Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Încarnări dadaiste

Încarnări dadaiste

Trăim, cu siguranță, într-un maraton al creativității. Motorul ei este inversarea evidențiată de Susan Sontag, în privința imaginii: ”noțiunea primitivă de eficacitate a imaginilor pleacă de la premisa că ele posedă calitățile lucrurilor reale, însă tendința noastră este să atribuim lucrurilor reale calitățile unor imagini”. Această transformare aproape că a devenit un imperativ. Un imperativ care, asemeni unui virus, pătrunde pînă în adîncimea facultăților intelectuale. Semnele acestei virusări sunt, spre exemplu workshopurile, un soi de întâlniri ale creativilor anonimi, unde, fiecare este învățat să scoată din sine doza de creativitate de care are nevoie. Fiecare participant este încurajat să scoată din sine lucruri pe care nu bănuia că le posedă. În final, un animator, le adună, le aranjează pe culori, le încadrează în ”ce am învățat din această poveste copii” și ca prin minune dicționarul ideilor primite de-a gata devine mostră de talent. Nimeni nu a transmis nimic, dar simțul unei comunități spontane, a unei șezători amabile este poate cel mai mare cîștig. Imaginea nu mai este sufletul publicității. Ea este corpul, produsul brut. Sau, dacă doriți, e un suflet serializat, care asigură valoare de schimb produselor care nu au nicio valoare de întrebuințare. Probabil aceasta este forma de trecere de la ”natură la cultură” a vremilor noastre. Nu putem spune nici măcar că este un mecanism nou. Ceea ce este modificat este poate, după cum remarcă Bataille, imposibilitatea acestei societăți a abundenței de a-și transforma surplusurile în parte blestemată. Astfel, în mod paradoxal, excesele devin simple adicții, eficiente datorită reproducerii lor mecanice (ceea ce este imposibil de obținut în cazul unui exces care presupune tocmai spulberarea limitelor între care se reprouduc lucrurile. Excesul funcționează după formula Imperiului simțurilor, pe cînd o adicție este doar iluzia unui exces). Fetișizarea misterioasă a mărfurilor devine astfel o necesitate. Iluzia lui mai mult, în pachețele bine delimitate. Practic, nu mai există limite ale limitării. Consumatorul însuși trebuie fabricat pe măsura acestor limitări fetișizabile. Workshopul este un minunat instrument în acest sens. Interactivitatea este atingerea lui Midas, transformînd orice în aur. Este producerea spontană a aurei de către eterna frumusețe aflată în ochiul privitorului. Cînd asiști la un workshop de creative writing spre exemplu, e ca și cum asiști la un fel de parodiere a avangardei fără ca cineva să o perceapă. Toate jocurile disprețuitoare pe care avangardiștii le practicau pentru a lua în derîdere limitările ”operei” și ”creatorului” sunt acum considerate motorul creativității. ”Manifestul pentru amorul slab și amorul amar”, practicat ad litteram, produce la fel de ad litteram ”un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate
încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari”. Nu știu dacă avangardiștii și-au putut imagina că vor fi din nou un motor al morții artei tocmai pentru că vor fi luați în serios. Că vor deveni matriță tocmai pentru producerea obiectelor pe care ei le considerau moarte.
La limită, pînă și învățămîntul s-ar putea transforma cu totul într-o practică interactivă. Profesorul ar putea lua locul unei postări pe facebook, iar studenții ar deveni voioase commnenturi. Energia depusă în această ”facere” ar putea trece drept transmitere de cunoștințe fără nicio problemă. Subiectele de discuție nu vor mai fi impuse. Ele se vor naște într-o totală libertate pe parcursul discuției. Orice deviere va fi considerată fie o mostră de creativitate, fie atingerea adevăratului fond al problemei, iar interactivitatea se va confunda cu imaginea unei maieutici întotdeauna sau aproape întotdeauna tămăduitoare. În fond, este vorba de un principiu a la Warhol care descoperise prin Factory și business art această genială găselniță: produsul cel mai vandabil e spațiul în care oamenii sunt lăsați să devină creativi, să se desfășoare. Pentru orice producător importantă a devenit scena. Actoria sau actorii sunt indiferenți, sunt piesele de schimb care asigură prin reproducere mecanică moda unui ”feeling the fullfilment”. Record la numărul de femei care se rujează simultan cu un anumit ruj, record de clujeni care stau la cozi de trei ore pentru a ajunge în ”Donuterie” etc.
Edgar Morin își încheie minunata lui carte despre sapiens demens (”Paradigma pierdută: natura umană”) într-o cheie optimistă și ciudată, desprinsă parcă dintr-un scenariu SF. El crede că această specie fabuloasă a avut parte de mai multe nașteri (inițiala desprindere de natură, archê-societatea, și societatea istorică, marcată de violență, un preț al jocului dintre dezorganizare și organizare pe care îl plătim necondiționat). O ultimă naștere ar urma să aibă loc, și ea este o naștere întru ”idee”, sau mai bine spus, un soi de actualizare a ideii în corpul social al speciei: „Ideile ar fi deci ființe aflate la granițele cerebrale ele vieții, așa cum la o altă graniță se află virușii. La fel ca și ideile, viruși sunt ființe capabile să se autoreproducă, cu condiția să paraziteze un organism; la fel ca și ideile, ei tranzitează de la un sistem viu la altul, se fixează eventual pe un cod genetic, așa cum ideile se fixează pe un cod cultural pentru a transmite o informație creatoare sau mortală. Spre deosebire de viruși însă, ideile se unesc, se asamblează în secvențe organizate, devin mituri, ideologii, ființe antropomorfe, fapt care le face încă și mai asemănătoare cu ființele vii”. Poate că trăim o sinistră tranziție spre această naștere. Dar ea nu pare să fie decît un paroxism al imaginii, care perpetuează violența în mod atît de istoric, prea istoric, de data aceasta nu prin dezcărnarea ascetică a imaginii, ci printr-o continuă încărnare lipsită de credința oricărei întrupări.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg