Inelul de aur poate fi considerat unul dintre cele mai reușite romane semnate de Ion Topolog, volum completat cu subtitlul Povestea iubirii dintre George Enescu și Maria Cantacuzino (Editura Pastel, Brașov, 2012). Este o carte în care autorul își valorifică încă o dată pasiunea pentru istorie, pentru valorile umane incontestabile și adesea uitate ale acesteia, aspect sesizat în multe dintre creațiile lui, nefăcând excepție nici ultima apariție, Mari doamne ale Unirii (Editura Pastel, Brașov, 2019). Bucurându-se de o riguroasă documentare, dezvăluind vocația de cercetător a scriitorului, probată printr-o bibliografie generoasă ce nu epuizează sursele consultate, universul ficțional din Inelul de aur, dincolo de adevărul artistic pe care îl promovează, trebuie citit, în primul rând, în cheie realistă, ca veritabilă frescă socială, iubirea dintre George Enescu și Maria Cantacuzino, alintată Maruca de însăși regina Maria, fiind proiectată pe fundalul istoric al României de la sfârșitul secolului XIX și început de secol XX. Trecând peste celebritatea protagoniștilor care conferă scriiturii o aură legendară, această poveste de dragoste este surprinsă cu luminile și umbrele ei, așa cum reiese din chiar memoriile prințesei, care au cântărit greu în decizia scrierii cărții, după cum însuși autorul mărturisește: „După lectura amintirilor Marucăi, am știut că voi scrie cartea.” Prin arta sa, Ion Topolog a reușit să reconstituie imaginea complexă a celor două personalități ale epocii, accentuând latura umană a cunoscutului compozitor și elucidând anumite controverse legate de Maria Rosetti, prințesa moldavă atât de blamată, la un moment dat, inclusiv de propria familie.
George și Maria s-au întâlnit într-o etapă dificilă a vieții tinerei femei, când soțul, chipeșul Mihai Cantacuzino, o înșela cu sora ei mai mica, Nellie, fapt care a condus la o ruptură ireconciliabilă: au hotărât amândoi să rămână sub același acoperiș, să colaboreze, pe cât posibil, în tot ce înseamnă viață de familie, dar apartenența sufletească și trupească s-a încheiat pentru totdeauna (p.30). Spre a-și limpezi sufletul și gândurile, Maruca s-a retras la Sinaia cu copiii, departe de zgomotul imperturbabil al Bucureștiului, presimțind că va trăi ceva neobișnuit care îi va schimba destinul. De altfel, de-a lungul succesiunii de evenimente, premonițiile ei s-au dovedit a fi adevărate, fapt care întărește suspiciunea privitoare la așa-numitele preocupări oculte, păstrate în regim de mare taină. Enescu apare la o serată culturală organizată de ea, nefiind invitat, și se va îndrăgosti fulgerător și definitiv de prințesă, în iulie 1907. Sentimentele au fost reciproce și de durată, chiar dacă, din partea ei, au existat frânturi de timp, unele cuantificate în ani, când a uitat promisiunile, frumusețea divină a clipelor, în perioada cât i-a fost iubită lui Nae Ionescu, după dezechilibrul psihic cauzat de moartea intempestivă a soțului, într-un teribil accident. Rezistența acestei iubiri încercate se datorează în mod absolut lui George Enescu care, atunci când, abandonată în grea depresie, Maruca are o tentativă de sinucidere, își întrerupe toate proiectele, venindu-i alături, spre a o salva. Astfel, jurământul lui, din primii lor ani împreună, își relevă temeinicia, faptul că nu fusese doar vorbă-n vânt: Te voi iubi până la sfârșitul vieții mele. Nu te voi părăsi niciodată. Ar însemna să mă reneg pe mine și tot ce fac, și asta nu se poate. Vezi să nu faci tu acest lucru. Indiferent ce se va întâmpla în anii ce vin, eu mă duc înainte, n-am alt drum. La urma urmei, important este să te iubesc eu și să cred până la moarte în această iubire (p.193). Este momentul crucial în care Maria Cantacuzino, proaspăt rămasă fără privilegii, conștientizează cât de puternică este iubirea omului de lângă ea, la scurtă vreme, căsătorindu-se cu el, în data de 4 decembrie, 1937. Așadar, după 30 de ani de zbucium, de alergare, de dor. Când viața părea a le fi dat răgaz să se liniștească, zorii instalării regimului bolșevic și înțelegerea profundă a ceea ce avea să urmeze, îi determină să părăsească țara, stabilindu-se în Franța, patria adoptivă, unde Enescu se va și stinge, în 1955. Paradoxal, în ciuda labilității psihice proverbiale, Maruca îi va supraviețui încă 13 ani, urmându-l după ce își va fi îngropat ambii copii, durere cumplită care îi va adânci suferința. Revenită din Elveția, sub aceeași criptă cu soțul ei, pe piatra de mormânt va fi scris, după dorință, Maria Enesco Rosetti Tescani, ca o renunțare irevocabilă la titlul de prințesă, ce i-a adus atâta nefericire.
În afară de evocarea traseului sinuos al acestei celebre legături, din roman transpare imaginea României la început de secol XX, o Românie ce cunoaște strălucirea civilizației regale, momentul încărcat de sacrificii și entuziasm al Unirii, dar și frământările declanșate de mișcarea legionară sau acțiunile violente ce vesteau instaurarea regimului comunist. Parcursului epic al romanului, de tip doric, am putea spune, în deplin acord cu perioada istorică zugrăvită, i se poate asocia imaginea-simbol a drumului cu final prestabilit, naratorul știind exact unde își va conduce „însoțitorii”. Și, tocmai de aceea, pentru a-i sprijini în a înțelege sensurile, instanța auctorială ține să prezinte cu neobosită răbdare contextele de ordin social, politic și cultural care au generat evenimentele, toate declanșând veritabile combustii interioare la nivelul personajelor. Frământările lor au explodat în gesturi și hotărâri neașteptate, ce le-a proiectat în propriul destin, ca într-o cușcă din care n-au mai putut ieși. Astfel, vocea omniscientă de cavaler medieval, ce luminează întâmplările, vine cu numeroase detalii, nuanțează, comentează, trece de la un plan la altul cu deosebită flexibilitate, spre a articula legătura dintre ele, încât toate par a fi situate sub umbrela unor cauze ușor de asimilat, la o mai atentă băgare de seamă. De pildă, prosperitatea sub auspiciile căreia debutează povestea, privită ca înlănțuire de fapte, se recunoaște ca reușită a lui Carol I, care izbutise să realizeze un fericit echilibru economic și politic, instituția regelui fiind aceea care susținea adevăratele valori umane, cu precădere, pe acelea din cultură: În plan cultural și monden, tonul îl dădea Curtea Regală, cu deosebire regina Elisabeta, care atrage la Peleș – într-un fel de salon al artelor – elita creatorilor de-atunci, în frunte cu Alecsandri, Maiorescu, Delavrancea, Nicolae Grigorescu, Dimitrie Dinicu și alții (p. 12-13). Tot regina va fi aceea care va aduna în jurul ei tinere și doamne de onoare, cu o educație rafinată, aparținând unor înalte familii boierești și domnitoare (Brâncoveanu, Mavrocordat, Caragea, Șuțu, Sturdza, Bibescu, Moruzi, Cantacuzino, Ghica, Lahovary, Rosetti, etc.), care vor stârni o fabuloasă efervescență intelectuală, capabilă să genereze entuziasmul pentru așezarea unor temelii, în domenii neexplorate încă. Este bine evidențiat modul în care fiii și fiicele boierilor erau trimiși la studii în străinătate, urmând ca, la întoarcere, să-și pună învățătura în slujba patriei. Nu toți reveneau cu rezultate notabile, dar mulți au înregistrat reale succese, în cele mai diverse domenii (opere inginerești, științifice, artistice, sociale și politice), înscrise definitiv în patrimoniul național. Asemenea organizare substanțială a universului uman în care se încadrează materia anecdotică a cărții, generoasele referințe, legate de gândirea care o animă, constituie, fără doar și poate, cheia de boltă a întregii arhitecturi romanești din Inelul de aur. Performanța autorului nu ar fi fost posibilă fără veritabila erudiție de care a dat dovadă, context în care nu putem să nu-l cităm pe E.M. Forster: Nu există triumf mai mare decât al omului care își alege un subiect demn de atenție și ajunge să-i stăpânească toate datele, ca și datele principale ale subiectelor adiacente. În cazul de față, omul este Topolog Popescu.
Pe lângă talentul de cronicar care-i permite autorului să reconstruiască atmosfera și imaginarul unei epoci istorice, acesta este și un excelent portretist, în carte, răsfățându-și culorile o întreagă galerie de portrete. Personajul focalizat, Enescu, are parte de o creionare magistrală, un portret atent alcătuit și finisat cu migală, după îndelungi căutări, menite a revela ceea ce a ascuns mai bine existența unui geniu. Este o imagine care se completează o dată cu scrierea vieții cunoscutului artist. La fel se întâmplă și în cazul Marucăi. Atunci, în vestitul an 1907, când Maria Cantacuzino și George Enescu și-au împletit pentru totdeauna privirile, el era un bărbat înalt, cu plete lungi, cu privirile înnegurate, dar lăsând să-i cadă un zâmbet greu din toată fața (p. 41), în timp ce ea avea umerii căzuți nobil, lăsând gâtul subțire să zboare zvelt în sus, sub pălăria verde ce umbrea chipul de domniță, văzut prin bisericile vestite ale Moldovei (p. 22). Treptat, caracterul lor prinde contur, fiindu-le accentuate liniile de forță ale personalității. Simpatia autorului pentru marele muzician, dublată de o anume solidaritate masculină, nu este deloc camuflată, deși nici Maruca nu îi este indiferentă. Dacă lui Enescu i se confirmă bunătatea și blândețea, generozitatea extraordinară și compasiunea pentru cei din jur, Maruca este lăudată pentru rafinamentul și ținuta intelectuală, rar desăvârșite, la cote atât de înalte, într-o singură femeie.
Un real merit al cărții lui Ion Topolog este acela de a fi încercat să rezolve, în plan literar, anumite controverse legate de biografia celor doi protagoniști. Dacă lui Enescu i-a împrospătat imaginea, până la strălucire, pe Maruca a căutat să o înțeleagă, să-i descifreze gesturile, sufletul uneori rătăcit, din dorința restabilirii unui echilibru. Este un adevăr pe care autorul îl mărturisește fără ocolișuri într-un interviu, prilej cu care afirmă că Maruca a avut rolul ei în evoluția lui Enescu, fără o anume luciditate de tip pragmatic ce o caracteriza, viitorul lui, chiar posteritatea n-ar mai fi fost aceleași. Desigur, i se recunosc și minusurile, în bună măsură cauzate de un fond ereditar nefavorabil, ce o transformă, din păcate, într-un caz patologic. Un alt plus al romanului este acela că rețeaua narativă ne-a ținut aproape de evenimentele vremii, de marii oameni care au scris istoria acestei țări, parte din istoria Europei. Memorabile sunt evocările reginei Maria (Missy), o femeie frumoasă, cu cap politic și foarte energică, farul din bezna atâtor îndoieli și trădări, care nu poate însă rezista slăbiciunii pentru prințul Barbu Știrbey. Funeraliile ei ocupă câteva pagini și impresionează prin dragostea cu care românii o conduc pe ultimul drum. De asemenea, deosebit de emoționant este momentul în care, după înmormântarea reginei, Maruca, însoțită de Enescu, poposește la schitul Cornet, pentru o slujbă de pomenire a fostului soț. Sufletul femeii cunoaște acum o minunată metamorfoză, simțindu-se, în sfârșit, eliberată de umbrele trecutului, în timp ce Enescu se bucură de aprecierea sinceră, plină de candoare a viețuitorilor binecuvântatului așezământ, petrecând în cântec și poveste, cu desăvârșire liniștit. Episodul se încheie cu imaginea celor doi, într-o împăcare deplină, fond sonor fiindu-le frumoasa rugăciune pe care Enescu o îndreaptă către Preaînalt: Mărire Ție, celui ce ai zămislit lumea, și-ți mulțumesc, Părinte, pentru tot ce mi se întâmplă minunat și pentru puterea ce mi-o dai în lucrul meu. Marire Ție, maică a lui Iisus, mărire Ție, Dumnezeul meu! (p. 379). Este mulțumirea copilului-minune, născut în nordul îndepărtat al Moldovei, pentru împlinirea celui mai drag vis: Când suntem copii, părinții ne dau un cerc. La maturitate, o femeie ne trece în deget un inel de aur. Mai târziu, pentru a ne consola că îmbătrânim, prietenii buni ne oferă o coroană de laur. Toate sunt jucării – toate de formă rotundă – dar jucării! Nu mi-am dorit decât inelul de aur…