D. Popovici, despre influențele neoclasice, decadente și romantice din poezia lui Eminescu

 

Într-un volum care își propune să trateze despre constantele tematice ale poeziei lui Eminescu, numit Poezia lui Eminescu (Editura Albatros, 1972), criticul D. Popovici punctează „caracterul romantic” al poeziei eminesciene, afirmând că „Eminescu este, îndeosebi în prima parte a activității sale, un romantic de factura byroniană. Ca și poetul englez, el este dominat de setea infinitului; asemenea aceluia, năzuințele sale nu pot fi satisfăcute în lumea în care trăiește; ca și pentru acela, revolta este o stare de spirit născută în mod firesc. Titanismul eminescian se desfășoară așadar pe linii paralele titanismului byronian, dar, în evoluția lor, sentimentele ajung să se diferențieze de cele ale lui Byron.” (p. 14).
Trăsătura romantică a poeziei eminesciene a fost remarcată și analizată de o serie întreagă de critici, ne amintește D. Popovici în studiul său: „Cercetătorii au căutat încă din primele timpuri să-i definească poziția prin comparație cu marii romantici ai lumii: cu Byron, cu Leopardi, cu Lenau, cu Vigny. Văzut în general tributar unuia sau altuia dintre aceștia, el a fost considerat în primele timpuri deficitar față de dânșii. (p. 7).
Dar Popovici observă că poezia lui Eminescu nu este influențată doar de poezia pur romantică, ci și de alte direcții poetice: „Eminescu nu se încadrează perfect în epoca sa. Prin cultul formei și al antichității el aparține neoclasicismului european; prin pesimism și voluptatea erotică și intelectuală se apropie de literatura decadentă a Europei (…) și se așază astfel la antipodul realismului și naturalismului contemporan lui; iar prin unele motive de inspirație, prin amploarea sentimentelor și viziunilor sale, se leagă de epoca anterioară a romantismului.” (p.p. 92-93).
Așadar, poezia lui Eminescu exprimă deopotrivă poezia neoclasică, poezia decadentă și poezia romantică și preromantică. Direcția neoclasică, romantică și preromantică configurează ceea ce eu am numit poezia romantică tradiționalistă sau poezia romantică neoclasică, în timp ce poezia cu inflexiuni „decadente”, caracterizată prin „pesimism și voluptatea erotică și intelectuală”, pare să corespundă poeziei lirice moderne.

 

D. Vatamaniuc despre „modelele germane de la care pornește Eminescu în creația sa originală”

 

Aflat la studii universitare în Viena (1869-1872), apoi în Berlin (1872-1874), Eminescu, un foarte bun cunoscător al limbii germane, traduce în caietele sale tot ceea ce i se pare interesant din publicațiile literare și culturale germane – poezii, proze, articole de critică dramatică, articole filozofice și de mitologie, sociologie, istorie, drept, și chiar de științe naturale și fizică.
Toate aceste traduceri făcute de poet în caiete au fost adunate și clasificate, adnotate și identificate cu sursele originale germane de către Helmuth Frisch, în două volume, format academic, numite Sursele germane ale creației eminesciene (8, 1999), totalizând 832 de pagini. Un efort uriaș, atât din partea poetului, cât și al cercetătorului de la Universitatea din Bochum, Helmuth Frisch, care a reușit să identifice în presa vremii „aproape 80 de izvoare autentice ale însemnărilor în limba germană ale lui Eminescu”, ne spune chiar cercetătorul româno-german. (ibid., p. 14).
În Prefață la Sursele germane ale creației eminesciene, volumul I, D. Vatamaniuc afirmă că în temeiul acestei cercetări a lui Helmuth Frisch putem cunoaște „modelele germane de la care pornește Eminescu în creația sa originală. Un poem al lui Karl Woermann, Bitte (Rugăciune), ne îndrumă spre poezia Mai am un singur dor, iar poemul lui Theodor Altwasser, Nilfahrt (Călătorie pe Nil) i-a servit ca model pentru Egipetul, cum se vede și din manuscrisele sale. (…). Să mai notăm, în sfârșit, că textele germane vin să arate că Eminescu își elaborează unele poeme, inițial în germană, ca să le reia și în versiune românească.” (ibid., vol. I, p. 10).
Așadar, în elaborarea poemelor sale Eminescu a folosit și modele germane, care firește că sunt mult mai multe decât cele două indicate de către Vatamaniuc. Pe de altă parte, dacă Eminescu își elabora uneori poemele în limba germană, este foarte posibil ca și sursa de inspirație a poemelor în cauză să fi fost germană.

 

Zoe Dumitrescu-Bușulenga: Eminescu este „perfect integrat (…) în modul românesc de existență și gândire de întotdeauna.”

 

Despre influențele din poezia lui Eminescu, de astă dată românești, a tratat Zoe Dumitrescu-Bușulenga, care în Prefață la volumul Mihai Eminescu. Scrisori (9), îngrijit de către D. Murărașu, afirmă că „tot sistemul de referințe al autorului operei” (Eminescu, p.m.) este „perfect integrat (…) în modul românesc de existență și gândire de întotdeauna.”
Așadar, „tot sistemul de referințe” al lui Eminescu, care poate fi românesc sau străin, este „perfect integrat (…) în modul românesc de existență și gândire de întotdeauna”, afirmă Bușulenga.
Dar în ce anume constă acest nebulos „mod românesc de existență și gândire de întotdeauna”, în care s-a integrat „tot sistemul de referințe al autorului”, al lui Eminescu? Bușulenga nu ne spune.
Dar iată încă o frază la fel de abstractă elaborată de către Zoe Dumitrescu-Bușulenga: „gândirea și opera eminesciană apar ca o încercare, conștientă și neîntreruptă, de sinteză între personalitatea individuală a poetului și personalitatea colectivă a poporului său. (…). Eminescu s-a simțit pe sine, neîncetat și neprecupețit, ca o verigă din nesfârșitul lanț al tradiției.” (ibid.).
În ce constă „personalitatea colectivă a poporului său” și „nesfârșitul lanț al tradiției” din care Eminescu face parte? Bușulenga emite judecăți care dădeau bine într-o anumită epocă, în care criticii scriau într-o veselie bine plătită despre poezia și biografia lui Eminescu, nu una, ci mai multe cărți, în tiraje masive. Totul pentru gloria lui Eminescu și buzunarele criticului.
Dacă Eminescu este „o verigă din nesfârșitul lanț al tradiției” românești, înseamnă că poezia lui Eminescu nu a depășit tradiția și că poezia sa este puternic influențată de tradiție. Sau înseamnă că Eminescu este original numai atât cât poate să fie el original ca reprezentat sau ilustrator al tradiției, iar nu ca un poet care a depășit, printr-o viziune personală, tradiția.
Pe de altă parte, Zoe Dumitrescu-Bușulenga afirmă că simbolurile din poezia lui Eminescu, „profetul, răzvrătitul, filozoful, căutătorul adevărului absolut prin magie etc., sunt tot atâtea ipostaze ale eroului romantic în general” (9, p. XVI), deci ale eroului romantic european. Scrieri precum Înger și demon, Împărat și proletar, Geniu pustiu, Sărmanul Dionis, Mureșan, Junii corupți etc., în care este vizibilă atitudinea revoltată față de strâmbătatea și degradarea lumii, demonstrează sursa romantică europeană de inspirație a lui Eminescu, ne face să înțelegem Bușulenga. Așadar, „sistemul de referințe” și de influențe al poetului nu este integrat numai „în modul românesc de existență și gândire dintotdeauna”, ci și în sistemul romantic european de gândire!…
De altfel, ideea unuia dintre consistentele volume semnate de către Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul german (10), este tocmai aceea de a demonstra influența romantismului german asupra poeziei eminesciene, iar nu existența a două poezii paralele, eminesciană și germană, fără nicio atingere între ele. Tocmai de aceea, autoarea ne oferă de-a lungul a mai bine de 300 de pagini atât exemple de versuri scrise de Eminescu după model german, cât și exemple de tehnici și idei împrumutate din romantismul german.
Zoe Dumitrescu-Bușulenga ne mai asigură că „influențele pe care Eminescu le-a primit au fost (…) eminamente catalitice în sens blagian, și nu modelatoare”… Mai precis, influențele dinspre literatura populară și literatura germană cultă „l-au ajutat (pe Eminescu) să se descopere, să devină în cel mai original mod el însuși”. (10, Argument, p. 8). Dar cum poți fi totuși original atunci când opera ta absoarbe o mulțime de influențe germane (și românești), este greu de spus.

 

Evaluarea poeticii influențelor literare

 

Dintre toate comentariile de până acum, aparținând lui Ilarie Chendi, Nicolae Iorga, Ion Sân-Giorgiu, Mircea Eliade, G. Călinescu, D. Popovici, D. Vatamaniuc și Zoe Dumitrescu-Bușulenga, înțelegem că Eminescu este un poet care s-a lăsat influențat de fondul spiritual tradițional, mitologic și istoric, autohton sau străin, de poezia (literatura) germană a vremii sale și, mai departe, de poezia engleză, franceză, de poezia tradițională indiană sau de poezia romantică tradiționalistă românească, cultă sau populară. „Oare n-a fost el românul care a pătruns pretutindeni în cultura universală fără să-i pese de primejdii, fără să se teamă de influențe și sterilitate?” (Mircea Eliade). Oare nu a fost el acest erou cultural?
De fapt, Eminescu a căutat cu bună știință influențele literare, probabil că dintr-o neîncredere în propriile forțe creatoare, la început, forțe care numai spre maturitatea sa creatoare și-au căpătat independența și au produs poezii autentice, originale, viabile.
Poeziile romantice tradiționaliste, concepute de către Eminescu din influențele literare romantico-tradiționaliste, sunt, pe de o parte, poezii prozaice lungi, scrise în vers clasic, unele dintre ele de 5, 10, 30 sau 50 de pagini, poezii grandioase și artificiale, romanțioase sau descriptiv-naturaliste, iar pe de altă parte sunt drame în versuri, de regulă istorice.
În același timp, trebuie spus că poezia romantică tradiționalistă pe care Eminescu o produce din influențele literare, din reciclarea unor surse romantice tradiționaliste, este numai una dintre direcțiile poeziei eminesciene, cealaltă fiind poezia lirică.
Referitor la arta poetică a influențelor literare practicată de către Eminescu, ar trebui menționat că există critici și cititori care nu acceptă și neagă influențele literare din poeziile Eminescului… De pildă, într-un articol fără titlu, inclus în Album comemorativ – Octavian Minar (Iași, 1909), B.P. Hasdeu afirmă că „Eminescu va trăi, fiindcă a izbutit a găsi frumosul fără a imita pe nimeni” (s.m.)…
A găsit Eminescu frumosul „fără a imita pe nimeni”, așa cum afirmă Hasdeu? Criticii sursologi arată că Eminescu și-a creat poeziile tocmai imitând, prelucrând și reciclând în propria manieră o serie de creații și idei ale altor poeți, texte istorice, mitologice etc…
În general, în calitate de cititori, suntem gata să afirmăm că Eminescu nu a imitat pe nimeni, că el este un poet pur, original, deci neinfluențat de niciun poet și de niciun fel de text. Dar noi susținem inexistența influențelor în poezia lui Eminescu tocmai pentru că nu cunoaștem nici influențele concrete, nici critica sursieră, care tratează despre aceste influențe.
Eminescologul Theodor Codreanu afirmă că „sursologia a sufocat un secol de eminescologie” (Theodor Codreanu, ancheta Poezia lui Eminescu și poezia contemporană, în revista Cafeneaua literară, nr. 5, mai 2022). Th. Codreanu pare să aibă în vedere unele derapaje ale criticilor sursieri, însă sursologia autentică are probe concrete și nu poate fi contestată. Toți criticii și istoricii literari citați mai sus demonstrează influențele literare din poezia lui Eminescu, influențe prin care a fost creată chiar poezia romantică tradiționalistă eminesciană, care este una dintre secțiunile operei poetice eminesciene, o ramură a ei.
O judecată interesantă cu privire la influențele din care se constituie poezia lui Eminescu emite Nicolae Iorga: „Nici o influență nu a creat, desigur, pe Eminescu, dar Eminescu nu este explicabil dacă se lasă deoparte măcar una din aceste influențe care au lucrat asupra sufletului lui, așa de complex.” (Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, 1929/1977).
Sursologia sau critica comparatistă este un capitol important din ceea ce, în mare, constituie critica poeziei lui Eminescu. Fără cercetările și informațiile criticii sursologice viziunea noastră asupra poeziei eminesciene ar fi trunchiată, incompletă.
Capacitatea de prelucrare a surselor din care se inspiră este la Eminescu atât de mare, încât împrumuturile făcute sunt destul de greu de descoperit. Prelucrarea, reciclarea în stilul propriu a influențelor literare devine de regulă ceea ce am numit poezie romantică tradiționalistă eminesciană și, uneori, devine chiar poezie lirică modernă.
Față de sursele care l-au inspirat, Eminescu nu și-a făcut prea multe probleme de etică literară. Iar în câteva rânduri, el chiar a recunoscut că se inspiră din texte străine, deci că practică poetica influențelor literare, după cum vom vedea în cele de mai jos.