În cadrul expoziției „Memoria Obiectului”, găzduită de Muzeul de Artă Cluj-Napoca, Vioara Dinu propune publicului două abordări subiective: cea a memoriei, de la procedural, la episodic și cea a genezei, reprezentată de întoarcerea la origini, nașterea materiei și evoluția umană. Se poate vorbi aici despre o operă sacră, cu altare concepute pentru venerarea femeii ca născătoare de viață, ca mamă a naturii. Fluiditatea, suplețea și simbolismul lucrărilor artistei evocă printr-un puternic sentiment de déja-vu amintirea unor vremuri îndepărtate. Ele par să curgă, emergând din pântecele purtătoare, Yoni, spre viața exterioară. Titlurile, aflate în deplină concordanță cu ideea de la baza acestor lucrări, dezvăluie parțial privitorului laitmotivul creației artistice. Artista deneagă să recurgă la o manieră directă pentru a-și exprima convingerile personale, abstractizând astfel conceptele și conducând la un triumf nu al unor noi procedee artistice, ci al unei concepții centrale asupra relației dintre individ, artă și natura încojurătoare – o recompunere spirituală a artei, o transpunere în viață a idealității. Precum solidificarea lavei a format Pămantul în urmă cu mai bine de patru miliarde de ani din erosul genezei, tot astfel din lava care curge și astăzi se formează acum, cristalizandu-se în rocă, materia solidă. Deși imaterială, memoria este aidoma rocilor. Ea se depozitează în materie, compusă, frântă și recompusă mai apoi prin amintiri fragmentate. Dincolo de puternicul decorativism al lucrărilor și de caracterul abstract, se remarcă stringenta tendință a acestora spre simbolism.
Proprietățile contrastante ale materialelor cu ajutorul cărora artista a ales să își realizeze întreaga serie reprezintă, poate, primul aspect care atrage atenția privitorului încă de la depărtare, sticla și metalul topit fiind debordante și contrapunând duritatea și sobrietatea lemnului. Cele trei elemente suferă la rândul lor o serie de transformări. Din nisipul și roca topite la temperaturi înalte se obține sticla și metalul, ele căpătând un înalt grad de maleabilitate. Lemnul germinează din sămânță în pământ, dobândind cu trecerea timpului propria-i fluiditate și putând fi prelucrat pentru a lua orice formă.
„Arca semințelor”, asemuită Arcei lui Noe, care la finele Genezei biblice siguripsește elementele pereche ale lumii vechi, păstrează în ea semințele unei lumi noi și odată cu ele, informația prezentului care perpetuează viața așa cum o știm astăzi. La fel cum pântecele femeii constituie depozitarul informației genetice compusă din unirea elementelor, „Arca semințelor” protejează și transmite mai departe germenii care garantează perpetuarea lumii vii. O arcă în care focul vieții arde neîntrerupt și în care, precum în mitul platonician al peșterii, întunericul ignoranței este alungat, morții opunându-i-se viața. Semințele rodesc în pământul fertil, Zeița-Mamă din culturile neolitice fiind nu întâmplător legată de pământ. Astfel, depozitarul vieții din care a renăscut noul pământ, reprezintă încă o dată facerea lumii, dar și pântecul în care sămânța germinează, dând naștere omului și împigându-l în afară spre
lumină. Uterul femeii din care se naște viața se perpetuă mai departe. Elementele se transformă într-o nouă ființă cu un nou set de memorie, un suflet propriu – Pasăre Măiastră, ființă mitologică din cultura poporului român, este un alt element folosit în câteva dintre lucrările artistei. Având simbolistica Păsării Phoenix, Pasărea Măiastră este la rândul său înzestrată cu puteri nemuritoare, simbolizând trecerea spre Celălalt Tărâm și sufletul uman, aspect sesizat și de sculptorul Constantin Brâncuși. Dealtfel, în trecut, la căpătâiul mormintelor nu se ridicau cruci, ci stâlpi sculptați în a căror vârf era reprezentat sufletul înălțându-se în zbor sub forma păsării măiastre, obicei păstrat până în secolul trecut în Munții Șureanu, în zona cetăților dacice.
Rusticul este reinterpretat, ramele „Ferestrelor” amintind de icoanele din vechile biserici ortodoxe, dar și de ferestrele locuințelor cu pridvor, privind spre veșnicia peisajului bucolic. Alături de acestea, „Altarele” par a proveni din aceeași lume patriarhală, amintind de civilizația lemnului care a caracterizat fără întrerupere spațiul carpato-danubian, din neolitic până în perioada modernă. Fapt notabil în creația Vioarei Dinu, altarele sunt portabile, spiritualitatea se poartă în sine, ființa umană reprezentând ea însăși un altar de pietate. Memoria rustică îmbină totodată și fragmente ale uneltelor folosite în urmă cu secole. Tradiționalul, reprezentat prin uneltele care alcătuiesc suportul lucrării și modernul, reprezentat prin sticla turnată sub forma unui bec, se îmbină în mod magistral, îndemnând privitorul să reflecte asupra unor vremuri de mult apuse în fața dezvoltării epocii moderne. Seria „Altarelor”, venerarea naturii-mamă, a nașterii și a conștiinței umane, înveșmântează lucrările într-o aură arhaică de sacralitate.
„Glosa” – slovă din aur a civilizațiilor, asemenea unui text arhaic ce are să explice întregul sens al existenței umane, este totodată și o introspecție. Aspectul antic al acesteia amintește de una dintre cele mai vechi scrieri din istorie – tăblițele de la Tărtăria. Precum Pământul, memoria fluidă nu reprezintă doar memoria individuală, ci și cea colectivă, încifrată în alfabet. Într-un sens hieratic, artista pare să sugereze ocultarea unui important mesaj, ferit de ochii vulgului, dar accesibil printr-un efort de recunoaștere sau rememorare. Se remarcă și afinitatea pentru mister, cuplată cu predispoziția unei firi feminine înspre joc – ascundere și revelare. Scrisul în basorelief este îndeajuns de pronunțat încât să evoce eternitatea, dar suficient de fluid încât să fie plasat în categoria unui efemer semnificativ.
„Scara spre memoria fluidă” – creația care închide seria lucrărilor prezentate, se recompune treaptă cu treaptă spre infinit, fiecare nivel conținând, precum un sertar, o altă memorie. Tot aici se poate remarca o paralelă la Iacob, unul din vechii patriarhi din Biblie. Iacob visează o scară a cărui capăt să se piardă în cer, pe aceasta urcând și coborând fără încetare îngeri și la capătul căreia i s-a înfățișat divinitatea, vorbindu-i și făgăduindu-i întreg pământul lui și urmașilor săi. Scara lui Iacob apropie cerul de pământ, simbolistica sa fiind aceea de înălțare eternă către ceruri, iar la capătul drumului credinciosul fiind așteptat de însuși Creatorul Universului. Aceasta simbolizează în același timp și ascensiunea sinelui, transcendența fiecărei ființe umane, scara interioară având lungimea unei vieți individuale. Cu fiecare pas, cu fiecare inălțare sau decădere umană, treptele rămân în urmă, devenind memorii. Odată cu deschiderea altor „Sertare”, începe și procesul de metamorfozare, individul urmând să treacă printr-o serie de transformări intrinsece.