Nicolae Iorga: „În scrierile sale apar trăsături din romanticii germani, alături de creații inspirate din lirica Doină, tipicul cântec popular românesc.”

 

Deși este „cel mai mare, aș zice singurul mare poet român” (articolul Sufletul românesc modern: Poetul Mihail Eminescu, 1922, în 2, p. 289), afirmă Nicolae Iorga, „Eminescu n-a căpătat decât târziu pecetea originalității, atunci când curentele de origină germanică din versurile lui au căpătat naturalizarea, s-au localizat” (Nicolae Iorga, Eminescu. Proză și versuri, 1890, cronică la ediția V.G. Morțun a poeziilor lui Eminescu, 1890, în 2, p. 41).
Drept consecință, Iorga este sedus mai mult de influențele literare din poezia lui Eminescu, decât de originalitatea poetului. „Cine crede că Rugăciunea unui dac vine de la Eminescu, singur se înșală: ea reprezintă sensul vieții așa cum l-a înțeles întotdeauna înstrăinatul de lume, osînditul lumii care este Alfred de Vigny. Și, răscolind în ineditele lui Eminescu, va găsi și alte bucăți de același spirit”, ne asigură Iorga în Istoria literaturii române. Introducere sintetică (1929, Ed. Minerva, 1977).
Dar iată ce spune criticul și istoricul Nicolae Iorga, mai pe larg, în Introducere la volumul Poems of Mihail Eminescu (Londra, 1930): „În scrierile sale apar trăsături din romanticii germani, alături de creații inspirate din lirica Doină, tipicul cântec popular românesc, precum și din epica frumoaselor basme ale țării sale. Floarea albastră a romanticilor germani și teii din țara Rinului, ca și floarea albă de cireș din Moldova, floarea vrăjită din pânzele pictorului român Grigorescu, sunt motive permanente ale tânguiosului cântec de dragoste eminescian. Se cere puțin efort ca să distingi în versurile sale influența râsului printre lacrimi al lui Alfred de Musset, precum și aceea a afirmațiilor rigide și stoice ale lui Alfred de Vigny, cutezător în înfruntarea cerurilor și în disprețul față de destin. Eminescu, care, prea unilateral poate, a fost consacrat drept schopenhaurian, a fost în stare să-și însușească și să-și creeze ceva personal din tot ce era mai înălțător în avântul filosofiei germane pe vremea sa, la fel de bine ca și din oricare altă mișcare însemnată din gândirea europeană a epocii. Pot fi și alții la care să se întâlnească elemente similare, dar niciun alt scriitor al timpului său nu posedă acel dar minunat de a crea o sinteză perfectă, în care toate influențele vremii, contopindu-se cu vocea sa proprie, puternică și pură, se transformă într-o armonie unică.” (În 2, p.p. 301-302).
Prezentând poemele lui Eminescu la Londra, Iorga ține să precizeze faptul că poezia lui Eminescu își află sursele inspiratoare în romantismul german, în Alfred de Musset, Alfred de Vigny și în „gândirea europeană a epocii”. Bineînțeles că există o poezie a lui Eminescu ce este făcută de influențele literare, poezie care ne apare ca fiind „o sinteză perfectă” între „toate influențele vremii” romantice și propria voce, așa cum spune Iorga, aceasta fiind poezia romantică tradiționalistă a lui Eminescu.
Dar alături de aceasta există și o altă poezie a lui Eminescu, poezia lirică, ce se caracterizează prin faptul că exprimă în mod direct sentimentele și viziunea poetică eminesciene, poezie care este în afara influențelor romantice tradiționaliste, în afara poeziei altor poeți romantici și chiar a propriilor poeme prozaice lungi și a dramelor în versuri de factură romantică tradiționalistă. Eminescu este și creatorul unei poezii care se eliberează de influențele altor poeți; el este și creatorul unei poezii care este expresia propriei viziuni și totodată a esteticii universale a poeziei. În fond, prin poezia lirică, poetul eminescizează conceptul universal de poezie.
Din toate acestea, înțelegem că Iorga prezintă lumii engleze un poet înjumătățit, ciuntit, dator în totalitate influențelor de tot felul, deci depersonalizat și lipsit de originalitate. Tocmai de aceea trebuie întărit faptul că prin poezia sa lirică Eminescu este mai mult decât un poet romantic și că el poate sta alături de marii poeți nu ca un imitator al acestora, ci ca un poet care are propria viziune. Dar Iorga nu are conștiința celor două direcții poetice ale lui Eminescu, pentru ca în acest fel să atragă atenția și asupra poeziei lirice eminesciene. Pentru Iorga, întreaga poezie a lui Eminescu este „o sinteză perfectă” între „toate influențele vremii” romantice și propria voce.

 

Ion Sân-Giorgiu despre influența romantismului german asupra poeziei lui Eminescu

 

Poetul și criticul Ion Sân-Giorgiu, doctorand în filologie la Universitatea din Basel, Elveția, bun cunoscător al limbii germane și autor al unei monografii dedicate lui Goethe, este un bun cercetător al surselor poeziei lui Eminescu.
Cele mai importante lucrări pe care Ion Sân-Giorgiu i le-a dedicat lui Eminescu sunt Mihai Eminescu și Goethe (3, 1929), o broșură de 44 de pagini, și eseul Eminescu și spiritul german (4, 1934, 32 de pagini).
În prima lucrare, criticul ne asigură de următorul fapt: „Ca și Goethe, Eminescu socotea materialul literar al altora ca punct de plecare pentru propria sa producție.” (3, p. 8).
Una dintre operele care l-au inspirat pe Eminescu este chiar Faustul goethean, pe care poetul nostru „l-a cunoscut în amănunt”, pentru că „îl pomenește în mai multe rânduri în manuscrisele sale”, ne spune Ion Sân-Giorgiu, însă fără a ne aduce probe concrete ale influențelor. Dar Eminescu este inspirat într-o măsură încă și mai mare de o altă operă a lui Goethe: „Este însă o operă lirică a lui Goethe care a avut asupra lui Eminescu și a creațiunilor sale poetice o influență hotărâtoare și aceasta este poemul ciclic Divanul occidental-oriental, în care Goethe apare ca un realizator strălucit al postulatelor estetice ale școlii romantice germane, al cărui adept Eminescu a fost.” (ibid., p. 23).
Criticul Ion Sân-Giorgiu afirmă că „aceeași fuziune de filozofie orientală și spirit modern” este prezentă la Goethe și la Eminescu.
Cel puțin două cărți, dintre cele douăsprezece ale Divanului occidental-oriental, și anume Cartea Suleika și Cartea Hafis, au influențat puternic lirica lui Eminescu. Vezi poezia Glossă, La steaua (persistența luminii stelei după dispariția ei), vezi formarea lumii din haos, în Scrisoarea I și Rugăciunea unui Dac. Și tot așa, poeziei „Luceafărul, (…) Divanul i-a folosit indiscutabil ca un izvor important, pe lângă cele cunoscute până acum” (ibid., p. 36), atât prin poezia Hochbild, cât și prin poezia Nachklang, ambele cuprinse în Cartea Suleika a Divanului.
De exemplu, „poezia Hochbild (din Divan) e aceea în care găsim cele mai multe analogii cu Luceafărul. Mai întâi e motivul astrului îndrăgostit de o femeie – fie și zeiță, cum o numește Goethe –, în afară de care nu vede nimic și pentru care își împrăștie strălucirea lui. E apoi dragostea ei pentru dânsul, o dragoste zadarnică și tragică, căci el «nu poate ajunge până la ea». E în sfârșit conștiința astrului că nemurirea lui îl împiedică să guste fericirea, nemurire care tocmai din această pricină nu are pentru dânsul nicio valoare.” (ibid, p. 43). Iar dacă toate acestea le regăsim și în Luceafărul, atunci concluziile lui Ion Sân-Giorgiu sunt previzibile: „După nenumăratele urme lăsate de Divan în lirica lui Eminescu și mai ales după analogiile neîndoielnice din Luceafărul și din cele două poezii de mai sus (Hochbild și Nachklang, p.m.), care pot fi socotite ca un izvor tot atât de însemnat ca și basmul lui Kunisch (Fata în grădina de aur, p.m.), influența Divanului occidental-oriental asupra poetului român e în afară de orișice discuție și ea dovedește încă odată că influența lui Goethe asupra lui Eminescu a fost dintre cele mai hotărâtoare și mai roditoare.” (ibid., p. 44).

În cel de-al doilea studiu, Eminescu și spiritul german, apărut în Revista Fundațiilor Regale, nr. 10 (4, 1934), Ion Sân-Giorgiu ne prezintă trei surse sau „trei drumuri prin care literatura germană pătrunde în inspirația eminesciană” (ibid., p. 76).
„Primul drum, care e și cel mai însemnat, fiindcă el îi aduce lui Eminescu cele mai multe și cele mai caracteristice motive literare, este cel al poeziei romantice germane și al poeților postromantici, printre care Lenau se înfățișează ca o natură congenitală cu Eminescu” (ibid., p. 76).
Cât despre „poeții romantici cărora Eminescu le datorează cel mai mult”, aceștia sunt Novalis, Tieck și Eichendorf, spune eseistul.
Al doilea drum al surselor eminesciene „este cel al marilor clasici germani, Goethe și Schiller, care n-au încetat să fie tovarășii de vis și de suferințe ai poetului, în peregrinările sale de-a lungul pământului românesc” (ibid., p. 76). Dintre aceștia doi, „influența lui Goethe (…) a fost mai adâncă decât se poate bănui la întâia privire.” (ibid., p. 80).
Cel de al treilea drum al inspirației lui Eminescu este „cel al împrumuturilor întâmplătoare, făcute de către Eminescu de la poeții mediocri, dar la care el găsea câte o floare rară, pe care o planta apoi în grădina poeziei sale, dându-i o viață nouă și valoare superioară.” (ibid., p. 76). De pildă, poezia La steaua este elaborată prin prelucrarea unei poezii semnate de Gottfriend Keller, iar poezia Veneția este inspirată dintr-un sonet al lui Cajetan Cerri, deși I.E. Torouțiu arată (în volumul Pagini de istorie și critică literară, 1936), că Veneția este doar o traducere făcută de către Eminescu.
Încheierea la această poetică a influențelor literare sună astfel: „(…) trebuie să recunoaștem că din contactul său cu această cultură (germană, p.m.) ies în vileag trei însușiri capitale ale sale: independența de atitudine, eclectismul rafinat în alegerea izvoarelor și puterea de asimilare până la absorbirea integrală a motivului literar folosit de poet. (…). Din fuziunea spiritului german cu geniul creator al lui Eminescu, a luat naștere o operă literară a cărei temeinicie crește cu trecerea timpului.” (ibid., p. 87).

Dar temeinicia poeziei lui Eminescu „crește cu trecerea timpului”, pentru că în timp ce sursa germană se estompează tot mai mult (de vreme ce noi o cunoaștem foarte puțin sau nu o cunoaștem deloc!), originalitatea lui Eminescu ne apare tot mai puternică…
Pe de altă parte, este greu de spus că „opera literară” eminesciană, în care se include desigur și poezia lui Eminescu, rezultă din „fuziunea spiritului german cu geniul creator al lui Eminescu”, așa cum afirmă Ion Sân-Giorgiu, pentru că Eminescu are fără îndoială și poezii care nu sunt influențate de literatura germană.
Într-o altă lucrare, Eminescu und der deutske geist (1936, 24 p.), care reprezintă transformarea în conferință a eseului Eminescu și spiritul german (1934), Ion Sân-Giorgiu afirmă că „Pretutindeni el (Eminescu, p.m.) își caută modele și izvoare”.
Această idee, precum și ideea dependenței totale a poeziei lui Eminescu de literatura și „spiritul german”, îi provoacă lui I.E. Torouțiu următorul comentariu ironic: „Cu alte cuvinte poetul nostru reprezentativ n-a creat nimic independent, totul este «contopire din spiritul german și geniul creator al lui Eminescu» prin intermediul «nu numai al uriașei culturi germane, ci și a tot ce-i putea mijloci limba germană»” (I.E. Torouțiu, articolul Eminescu und der deutske geist, 1936, în 5)… Afirmațiile lui Ion Sân-Giorgiu îl nemulțumesc pe I.E. Torouțiu, deși, pe de altă parte, el apreciază primul eseu al lui Ion Sân-Giorgiu (Mihai Eminescu și Goethe 1929), eseu care demonstrează existența în poezia lui Eminescu a mai multor influențe din cultura germană, care nu pot fi contestate.