Influențe juridice şi administrative

 

Din punct de vedere al Dreptului islamic, practicat de otomani, țările tributare, printre care şi cele române, făceau parte din „Casa Pactului” (sau „Casa Păcii”), situată între „Casa Islamului” şi „Casa Războiului”, a inamicilor Islamului.
În Principatele Române şi în special în teritoriile româneşti anexate la Imperiul Otoman: Dobrogea (unde influențele otomane au durat cel puțin până la Războiul de Independență din 1877-1878, dar şi după, populația turco-tătară fiind majoritară), Banatul Timişoarei, raia-lele (în limba turcă raya, însemnând cetate, împreună cu ținutul din jur, de pe teritoriul țărilor româneşti, ocupată şi administrată direct de autoritățile militare turceşti) Brăila, Turnu, Giurgiu, Chilia, Cetatea Albă, Hotin s-a aplicat „statutul nemusulmanilor interni, al protejaților”. Potrivit acestuia, supuşii nemusulmani erau obligați în mod categoric: să plătească „impozitul-capitație” (în turcă gizya), pe trei categorii, în funcție de mărimea averii, ori în funcție de practica locală şi „impozitul funciar” (în turceşte haradj); să manifeste o atitudine plină de respect față de religia şi de practicile musulmane, față de Profetul Mahomed şi față de Coran, față de viața şi de proprietatea musulmanilor; să nu întrețină relații sexuale şi, cu atât mai mult să se căsătorească cu femei musulmane, să nu ajute în niciun fel pe duşmanii Islamului, de unde interdicția de a exporta „articole strategice”: cai, arme etc.
Trebuie spus că niciodată în lungile veacuri ale hegemoniei otomane nu s-a ridicat din Țările Române tributare îngrozitorul „impozit al sângelui”, prin „colectarea” de copii şi puberi pentru corpul ienicerilor şi pentru personalul palatului sultanilor, aşa cum s-a întâmplat cu creştinii de la sudul Dunării, din Bulgaria, Serbia sau Albania ori cu Ungaria şi cu alte țări. Totodată, Imperiul Otoman islamic nu a intervenit în „treburile religioase” ale românilor şi nu a îngăduit construirea niciunei moschei pe pământul principatelor româneşti, Muntenia şi Moldova! Doar în Dobrogea care fusese inclusă în Imperiu, au fost edificate moschei şi mai ales geamii.
Deşi domnitorii români trebuiau aleşi, legal, mai întâi de către țară, în fapt de către marii boieri autohtoni şi apoi confirmați de către sultanul turcesc, în realitate Imperiul Otoman a procedat foarte des la numirea directă, de la Stambul, a domnilor moldo-munteni, iar în veacul al XVIII-lea, cel fanariot, a numit sistematic, fără întrerupere, pe tronul Moldovei şi Țării Româneşti numai greci din cartierul „Fanar” al Istanbulului, de regulă foşti dragomani (translatori) ai Înaltei Porți otomane, deşi mai rar, în perioada sau era “fanariotomană” au apărut şi domnii ale unor principi locali. Această situație a determinat elenizarea discutabilă a unor familii boiereşti româneşti: familia Callimachi (numele original Călmaşul) şi familia Racoviță, această acțiune fiind făcută pentru a penetra nucleul Fanarului şi pentru a le creşte şansele de a ocupa tronul şi, mai târziu, pentru a îşi menține pozițiile. Alături de demnitarii bisericii şi de funcționarii locali din provincii, fanarioții reprezentau “clasa conducătoare greacă” în timpul dominației otomane până la izbucnirea etniană a Războiului de independență al Greciei. Fanarioții au intrat rapid în competiție cu musulmanii pentru unele dintre cele mai importante funcții administrative din imperiu: unii dintre ei erau implicați în munca de colectare a impozitelor, erau împuterniciți să controleze monopolurile comerciale, lucrau ca “subcontractori” în diferite întreprinderi, au devenit furnizori ai Curții Sultanului şi au căpătat demnitatea de domnitori ai unuia sau altuia dintre Țările Române (Moldova şi Muntenia).
Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragomanul şef al Sublimei Porți, fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman, noul principe, care obținuse funcția sa în schimbul unui plocon consistent, (un obicei care era mai vechi), plecând în noua țară în care fusese numit, şi a cărei limbă nu o cunoştea de cele mai multe ori, cu o numeroasă şi impozant-parazitară suită. Odată ce noul principe era numit, el era escortat la Iaşi ori la Bucureşti de un alai, de un cortegiu alcătuit din familia sa, de obicei numeroasă, favoriți, mulți şi aceştia şi creditori, cât încape, de la care împrumutase bani cu ghiotura pentru ploconul oferit la învestire. Domnul şi cei din ecpaia (din cuvântul etba, un alt termen turcesc intrat în vocabularul limbii române) urmăreau să-şi recupereze cât mai ghepardic cu putință investițiile făcute cu ocaziunea numirii şi în plus să strângă suficienți arginți cât să trăiască îndestulat după încheierea scurtului mandat domnesc. În total, în perioada fanariotă au fost numiți în cele două principate române 31 de domni din 11 familii diferite, dar unii dintre ei au fost exilați sau chiar executați.
Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în opozițiune cu izbânzile şi proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat, care a abolit iobăgia în 1746 în Țara Românească şi în 1749 în Moldova, sau a lui Alexandru Ipsilanti, care a încercat să reformeze legislația şi să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci sau pământeni – în condițiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să ai moşii, iosaguri, latifundii, mâietori, oleaburi, acareturi (acesta un alt termen provenit din limba turcă, akarat). Întroducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca condică, „de par egzamplu”, a fost primită cu rezistență obstinată de „boiari”.
În teritoriile româneşti ocupate de otomani, cetatea era comandată de un pârcălab sau dizdar (în turceşte); portul era condus de un intendent (emin), ajutat de vameşi. În teritoriile ocupate au apărut şi alte instituții otomane: un subaşi (în limba română subaşă, iată un alt termen rămas în limba noastră de la turci), cu misiunea de a veghea la păstrarea ordinii, dar şi la strângerea unor redevențe, un voievod pentru strângerea dărilor, un başbeşliaga (în turceşte baş-beşlu agasi) pentru paza carantinei, un kapudan (în româneşte căpitan) pentru siguranța navigației pe Dunăre.
În sfârşit, în oraşele mari precum Timişoara exista şi un defterdar (condicar, secretar), pentru probleme financiare. Se poate remarca faptul că pentru relațiile cu Țara Românească s-a instituit la Brăila şi un dregător special numit în limba română capuchehaie, termen pătruns evident din limba turcă (kapu kehayasi), ceea ce a indicat, arătat intensitatea legăturilor, influențele dintre populația „raialei” şi patria-mamă.

 

Influențe mental-afective, în vestimentație şi artistice

 

Chiar şi pe plan „mental-afectiv” şi chiar artistic au putut fi depistate influențe ale otomanilor asupra românilor, acestea fiind constatate în mentalitatea domnilor sau domnitorilor şi a cronicarilor-boieri, în ceremonialul domnesc, în costumul de curte, în modul de viață al „clasei dominante” sau upper class româneşti şi în decorarea monumentelor de artă.
Astfel, au apărut domnitori care considerau că țara lor aparținea de drept „cinstitului împărat” (sultanul, alt cuvânt turcesc intrat în română), prin a cărui „bunăvoință” o căpătaseră „în dar”. De asemenea, în cadrul acestui „trist povârniş al domnilor români”, după cum plastic spunea prolificul istoric Nicolae Iorga, s-au înregistrat şi treceri la Islam ale ex-voievozilor Iliaş Rareş al Moldovei şi Mihnea al II-lea al Țării Româneşti, ambii deveniți, ca musulmani, sangeacbei (guvernator al unui sangeac, în turcă sancak-bei şi respectiv sancak) de Silistra, cu numele de… Mehmed! Tot un Mehmed a devenit şi un frate al lui Pătraşcu, voievodul Țării Româneşti.
Şi cronicarilor români imperiul otoman le făcea o impresie de „extraordinară forță şi bogăție” şi socoteau că a opune rezistență acestui colos, a te măsura cu el era o adevărată „nebunie”.
În secolul al XVIII-lea, odată cu instaurarea regimului fanariot, modul de viață şi portul principilor din Țara Românească şi Moldova au fost influențate de moda de la Istanbul. Curțile domneşti cultivau un stil de viață „opulent şi risipitor”, în acord cu modelul otoman, însă care contrasta violent cu stilul simplu, tradițional, al vieții oamenilor de rând. Depăşind uneori luxul exorbitant-deşănțat al marilor demnitari al „Înaltei Porți”, boierii sau boiarii, imitând slugarnic Curtea domnească, se întreceau în a purta giubele (din turcescul ğubbè, haină lungă şi largă din postav fin, adesea căptuşită cu blană, purtată de boieri, conform „DEX”-ului), işlice (cuvânt provenit din turcescul başlik, însemnând căciulă de blană scumpă sau de postav, de format mare, cilindrică sau cu fundul pătrat, din alt material, purtată de domnitori, de boieri şi uneori de soțiile lor, iar mai târziu de negustori, de lăutari etc.), anterie (în limba turcă „anteri” – haină lungă pe care o purtau boierii români, potrivit aceluiaşi „DEX”), cepchene (termen preluat din turcescul çepken – haină boierească scurtă, cu mânecile desfăcute, care se purta pe umeri, peste jiletcă), şalvari (în turcă şalvar, pantaloni foarte largi, cu răscroială mică, strânşi la gleznă, specifici portului unor popoare şi populațiuni din Asia, Africa şi Europa, adoptați în Țeara Românească şi Moldova, în epoca fanariotă, mai ales de către boieri şi târgoveți, potrivit „DEX”-ului), fermene-le (în turcă fermene – haină scurtă făcută din stofă brodată cu fir sau cu mătase, uneori căptuşită cu blană, pe care o purtau odinioară boierii peste anteriu, conform „DEX”-ului), confecționate din cele mai rare stofe, unele căptuşite cu blană, ornamentate cu fir din aur sau argint şi cele mai scumpe nestemate. Blănurile aplicate pe poale, la guler, pe mâneci, şi mătăsurile fine constituiau bogăția garderobei boierimii.
Îmbrăcămintea femeilor, la curte, nu se deosebea prea mult de cea a bărbaților, ele purtând pe dedesubt şalvari (cel mai adesea din catifea) şi papuci. Pe deasupra, femeile purtau nişte cămăşi din mătase, foarte decoltate, un „anteriu” prins în față cu agrafe, un ilic din catifea brodată, tivit cu hermină ori samur, iar când ieşeau din casă, feregea-ua, (adică o haină lungă din stofă fină sau catifea brodată, deschisă în față), sau biniş-ul (în turcă biniş), adică o haină largă de postav, tivită cu samur.
Deşi ceremonialul şi vestimentația de curte din Țările Române rămâneau în ansamblu greco-bizantine, totuşi au apărut şi alte elemente noi, pe lângă cele de mai sus, menite să pună în lumină preponderența otomană: cuca (în turceşte kuka), un fel de căciulă mare, împodobită cu pene de struț, purtată la ceremonii de către aga ienicerilor şi caftan-ul (în turcă kaftan, manta orientală, albă, lungă şi largă, împodobită cu fir de aur sau mătase, pe care o purtau domnitorii şi boierii munteni şi moldoveni) înlocuiesc coroana şi granata (hlamida) bizantină, ca semne exterioare ale puterii, la care se adăuga steagul (în limba turcă ’alem) primit şi acesta de la Înalta Poartă otomană, ca simbol al învestiturii domnului cu autoritatea padişahului.
De asemenea, în epoca dominației otomane a Țărilor Române, a luat naştere gustul pentru „croiala orientală în veşmintele boiereşti”, confecționate din somptuoase stofe cu fireturi şi s-a răspândit utilizarea argintăriei, care era ce-i drept o artă minoră, şi a ceramicii otomane (ceramica de Iznik).

 

Influențe arhitectonice

 

Arta românească şi, în special arhitectura, au avut şi ele de suferit influențe turceşti, care veneau din „Orientul otoman”, înrâurite fiind de moda de la Istanbul. Influența s-a materializat, mai ales în secolul al XVIII-lea, în acele „case” pentru „priveală” şi „preumblări”, construcții uşoare, sezoniere, adaptate unui trai pe vătrai de tip „trăieşte clipa”, din care eticheta nu era totuşi exclusă, ridicate în jurul celor două capitale româneşti şi numai la porțile Bucureştilor şi Iaşilor.
Scrierile vremii vorbeau despre asemenea „ctitorii”, ele fiind mereu asociate caselor „după modelul de la Constantinopol”, zidite de meşteri istanbulieni, cu havuz-uri, chioşc-uri, „grădini desfătătoare cu fel de fel de flori”, una dintre ele, ne spune cronicarele, fiind „numită în limba moldovenească Frumoasă”. Atmosfera orientală, cu cântări hagimeşti, pehlivănii, şi halcà din aceste case princiare zidite după modelul de la Istanbul se regăsea, de exemplu, şi la altă margine a Iaşilor sau Ieşilor, la Copou, unde Grigore al II-lea Ghica, domn al Moldovei de vreo 4 ori, care a scăzut birurile puse de predecesorul său Mihai Racoviță, înălțase, spre a se „englendisi”, potrivit cronicarelui Enache Kogălniceanu, un foişor „făptură de Țarigrad (Istanbul, Stambul, n.n.) cu tot felul de boiele”. Tot lui Grigore Vodă al II-lea Ghica i se datora, lângă Bucureşti sau Bucuresci, în 1751, „atât de orientalul foişor octogonal” de la Pantelimon cu stâlpi de lemn împodobiți cu mici „capitele corintice”, amintind barocul „retardatar” de la Istanbul de după 1730.
În Dobrogea ante-Războiul de Independență din 1877-1878, existau câteva zeci de biserici, neîndoielnic geamii (un fel de moschei mai mari), dar şi sinagogi, şi chiar capele protestante şi catolice. Bisericile erau în general joase, neîncăpătoare, din lemn şi vălătuci, uneori erau şi din zid. S-au construit şi biserici româneşti, dar în Dobrogea stăpânită de otomani vreme de cinci secole, predominau moscheile şi geamiile. În 1968, de pildă, existau nu mai puțin de 196 de geamii, dar în prezent, după ce regimul comunist a dărâmat multe asemenea construcții religioase islamice, mai sunt circa 60 de geamii. Totuşi, Dobrogea a moştenit celebrul lăcaş din Mangalia, „Esmahan Sultan”, o „bijuterie” a culturii şi arhitecturii musulmano-otomane, veche de cinci veacuri. O altă „bijuterie a culturii musulmane” este moscheea „Gazi Ali Paşa” din Babadag, edificată în anul 1610.

 

Influențe muzicale

 

În era fanariotă, manifestările în plan muzical au continuat mai vechile tradiții, fie a cântărilor bisericeşti, fie a celor folclorice, dar s-a observat o marcată „orientalizare” a muzicii de Curte, o influență culturalo-muzicală nefastă, am spune. În legătură cu orientalizarea muzicii curteneşti, călătorul şi secretarul domnesc austriac Franz Joseph Sulzer pomenea (la 1781) de meterhaneaoa sau meterhaneaua (în limba turcă meterhane, însemnând, potrivit „DEX”-ului, muzică turcească în care tobele sunt hegemonice) – orchestra primită de la sultan, la numirea în scaun a domnilor, la Istanbul, nelipsită la mesele domneşti din Moldova şi Muntenia, la petreceri, zaiafeturi (din turcescul zyiafet!), chiolhanuri (un alt termen provenit din turcă, külhan!), sărbători, la alaiuri şi procesiuni.
În repertoriul meterhanelei erau cuprinse: cântece de război ale ienicerilor, dar şi unele piese bine cunoscute sub denumirile de manele (iată de unde provine îngrozitoarea şi hulita manea, atât de intens şi enervant prezentă astăzi în muzica uşoară şi populară românească!), bestele (tot un fel de manele), samaele (tot un soi de pârdalnice manele turceşti!), ca şi melodii instrumentale: pestrefuri (provenit, de data aceasta, din neogrecescul pestrefi şi însemnând uvertură în muzica turcească), nagmele şi tacsîmuri.
Din cele consemnate de un alt călător occidental, Lady Mary Craven din Marea Britanie, se cunoştea faptul că instrumentele lor erau constituite din „tot felul de trompete, tipsii de aramă”, izbite una într-alta şi „tobe de toate mărimile”, unele din ele de-abia cât o ceaşcă de cafea (în limba turcă kahve, iată un alt termen turcesc, dar de această dată unul plăcut îngurgitării, pătruns în limba şi civilizația română!) turcească. În comparație cu „înfiorătoarea muzică turcească”, Lady Craven a observat melodiile, chipurile, „absolut fermecătoare” şi probabil exotice ale lăutarilor țigani, ascultate cu prilejul cinei oferite la Curtea domnească de Nicolae Mavrogheni, voievodomnitor fanariot din Țara Românească (ajuns domn cu ajutorul lui Gazi Hasan paşa, comandantul flotei otomane al cărei dragoman era, dar care în 1790 a fost spânzurat/ decapitat din ordinul lui Hassan Paşa pentru insubordonarea față de Imperiul Otoman!). Acest bezmetic Mavrogheni a rămas în istoria Bucureştilor printr-o excentricitate, bizarerie sau nebunie a sa, poleind coarnele cerbilor de la trăsură cu aur!
Concluzii
În ansamblu, dominația şi influența otomană au fost mai puternice în Țara Românească sau Valahia, întrucât aceasta nu avea nicio deschidere spre puterile antiotomane, şi ceva mai apăsătoare în Moldova învecinată cu Polonia care, întreținând raporturi bune cu Imperiul Otoman, urmărea, în acelaşi timp, să evite întărirea excesivă a puterii, hegemoniei otomane la frontiera sudică.
În ceea ce priveşte Transilvania, cu un potențial militar superior şi o poziție strategică mai bună, aici dominația şi influența Imperiului Otoman în felurite domenii au îmbrăcat forme „sensibil mai uşoare”.
În concluzie, începând încă din secolul al XV-lea, românii au suferit, mai ales în „păturile conducătoare”, în upper class, dar şi în rândul poporului, a lower class, o toropitoare, fleşcăitoare influență turcească, de la îmbrăcămintea efeminată a şalvarilor, a anteriilor şi a işlicelor, până la concepția fatalistă, orientală, evident antioccidentală, a unei vieți apatic-pasive, de huzur, de lene oblomoviană şi de corupție generalizată, ale cărei urme se mai văd încă în psihologia şi spiritualitatea românului, amprente totuşi mai puțin importante şi covârşitoare decât cele date de influența comunistă.

 

 

Bibliografie
Bălcescu, Nicolae, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, 1848, cap. Călugărenii, XIII.
Berza, Mihai, „Haraciul Moldovei şi al Țării Româneşti în sec. XV-XIX”, în Studii şi Materiale de Istorie Medie, II, 1957, pp. 7-47.
Boia, Lucian, România, țară de frontieră a Europei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002.
Cernovodeanu, Paul, „Cultura şi arta în Țara Românească şi Moldova. Muzica”, în Istoria Românilor, vol.VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 907-909.
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Țările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.
Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri de Neagu Djuvara, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005.
Giurescu, Constantin C., Istoria Bucureştilor. Din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre (“History of Bucharest. From the earliest times until our day”), Bucharest, EPL, 1966.
Glenny, Misha, The Balkans: Nationalism, War and Great Powers, 1804-1999, Penguin (Non-Classics), 2001, vers. online.
Iacob, Ana, „Moda fanariotă în târgul Bucureştilor”, în revista „Historia”, anul X, nr. 100, Aprilie 2010, p. 10.
Inalcik, Halil, Imperiul Otoman. Epoca clasică, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996.
Ionescu, Ştefan, Bucureştii în vremea fanarioților, Cluj, Editura Dacia, 1974.
Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, Bucureşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, 1985.
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizației române moderne, Bucureşti, Editura Ştiințifică, 1972.
Marcu, George, coord., Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011.
Martin, Mircea, G. Călinescu şi „complexele” literaturii române, Bucureşti, Editura Albatros, 1981.
Maxim, Mihai, „Țările Române şi Imperiul otoman (1400-1600)”, în Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.
Mazower, Marc, Balcanii. De la sfârşitul Bizanțului până astăzi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2019.
Panaitescu, P. P., „De ce n-au cucerit turcii Țările Române”, în Interpretări româneşti. Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1947, pp. 131-159, ed. a II-a, Bucureşti, 1994.
Sala, Marius, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Bucureşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, 1988.
Svoronos, Nikos, „The Ideology of the Organization and of Survival of the Nation”, în The Greek Nation, Polis, 2004, vers. online.
Şăineanu, Lazăr, Influența orientală asupra limbii şi culturii române, I-III, Bucureşti, 1900.
Ştefănescu, Ştefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea, Editura Universității din Bucureşti, 1999.
Theodorescu, Răzvan, „Arta în Țara Românească şi Moldova. Structuri şi mentalități”, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 880-890.