Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Influențele ruseşti asupra românilor (II)

Influențele ruseşti asupra românilor (II)

 

 

Influențe culturale şi literare

 

Poezia lirică, foarte importantă pentru români, se spune şi se aude despre fiecare al treilea român marcant că ar fi un bun poet, sau că „românul s-a născut poet”, vorba lui Alecsandri, ar putea fi definită ca o expresie a spiritului slav, iar ca masă poporul român oferă impresia că ar fi „complet de acelaşi spirit cu ruşii meridionali”, susține eseistul baltico-german Hermann Keyserling, care subliniază că „românii şi ruşii sudici au acelaşi spirit molatic”, nepractic şi „aceleaşi trăsături sufleteşti”1. Potrivit aceluiaşi scriitor, influențe ruseşti asupra românilor există, de la bucătărie, care e aproape identică bucătăriei ruse, rezultând că amândouă îşi totuşi au obârşia în Bizanț, trecând prin spirit, până la poezie.2 De asemenea, privind dansurile naționale românești, Keyserling s-a gândit la ținutul inundabil al fluviului Nipru (plawni), în legătură cu sintagma rusească plawnya dwischenia, aceleași „mișcări alunecătoare” ca acelea făcute de lebădă sau „adierea în trestii”3. Autorul cărții Analiza spectral a Europei, credea că după Primul Război Mondial al cărui sfârșit a dat Basarabia Regatului României și a deposedat pe boieri, și presupunea cvasi-vizionar și utopic că poporul român va lua cu timpul, tot mai mult, un caracter sud-rusesc, dar că îi va lipsi etern ceva obligatoriu pentru a da impresia de rus: „forța internă”4.
Aici trebuie menționat că în opoziție cu mintea și gândirea occidentală, celebrul suflet rusesc este o entitate mitică și cvasi-legendară inventată, creată de intelectuali în secolul al XIX-lea, legătura amoroasă a rușilor cu propriul și așa-zis profundul lor suflet ilustrând perspectiva sordidă a occidentaliștilor asupra gândirii Occidentului.5 Astfel, gânditorii nativiști ruși ai amintitului secol al națiunilor, numiți în sens larg „slavofili”, au creat modelul ofensivelor permanente, spirituale, iraționale, fie ele naționale sau etnice, asupra raționalismului occidental de manieră carteziană, continuate de generații întregi de intelectuali din alte țări, dar, deși slavofilii puneau accentul pe „unicitatea spirituală a sufletului rus”, și aceștia aveau la bază un model, niște influențe, mai precis, slavofilia rusă își avea amplele temelii în romantismul german.6 Ne amintim că romantismul, în exprimarea sa religioasă, a revivifiat natura ca element focal al divinității, dar a acordat o mare importanță și sufletului și exact această caracteristică a fascinantului curent literar și artistic a fost preluată intens de gânditorii ruși și, lucru esențial, de „romancierii profetici” ruși.7 De mare exemplu, slavofilii și urmașii lor spirituali, ca imensul romancier Dostoievski (care reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Sigmund Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, Emil Cioran, William Faulkner și alții) și Soloviov, nu doar că au făcut din sufletul uman un fel de zigurat al lui Dumnezeu, în opinia mea, ci au realizat din sufletul rus „sfânta sfintelor”8 din templu. De fapt, aportul sau influența Rusiei a fost un fel de seriozitate morală intensă, dusă de multe ori la extreme, ca aceea din marile romane ale lui Dostoievski, Demonii, Crimă și pedeapsă, Idiotul și Frații Karamazov, care au exercitat înrâuriri și asupra scriitorilor români, de la Victor Papilian, Mircea Eliade (în romanul Huliganii), Dinu Pillat (autorul eseului Dostoievski în conștiința românească) până la Nicolae Breban (în romanul Animale bolnave), dar autorul rus a venit cu un amănunt incitant: în opinia sa, chiar și „cel mai necioplit țăran era mai bun decât cel mai rafinat intelectual”9, deoarece țăranul sau mujicul cu frică de Dumnezeu știa măcar cui să-i ceară iertare și mântuire. Potrivit viziunii slavofililor asupra lumii și vieții, exemplificată de F.M. Dostoievski, nu trebuie să rezolvăm problemele prin intermediul intelectului uman, al rațiunii și logicii, al științei și tehnologiei, ci să căutăm neapărat izbăvirea, resurecția.10 Pornind de la aceste concepții se presupunea, în mod eronat, după părerea mea, că mujicul rus cunoștea această cale, așa, în mod „instinctiv”, la aceasta adăugând opinia celuilalt mare scriitor rus al secolului al XIX-lea, Lev Tolstoi: „Cred că rușii, mai puțin civilizați decât alte popoare – adică mai puțin corupți intelectual și încă păstrători ai unei idei șterse despre esența învățăturilor creștine –, cred că rușii și mai presus de toate lucrătorii pământului vor înțelege, în cele din urmă, unde se găsește calea cătei zbăvire și vor fi primii care să apuce pe ea”11.
Câteva influențe culturale rusești mai vizibile, dar lipsite de importanță, au început să apară lent după Unirea Principatelor din 1859, odată cu stabilirea în România a unor „evrei ruși” precum cel care avea să-și ia pseudonimul de Constantin Dobrogeanu-Gherea, originar din Ekaterinoslav (în prezent Dnipro), și care avea să facă cunoscute „modelele literare rusești în România”, comparând de pildă o nuvelă precum O făclie de Paște a lui I.L. Caragiale cu marile romane ale lui Dostoievski.12 De asemenea, basarabeni de vază precum Constantin Stere sau intelectuali ca Nădejde ori Arbore au avut legături puternice cu cercurile revoluționare ruse, care doreau „doborârea absolutismului” – ceea ce era destul de departe de instaurarea unei dictaturi bolşevice –, lucru abominabil care se va înfăptui mult timp după aceea cu ajutorul tancurilor staliniene, iar cultura română, „atât de permeabilă la adevăratele valori, nu a întârziat să reacționeze fructuos”13. Totuși, ideile socialiste au penetrat Principatele Române prin intermediul tinerilor care își făceau studiile în străinătate, transmiterea acestor pernicioase principii făcîndu-se mai ales pe „filiera franceză”, datorită preferinței și obsesiei pentru influenta cultură franceză și, în mod special, după Revoluția de la 1848, „ideile socialiste au fost propagate prin intermediul presei muncitorești și socialiste”, reprezentate de Telegraful român (1865), Analele tipografice (1869), Uvrierul și Lucrătorul român (1872). În jurul acestor publicații s-au format „cercuri socialiste”, în cadrul cărora s-au afirmat personalități de „nădejde” ca: frații Ioan și Gheorghe Nădejde, Titus Dunca ori Zamfir Arbore, iar o glogozeală cvasi-importantă a avut-o poposirea în România a unei coterii de emigranți ruși și basarabeni, mai cunoscuți sub numele de narodnici, hărțuiți sau obijduiți (ca să folosim un termen slavon) pe bună dreptate de autoritățile țariste ruse, între care se remarcau pomenitul
C. Dobrogeanu-Gherea, Nicolae Zubcu-Codreanu și dr. N. Russel, aceștia aducând, chipurile, o „infuzie nouă de idei socialiste de tip anarhist”, dominante în Rusia, dar dăunător-fatale pentru români, prin mijlocirea sau complicitatea mai multor reviste, între care s-a remarcat Contemporanul (1881). De pildă, Ioan Nădejde a fost profesor la Universitatea din Iași, de unde a fost demis de ministrul V. A. Urechia (ce a condus Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice în perioada 9 iunie 1881 – 31 iulie 1882), deoarece „propăvăduia socialismul și ateismul”!14.
Mai târziu, traducerile din autorii ruși ai secolului al XIX-lea, Ivan Turgheniev, amintiții mai înainte Dostoievski și Tolstoi sau A.P. Cehov apar în cea mai populară colecție de masă, Biblioteca pentru toți, aceste traduceri „deschizând orizonturi şi modelând gustul literar”, susține scriitorul Eugen Uricaru.15 Este în afara oricărei îndoieli faptul că modernizarea literaturii române la începutul secolului al XX-lea s-a petrecut sub influența a două mari literaturi – cea franceză şi cea rusă, realismul rus şi naturalismul francez regăsindu-se „în haină românească” în opera unor scriitori importanți, un exemplu, care ar putea să pară exotic, este faptul că două poveşti de Ion Creangă, Punguța cu doi bani şi Ivan Turbincă, au la bază motive ruseşti, opinează exagerat Eugen Uricaru.16 De fapt, rușii sunt o intruziune recentă în istoria noastră și nu le datorăm mai nimic afară de administrația generalul Pavel Kiseleff în București și rusificarea forțată a Basarabiei, crede, în schimb, Dan Alexe, care adaugă faptul că în momentul formării literaturii române moderne, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul veacului XX, modelele literare ruseşti sunt inexistente la noi, „poetul nepereche” Mihai Eminescu, deşi moldovean, nu a fost influențat de importanții romantici ruși Puşkin şi Lermontov, ci şi-a ales izvoade sau pattern-uri occidentale, în special germane, înainte de a fi atras de „vagi fantasmagorii orientale”, indiene, în special, el a şi tradus din sanscrită, cum era de altfel moda vremii.17 O influență rusească de-a dreptul grotescă se găseşte răzleț, de exemplu, la Ion Creangă, în povestea Ivan Turbincă, luată din folclor, “cu expresii în rusa proastă de neînțeles azi”18: „Pașol na turbinca, ciorti!”; sau: „Votchi nu-i, tabacioc nu-i, lautari nu-s, guleai nu-i!, nimica nu-i”19.
Influența sovietică
Înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și trecerea României în sfera de influență a Uniunii Sovietice prin ocupația militară post-23 august 1944, a existat un refuz al civilizației rusești, dublat de un sentiment de frică, datorat ineluctabil celor 12 invazii muscalești ale Țărilor Române de-a lungul timpului.20 De exemplu, a doua fisură serioasă în relațiile româno-ruse s-a produs, crede Toader Nicoară, la sfârşitul Primului Război Mondial, atunci când Rusia bolşevică „a refuzat să recunoască realipirea Basarabiei la România”, în plus, istoriografia rusă a clasificând unirea celor două teritorii drept un „rapt”, iar a treia fisură, cea decisivă, datează din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.21 Astfel, ultimatumul stalinist din 1940 care ordona cedarea rapidă a Basarabiei şi Nordului Bucovinei către U.R.S.S. şi valul de deportări împotriva capitaliştilor au înrăutățit părerea românilor despre ruşi.22 În anul 1941, aliată Germaniei hitleriene, România a atacat şi a invadat U.R.S.S., iar Basarabia, Bucovina şi Ținutul Herța sunt eliberate, armata română continuându-şi nesăbuit dar justificat militar (nu poți să părăsești un aliat la jumătatea drumului) campania militară împotriva U.R.S.S. şi ocupând regiunea dintre Nistru şi Bug, ulterior numită „Guvernământul Transnistriei. Pe 23 august 1944, regretatul Rege Mihai I îl înlătură printr-o lovitură de stat pe mareşalul şi conducătorul României între 1940-1944 Ion Antonescu, considerat acum criminal de război şi întoarce România de partea Aliaților anglo-americani și, din păcate, sovietici. Armata U.R.S.S. ajută, chipurile, România în recâştigarea Ardealului de Nord de la maghiari, desigur, în mod interesat, în fond, ambele țări, România și Ungaria au fost ocupate de sovietici și ulterior au făcut parte din lagărul comunist condus de Uniunea Sovietică până în 1989. Scriitorul Mihail Sebastian descria scurt și concis, dar semnificativ atmosfera în timpul ocupației sovietice în celebrul său Jurnal: „Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruşi care violează femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc maşini, dau jos pe şofer şi pasageri, se urcă la volan şi dispar. Magazine prădate. Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e jucăria care le place cel mai mult)”. (…) „Ceasul e ideea fixă a soldatului rus”23. Din păcate, Sebastian consideră că aceste fapte abominabile, în opinia mea, i s-au părut “normale, chiar juste”, deoarece „nu era drept ca România să scape prea ușor”, și că la urma urmelor, „Bucureștiul ăsta îmbelșugat, nepăsător, frivol e o provocare pentru o armată care venea dintr-o țară pustiită”24. După cum se ştie, armata sovietică s-a retras din România abia în 1958, în timpul dictatorului comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej.
Situația influenței ruse devine „spectaculoasă” după cel de al Doilea Război Mondial – şi nu se face referință la aspectul comunisto-sovietic al acestei influențe, ci la masivul aport de „cultură rusă autentică”, petrecut în avalanşa schimbărilor politice şi instituționale, “favorizată de prezența armatei sovietice pe teritoriul nostru național”25, opinează tot exagerat același Eugen Uricaru. Cartea Rusă devine o instituție în sine, cu meritele şi păcatele sale, mai spune Uricaru, meritele fiind evidente: traducerea clasicilor ruşi, realizată de mari nume ale literaturii române, nume care uneori îşi găseau în acest fel soluția de supraviețuire intelectuală şi nu doar atât, a dus la o „lărgire a orizontului de sensibilitate şi cunoaştere, în special a tinerelor generații”26. Istoricul Lucian Boia susține că de fapt, se traducea orice, de la marii clasici, până la „broșuri de propagandă, cărți pentru copii sau lucrări de vulgarizare științifică”, în acest ultim domeniu, de pildă, se spunea că „avionul este o invenție rusească”!27 În învățământul românesc, limba rusă s-a instalat în mod arbitrar și atotputernic, fiind singura limbă impusă, predată „încă din a patra clasă primară și pe tot parcursul liceului”28, însă, majoritatea populației era îndemnată și de multe ori forțată să învețe limba lui Dostoievski dar și a lui Stalin. De exemplu, radioul transmitea celebra dar enervant-odioasa emisiune „Să învățăm limba rusă cântând”, unde se intonau oripilante cântece sovietice, descifrate ulterior mot à mot, procedeu lingvistic și politic, iar divizii de studenți din aproape toate domeniile, aleși pe criterii social-politice29 au fost expediate să se formeze în U.R.S.S., unde se familiarizau cu atotbiruitorul comunism și cu limba și „marea cultură rusă”. De altfel, mai puțin bun a fost „monopolul aproape exclusiv asupra produsului cultural” pe care îl dețineau aceste instituții de sorginte sovietică, recunoaște Uricaru, mai cu seamă că, la urma urmelor, chiar şi marile valori autentice ale culturii ruse aveau rolul lor în această uriaşă operațiune de convertire a mentalului colectiv din filo-occidental în filo-sovietic.30 Filmul, teatrul, baletul, muzica rusă, chiar din perioada sovietică, au avut un „efect extraordinar de maturizare şi îmbogățire spirituală a românilor”, dar aceasta nu înseamnă că „excesul propagandistic nu a avut urmări şi nu sunt puține cazurile de refuz şi neînțelegere a ceea ce este bun din cauza însoțirii sale cu răul; un rău imens, iar în acest moment istoric, ar trebui să respirăm adânc şi să ne ținem cumpătul pentru a deosebi valoarea de propagandă, pentru a înțelege că ruşii şi românii nu au nimic de împărțit, ci, şi unii şi alții au suferit sub aceeaşi opresiune”31. Totuși, apreciatul scriitor nobelizat Aleksandr Soljenițîn – şi nimeni nu-i poate contesta autoritatea şi expertiza – a făcut observația că statul rus, ca şi cel sovietic, „nu s-au purtat bine cu vecinii”, între care se numără şi românii32, lucru recunoscut până și de pseudo-filozoful sau mai degrabă ideologul Aleksandr Dughin, prezent la Bucureşti, în urmă cu câțiva ani, cu ocazia lansării cărții sale Destin eurasianist, care reitera că: „Am comis multe greșeli noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România”. În concluzie, se poate spune că rușii au reușit să-i sovietizeze pe români, dar nu au reușit deloc să-i rusifice33, desigur, cu excepția basarabenilor care se chinuie să scape de acest tip de asimilare.

 

 

Note

1 Hermann Keyserling, Analiza spectrală a Europei, Iaşi, Institutul European, 1993, p. 278.
2 Hermann Keyserling, op. cit., p. 281.
3 Ibidem, p. 278.
4 Ibidem, p. 279.
5 Ian Buruma, Avishai Margalit, Occidentalismul. Războiul asupra Occidentului. O scurtă istorie a urii față de Vest, București, Editura Humanitas, 2016, p. 93.
6 Buruma & Margalit, op. cit., p. 93.
7 Ibidem, p. 97.
8 Ibidem, p. 97.
9 Ibidem, p. 97.
10 Ibidem, p. 97.
11 Buruma & Margalit, op. cit., p. 98.
12 Dan Alexe (2018), op. cit., online.
13 Eugen Uricaru (2018), op. cit., online.
14 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1986, p. 546 și Nedelcu Oprea, “Vasile Alexandrescu Urechia. Preocupări bibliologice”, pe situl bibliotecii „V. A. Urechia” din Galați, online.
15 Ibidem.
16 Eugen Uricaru, „Amprenta influenței ruse”, în rev. Balcanii şi Europa, 20 dec. 2018, online.
17 Dan Alexe (2018), op. cit., online.
18 Ibidem.
19 Ion Creangă, “Ivan Turbincă”, pe www.ioncreanga.eu/ opere/ povesti.
20 Lucian Boia, op. cit., p. 186.
21 Cf. „De ce nu-i vom iubi niciodată pe ruşi”, în Adevărul, 8 mai 2014, online.
22 Ibidem.
23 Mihail Sebastian, Jurnal, 1935-1944, București, Editura Humanitas, 1996, pp. 558-559 și 560.
24 Mihail Sebastian, op. cit., p. 559.
25 Eugen Uricaru (2018), op. cit., online.
26 Ibidem.
27 Lucian Boia, op. cit., p. 187.
28 Ibidem, p. 186.
29 Ibidem, p. 186.
30 Eugen Uricaru (2018), op. cit., online.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Lucian Boia, op. cit., p. 188.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg