când aproape să ajung în centru, am făcut un ocol pe la autogară de unde am luat o votkă într-un pahar de unică folosință. M-am pornit apoi spre Mihai Viteazu unde era o parcare pe care o cunoșteam foarte bine. Am renunțat la filozofii de prost gust și m-am retras în locuri unde filozofia există doar în cărți greu de înțeles și unde unii oameni fac dezintoxicări de tot felul. Mi-am amintit apoi că erau zile în care bătea un vânt cald de primăvară și stăteam în mijlocul câmpului, uitându-mă cu ochii minții de jur-împrejur, în fiecare dintre cele trei sute șaizeci de grade. Se făcea că mă rătăcisem, cu toate că tot ce vedeam era un câmp gol pe care iarba crescuse timid, câțiva copaci rătăciți ai căror muguri se pregăteau să înflorească și, în fundal, câinele care plângea la capătul câmpului, pe cărarea care duce către sat. Stăteam cu picioarele în iarba moale, dar am făcut câțiva pași către o ridicătură de teren de pe care se observa toată valea satului, să pot vedea de acolo ce se întâmplă; nu știu de ce aveam impresia că timpul se oprise în loc. Mi-am căutat telefonul și ceasul, însă am observat că nu le mai am; erau sparte lângă picioarele mele. Abia acum mi-am dat seama că nu știam cum am ajuns pe câmp și de ce am în spate un rucsacul vechi, greu, iar câinele plânge pe cărare; cred că e prima data în viață când văd un câine plângând, mi-am zis. Dar de ce nu se mișcă? Ridicând ochii deasupra satului, am simțit cum vântul primăverii începe să bată mai puternic, dar mi se părea acum destul de rece. Nu îmi puteam da seama în ce zi a săptămânii eram și am conștientizat că barba îmi era proaspăt rasă, iar părul îmi crescuse exagerat de mult, văzându-l cum îmi vine peste ochi în bătaia vântului. Am stat câteva minute contemplând imaginea panoramică a satului, dar mi se părea destul de ciudat că pe drumul principal nu se vedea nicio mașină trecând și toată suflarea lumii parcă se ascunsese în casele umbrite de norii ce se adunau dinspre apus. Rațiunea îmi îngenunchea în fața acestor întâmplări dacă nu bizare, măcar ciudate și lipsite de orice logică generală. Vrând să urmez cărarea spre ieșirea la civilizație, m-am împiedicat și am văzut cu coada ochiului umbra unui copac aplecat la pământ, din ale cărui crengi picura o sevă subțire care semăna cu lacrimile pe care le văzusem pe chipul câinelui. Am început să mă sperii și grăbind pasul, am ajuns la câinele care dădea să moară. Să vezi un câine care plânge în mijlocul unui câmp unde vântul bate a pustiu e destul de straniu. Nu am stat prea mult pe gânduri și mi-am continuat drumul în speranța că lucrurile sunt sau cel puțin aș vrea să fie normale.
Pe banca acoperită cu frunze proaspete am întâlnit un bătrân care citea o carte cu coperți vechi. M-am așezat cu îndrăzneală pe aceeași bancă, la o oarecare distanță de el, încercând să îmi ocup timpul stând cu ochii în telefon. Deodată își ridică privirea din carte și mă privește ca și cum eram vinovat că m-am așezat lângă el și i-am furat clipa de intimidate alături de cartea veche. Pentru un moment privirile noastre s-au intersectat, dar forța privirii lui m-a făcut să renunț repede la această scurtă întrevedere și să îmi văd în continuare de ecranul spart al telefonului. Începuse apoi să-mi povestească de o poveste de dragoste eșuată din tinerețea acestuia, pe care a purtat-o în inimă mereu, oferindu-i răgazul să își înece gândurile în sute de cărți citite. Cu toate acestea, se observa pe chipul său împovărat de o barbă albă neîngrijită că gândul zilei de mâine îl supără într-adevăr și cititul cărții reprezintă doar un pretext în fața lumii care îl observa mereu. Și-a întins mâna către telefonul meu, în timp ce privirea mă scruta răutăcios să i-l ofer fără să pun prea multe întrebări. N-am putut să rezist prea mult acelei priviri și am pus ochii în pământ.

Se înnoptase deja de-a binelea și își opri gândurile rebele, în speranța că va găsi, în fine, o urmă de luciditate. În depărtări, orașele păreau că răsuflă ușurate după o altă zi toridă, așteptând sosirea dimineții și reînceperea vacarmului. Gândirea în perspectivă îl chinuia de ceva vreme, nu numaidecât pentru ideea de a-și plănui din timp activitățile, ci mai degrabă pentru că știa că odată ajuns acasă nu avea niciun plan. Se gândise că ar putea să vândă tabloul la un târg de vechituri sau să îl depoziteze în casă, ca o banală amintire pe care o dobândise le litoral, într-o cameră de hotel. Mișcarea trenului îl fascina și îl ducea cu gândul la cunoscutele romane ale Agathei Christie, dorindu-și să călătorească la nesfârșit și să cunoască oameni și povești pe cât de diferite, pe atât de interesante și de tulburătoare.
La prima oră a dimineții, trenul ajunse în gară și coborî după o călătorie de câteva ore bune, împreună cu puținul bagaj pe care îl avea, pe peronul pe care aerul dimineții era totuși destul de rece. Ieși din gara veche, căutând un mijloc de transport care să îl ducă mai întâi spre centrul orașului unde dorea să se întâlnească cu vechi prieteni. Urcând în microbuz într-o aglomerație infernală din cauza funcționarilor care se îndreptau către locurile de muncă, abia își putea ține ochii deschiși, chinuindu-se în permanență să nu adoarmă. I se păru totuși că delirează, simțind cum microbuzul se deplasează cu spatele, însă uitându-se la fețele călătorilor și văzând liniștea și nepăsarea acestora, își dădu seama că este doar imaginația sa bolnavă și obosită.
Se simțea inutil în vacarmul dimineții, când lumea se îndrepta grăbită pentru a-și îndeplini scopurile și obiectivele pe ziua respectivă, el dându-și seama că nu posedă așa ceva: bătrânii cu pași domoli îndreptându-se spre piețe, angajații cu fețe crispate spre locul de muncă, până și cerșetorii spre locul în care sperau să-și câștige banii de pâine.
Ajunse la ușa unui apartament sărăcăcios unde se simți bine pentru o clipă, la gândul că poate în sfârșit să renunțe la bagaj și să nu-i mai poarte de grijă. Ușa veche se deschise cu un scârțâit deranjant și în fața ei apăru soția prietenului său, într-un maieu larg, cu părul deranjat și aproape somnoroasă. Pătrunse fără să stea prea mult pe gânduri și îl văzu pe vechiul său prieten în bucătărie, fumând o țigară și bându-și cafeaua liniștit. Părea a fi o întâlnire extrem de banală, la care s-au discutat doar amintiri din facultate și câteva aspecte clișeice din viața unui proaspăt cuplu de căsătoriți. Realizase însă că nimic nu mai era la fel ca înainte și nu își putu da seama dacă timpul este o entitate ostilă, sau din contra, acesta are rolul de a transforma totul în mai bine. Tot acum își dădu seama că este un lucru imposibil să păstrezi legătura cu fiecare om pe care l-ai cunoscut în viață: amic din copilărie, coleg de școală, profesor, coleg de muncă sau alte cunoștințe pe care le-a avut la suflet la un moment dat. […]