Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Influențele Imperiului Otoman asupra românilor (I)

Influențele Imperiului Otoman asupra românilor (I)

 

 

Introducere

 

Raporturile şi relațiile românilor cu turcii şi Imperiul Otoman reprezintă un important capitol de istorie a României, războaiele cu otomanii imprimându-se abisal, atât pozitiv, cât şi negativ, în conştiința națională, spirituală şi culturală românească, în mentalul românesc. Nu puțini istorici români importanți, de pildă, consideră că influența Imperiului Otoman asupra Țărilor Române a fost negativă şi nefastă, dând înapoi societatea românească, obiceiurile şi mentalitatea românilor, viața socială, economică şi chiar culturală [deşi, în această sferă, influența greco-slav(on)ă a mai fost mai mare] cu câteva secole.
Istoria comunistă şi istoricii perioadei comuniste din România susțin, cam aberant, în opinia mea, că micile țări române, românii au purtat lupte neîntrerupte şi de-a dreptul colosale cu turcii şi au obținut „biruințe strălucite” împotriva unui imperiu, în realitate gigantesc, pe care Principatele Româneşti cu mica lor suprafață şi resursele umane, financiare şi militare limitate nu-l puteau învinge, mai ales la apogeul acestuia, în secolul XVI, în timpul lui Soliman Magnificul. În acest mod, românii şi-ar fi salvat, chipurile, ”ființa națională” şi ar fi apărat, vezi Doamne, Europa Occidentală creştină împotriva unei invazii catastrofale a otomanilor musulmani, islamici, occidentalii, mai precis italienii, francezii, germanii, spaniolii şi englezii putându-şi edifica în linişte colosalele catedrale gotice, bisericile, castelele şi mirobolantele palate renascentiste, ravisantele biserici şi palate baroce etc., idee eronată, în opinia mea, care s-a transformat în clişeu, stereotip.
Realitatea a fost însă diferită şi mult mai complicată, din cei 500 de ani de relații româno-otomane, anii de războaie, de conflict propriu-zis au fost doar de vreo… câteva decenii, românii învingând în unele bătălii, neimportante pentru osmanlâi, iar turcii în altele, chiar cele mai importante, aceştia din urmă câştigând de fapt războaiele, susține eseisto-istoricul Lucian Boia. Rezultatul conflictelor dintre „ghiauri” şi turcii „barbaro-musulmani” a fost unul dureros pentru români, Țările Române (Moldova şi Valahia mai mult, Transilvania mai puțin) au intrat, pentru aproape o jumătate de mileniu (500 de ani) în sfera de influență sau în orbita otomană.
Pe de altă parte, istoricii români, şi nu numai ei, şi-au pus obsedanta şi chinuitoarea întrebare: de ce n-au cucerit turcii Țările Române, transformându-le în „paşalâc”-uri sau „villayet”-uri guvernate fiecare de un „paşă”, (iată trei cuvinte turceşti care au pătruns în vocabularul limbii române!), istoricii turci considerând, dimpotrivă, că țările noastre au fost sub dominația otomană, iar cărțile şi mai ales hărțile lor arătând că Moldova, Valahia şi Transilvania au fost cucerite şi anexate de Imperiul Otoman (vezi cărțile apărute la noi, Istoria turcilor de Mustafa Ali Mehmed şi Imperiul Otoman. Epoca clasică, de Halil Inalcik).
Istoricul interbelic Petre P. Panaitescu considera că două au fost cauzele necuceririi Țărilor Române de către turci: Prima era aceea că drumul turcilor spre inima Europei nu trecea prin Țările Române, teatrul de război românesc fiind pentru turci unul „periferic”, marginal. Astfel, înaintarea otomană s-a realizat pe linia Sofia-Belgrad-Buda-Viena (adică „drumul imperial”), „din această cauză a fost cucerită Ungaria şi nu Țara Românească”. A doua cauză privea „exploatarea economică a țărilor române”; indirect, prin monopolul comercial exercitat şi prin celebrul tribut turcii câştigau mai mult decât ar fi obținut printr-o „administrare directă”, militară.
Pe de altă parte, o interpretare recentă afirma că n-ar avea rost să încercăm să răspundem la întrebarea „de ce n-au cucerit turcii țările române”, pentru simplul motiv că, în realitate le-au cam cucerit şi dominat copios! Puținele victorii româneşti au fost şi acelea şi nedecisive, neconcludente, de pildă, Vaslui – 1475, Ştefan cel Mare versus Suleiman Paşa (atenție, armata acestuia era compusă şi din 12.000 de munteni, adică români!) şi Călugăreni – 1595, Mihai Viteazul vs. Sinan Paşa, aceste bătălii neîmpiedicând alunecarea, „trecerea treptată” a țărilor române sub dominația otomană; mai întâi Valahia sau Muntenia cea mai expusă invaziei turceşti, apoi Moldova, urmate, într-o situație de „ceva autonomie mai mare”, de Transilvania, rămasă „principat de sine stătător” după dispariția Ungariei. La început nu a fost decât un „haraci” (încă un termen turcesc intrat în vocabularul românilor!), dar cu timpul, țările româneşti au intrat în sistemul politic, militar şi economic otoman, în „sfera de influență” turcească, osmanlâii amestecându-se din ce în ce mai des în numirea şi înlăturarea, mai mult sau mai puțin sângeroasă, a domnilor, voievozilor. Totul a culminat în secolul al XVIII-lea, în timpul regimului fanariot, de „tristă amintire”, spun mulți autori, când domnii Țării Româneşti şi Moldovei au fost numiți şi revocați de „Sublima Poartă”, ca nişte „simpli funcționari otomani” sau ca nişte slugi mult-prea-plecate, deşi au fost câțiva domnitori care s-au împotrivit turcilor! Rangul voievodomnitorului era echivalent celui de „paşă”, însă țările române şi-au păstrat „o anumită autonomie”, micşorată de la o perioadă la alta, dar „niciodată anulată”.
Totuşi, Țările Române aveau propriile lor instituții şi se conduceau după propriile lor legi şi obiceiuri, păstrându-şi totodată clasa conducătoare, „aristocrația autohtonă” etc. Turcii nu s-au instalat pe teritoriul românesc, neexistând o zdravănă colonizare otomană şi, din fericire, nicio acțiune de islamizare forțat-brutală. Ca urmare, România modernă, spre deosebire de state din Balcani, ca Bulgaria, Serbia, Bosnia-Herțegovina, Albania şi altele, nu a moştenit minorități turce sau musulmane importante, exceptând regiunea Dobrogea, care timp de 500 de ani a fost „înglobată” în Imperiul Otoman, care devenise, cel puțin în ultimele două secole ale existenței sale, „bolnavul Europei”, evoluție pe care au avut-o, la urma urmei, toate marile imperii.

Influențe lingvistice
Structurile limbii române, morfologia şi sintaxa, sunt într-o măsură covârşitoare latine, dar în ceea ce priveşte vocabularul, limba noastră a asimilat elemente specifice slave, turceşti, greceşti, maghiare, albaneze, franceze, italiene, germane, englezeşti etc. Între 1870 şi 1879, lingvistul Alexandru Cihac a publicat la Frankfurt, un dicționar etimologic român, intitulat „Dictionnaire d’étymologie daco-romane”, rezultatul studiului său fiind surprinzător, concluzia fiind aceea că din totalul de 5.765 de cuvinte luate în considerare, 2.361 erau slave, doar 1.165 latine, 965 turceşti, 635 împrumutate din greaca modernă, 589 maghiare şi 50 albaneze.
Un studiu ulterior, din 1942, efectuat pe un număr mult mai mare de cuvinte, peste 40.000, a redus procentul cuvintelor slave la 16 % față de aproape 41% la Al. Cihac şi tendința „statistică” a acestora este în continuare în scădere!
Astfel, într-o lucrare de referință din 1988, „Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice”, o echipă coordonată de lingvistul Marius Sala a construit vocabularul reprezentativ, esențial al limbii române, cuprinzând 2.581 de cuvinte. Structura etimologică a acestuia conține 71,66% elemente romanice (30,33% latineşti moştenite, 22,12% franceze, 15,26 latineşti savante şi aproape 4% italiene), 14,17% slave, în timp ce elementele turceşti sunt în proporție de numai 0,73%.
După criticul şi istoricul literar George Călinescu, „turcismele vechi cuprind noțiuni de interior oriental, obiecte de bazar (conac, fânar, cazan, tipsie, baltag, fildeş, catifea). Cu vremea au pătruns termenii de alai otoman, de funcții pompoase, de bucătărie exotică, de petreceri indecente, de pezevenglâcuri, caraghioslâcuri şi pehlivănii. Întrebuințarea acestor elemente dă frazei un aspect şi bufon”.
Totuşi, fondul turcesc al limbii române este al 3-lea ca importanță, susține istoricul demitologizant Lucian Boia, referindu-se însă la româna „tradițională”, fără neologismele adoptate în ultimele două veacuri, mai ales cele de origine franceză. Se poate lua în considerare o influență „orientală” mai largă, unele cuvinte turceşti fiind eventual anterioare perioadei otomane, preluate de la pecenegi, cumani şi tătari, după cum, prin intermediul limbii turce s-au transmis o serie de cuvinte provenind din persană şi arabă. Spre deosebire de slavă, limba turcă nu a afectat structura limbii române.
Cuvintele turceşti sunt relativ uşor de recunoscut pentru că, aşa după cum arăta Lazăr Şăineanu, „turcismele române au în cea mai mare parte accentul pe ultima silabă”, el enumerând şi o serie de excepții de la această regulă, printre care prezența „dubletelor accentuale” sau „necesitatea diferențierii prin formă a unor cuvinte”. Şăineanu a arătat că, în pofida lipsei acestor situații speciale, există totuşi un număr important de turcisme româneşti care nu respectă „oxitonia caracteristică şi cvasigenerală”; de exemplu: acadea, acaret, babalâc, buzdugan, calcan, derbedeu, hambar, huzur, taifas, talaz, taraf. Unele sunt foarte uşor de recunoscut, datorită vocalei finale accentuate –a (sau a diftongului –ea, cu –a accentuat): acadea, balama, catifea, cherestea, dambla, dandana, haimana, lulea, manea, mucava, şandrama, trufanda, zeflemea.
Cuvintele turceşti sunt în majoritatea lor substantive, cu înțeles „concret”, definind elemente materiale sau chiar civilizaționale. Pe lângă politică (beizadea sau caimacam) şi artă militară (aga, alai, ceauş, ghiulea, iatagan sau ienicer), se referă la nume de plante (abanos, anason, arpagic, curmal, bumbac ş.a.), animale (bidiviu, bursuc, catâr sau guguştiuc) şi minerale (fildeş sau mărgean), la casă (acaret, beci, geam, odaie etc.), îmbrăcăminte (basma, capot, ciorap) şi alimente (caşcaval, ghiveci, iahnie, şerbet, zarzavat), meserii (boiangiu, cioban, dulgher, papugiu, tutungiu), comerț şi industrie (atlas, calpuzan, chilipir, chirie, dugheană, magazie, samsar, tarabă).
Multe turcisme au intrat în graiul popular, rezultat al unei „îndelungate apropieri româno-otomane” şi al adoptării de către români a unor produse, tehnici, obiceiuri sau mode turceşti, din secolul al XV-lea şi până la începutul veacului al XIX-lea.
Astfel, cioban (termen cu care ne-am tot mândrit!), musafir, duşman, odaie, duşumea, tavan, dulap, chibrit, cutie, papuc şi altele sunt cuvinte de origine turcă. Şi gastronomia română „se declină în bună măsură pe turceşte”, începând cu felurile de mâncare considerate astăzi tipic româneşti: ciorba şi sarmalele (şi cu acestea ne-am tot lăudat!), continuând cu mâncăruri precum: ciulama-ua, pilaf-ul, musaca-ua, chiftea-ua, pastrama, ghiuden-ul şi arhicunoscutul chebap şi terminând cu băuturile şi deserturile sau prăjiturile gustoase de genul cafelei, bragăi, halva-lei, rahat-ului, baclava-lei, cataif-ului şi sarailiei.
Interesant este faptul că niciun verb turcesc nu a fost preluat de limba română, cauza fiind neadaptarea la limba noastră a „finalului infinitivelor turceşti” (-mak şi –mek). În schimb există în română multe verbe derivate de la substantive turceşti, şi care se conjugă, cu excepția lui amaneta (amanetez), ca verbe de conjugarea a IV-a: a boi, a căftăni, a călăuzi, a cântări, a ciomăgi, a huzuri, a mazili, a murdări, a sulemeni, a surghiuni, a zori. De asemenea, sunt inexistenți în limba română termeni abstracți şi filosofici din turcă, precum şi cei din sfera religioasă şi intelectuală.
Unele cuvinte au suferit o depreciere o dată cu îndepărtarea de modelul oriental. Mahala, de exemplu, însemna „cartier”, dar acum, pentru „cartier”, românii folosesc cuvântul francez quartier, iar „mahala” a căpătat un sens peiorativ, degradant: „cartier de margine, cu populație de condiție modestă”. La fel maidan care însemna spațiu deschis, piață; în prezent sensul depreciativ este de: „teren neîngrijit”.

 

Influențe economice şi financiare

 

Din punct de vedere economic, mai ales, stăpânirea Principatelor Române era esențială pentru turci: va fi fost în interesul împărăției otomane ca grânarul ei, fără de care ar fi cvasi-murit de foame armata de ieniceri, spahii etc., şi capitala să fie bine „chivernisit” şi gospodăria bună o asigura numai administrația românească.
Cu alte cuvinte, un regim indirect de dominațiune, prin intermediul administrației româneşti, era mai rentabil, mai profitabil, chiar burghezo-capitalist vorbind, pentru urieşescul stat otoman, devenit la un moment dat neproductiv, nesățios şi metastatic, interesat să aibă la dispoziție un colosal „hambar de provizii” pentru marea sa armie şi enorma „capitală-caracatiță” de pe Bosfor, Istanbul, zis şi „Stambul”. Acest rol avea să fie reliefat şi de denumirea oficială otomană, pe care Moldova şi Țara Românească au primit-o în secolul al XVIII-lea, epoca fanariotă, aceea de kiler („cămară de provizie”).
Schimbările importante, de conținut, au survenit în relațiile româno-turceşti în veacul al XVI-lea, când s-a constatat începutul declinului instituțional otoman şi chiar al armatei turce, mai ales după însemnata pentru creştini bătălie de la Lepanto (1571), unde o flotă a Ligii Sfinte, o coaliție de state maritime catolice însemnate, Veneția, Genova, Spania şi Statele Papale, deci o armată italo-spaniolă, condusă de Don Juan de Austria, a învins „decisiv” principala flotă a Imperiului Otoman, dirijată de Mehmed Ali Paşa. Victoria Ligii Sfinte a previzionat transformarea Mării Mediterane într-un „canal de circulație” al forțelor musulmane, sau mai rău, într-un lac turcesc, a protejat Statele Italiene de o mare invazie otomană, şi i-a împiedicat pe turci să înainteze mai departe în flancul sudic al Europei.
Aceste schimbări s-au înregistrat pe multiple planuri, dar în special în cel economic, unde tributul, peşcheş-urile (cuvânt cu conotații negative, intrat în vocabularul limbii române, însemnând daruri oficiale, protocolare, prevăzute în registre) şi ruşfet-urile (în turceşte rüşvet, alt termen negativ pătruns în limba română, semnificând sume de bani plătite ca mită!), fără a mai vorbi şi de celebrele bacşiş-uri (în turceşte bahşiş, înțelegând recompensă în bani dată funcționarilor pentru un serviciu ilegal, având ca sinonime alt cuvânt turcesc intrat destul de rapid în vocabularul limbii române: ciubuc!) au cunoscut cote titanice, nebănuite altădată şi unde obligații noi, de aprovizionare, de transport şi în muncă, îndeplinite efectiv, au venit să se adauge nemilos celor vechi, cu consecințe dintre cele mai importante atât asupra evoluției societății româneşti, influențând-o negativ, cât şi asupra vieții economice otomane.
Într-adevăr, pe plan economico-financiar, obligațiile vechi, ca haraci-ul (termen turcesc intrat în dicționarul limbii române, desemnând tributul anual pe care țările vasale îl plăteau Imperiului Otoman) şi peşcheş-urile, au cunoscut o creştere exponențială, cvasi-geometrică, înregistrând un „salt valoric” în scurt răstimp.
Obligațiile erau: „de aprovizionare sau comerciale”, adică în primul rând obligativitatea vânzărilor preferențiale de „articole strategice” către Imperiul Otoman, „obligații în muncă” (lucrul la repararea cetăților otomane) şi „de transport” (cărăturile, caii de olac şi „darea vâslaşilor”) şi, în fine, „obligațiile militare”.
La un moment dat, decizia de transformare a Moldovei şi Țării Româneşti în beglerbeylîk-uri, adică provincii otomane (în limba română avem beilerbei sau beglerbeg = guvernator general al unei provincii din Imperiul Otoman) apărea ca un accident, ca o deviere de la politica tradiționalistă a Porții față de Țările Române. Acestea urmau a fi înglobate în Imperiul Otoman nu ca nişte provincii, ci ca „entități autonome”, la fel ca vilayet-ul (în limba română acest termen a pătruns şi a rămas sub forma vilaiet, însemnând diviziune administrativ-teritorială în Imperiul Otoman, guvernată de un valiu) Egiptului. Ar fi însemnat ca în Țările Române să fie aplicat sistemul autofinanțării şi să trimită la Istanbul doar o dare anuală.

 

 

Bibliografie
Bălcescu, Nicolae, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, 1848, cap. Călugărenii, XIII.
Berza, Mihai, „Haraciul Moldovei şi al Țării Româneşti în sec. XV-XIX”, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, II, 1957, pp. 7-47.
Boia, Lucian, România, țară de frontieră a Europei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002.
Cernovodeanu, Paul, „Cultura şi arta în Țara Românească şi Moldova. Muzica”, în Istoria Românilor, vol.VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 907-909.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de Neagu Djuvara, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.
Giurescu, Constantin C., Istoria Bucureştilor. Din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre (“History of Bucharest. From the earliest times until our day”), Bucharest, EPL, 1966.
Glenny, Misha, The Balkans: Nationalism, War and Great Powers, 1804-1999, Penguin (Non-Classics), 2001, vers. online.
Iacob, Ana, „Moda fanariotă în târgul Bucureştilor”, în revista „Historia”, anul X, nr. 100, Aprilie 2010, p. 10.
Inalcik, Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasică, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.
Ionescu, Ştefan, Bucureştii în vremea fanarioților, Cluj, Editura Dacia, 1974.
Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, Bucureşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, 1985.
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne, Bucureşti, Editura Ştiințifică, 1972.
Marcu, George, coord., Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011.
Martin, Mircea, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1981.
Maxim, Mihai, „Țările Române şi Imperiul otoman (1400-1600)”, în Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
Mazower, Marc, Balcanii. De la sfârşitul Bizanțului până astăzi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2019.
Panaitescu, P. P., „De ce n-au cucerit turcii Țările Române”, în Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947, pp. 131-159, ed. a II-a, Bucureşti, 1994.
Sala, Marius, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, 1988.
Svoronos, Nikos, „The Ideology of the Organization and of Survival of the Nation”, în The Greek Nation, Polis, 2004, vers. online.
Şăineanu, Lazăr, Influența orientală asupra limbii şi culturii române, I-III, Bucureşti, 1900.
Ştefănescu, Ştefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea, Editura Universității din Bucureşti, 1999.
Theodorescu, Răzvan, „Arta în Țara Românească şi Moldova. Structuri şi mentalități”, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 880-890.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg