Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Însemnări despre N. Steinhardt

„Numai creştin fiind mă vizitează – în pofida oricărei rațiuni – fericirea… Numai datorită creştinismului nu umblu crispat, jignit, pe străzile diurne, nocturne ale oraşului […] şi să nu mă număr printre cei ce încă nu au înțeles că mai fericit este a da decât a lua”.
Astfel începe ultimul paragraf al Jurnalului fericirii, carte pe care am recitit-o relativ recent, nu doar din impulsul firesc de a ne întoarce mereu la ceea ce numim lecturi esențiale, ci îndemnat de prilejul oferit de comemorarea a zece ani de la moartea lui Iordan Chimet (18 nov. 1924 – 23 mai 2006), unul din cei mai buni şi loiali prieteni ai celui care avea să devină monahul Nicolae.
Ştim, din propriile mărturisiri, ce a însemnat creştinismul pentru N. Steinhardt (12 iulie 1912 – 30 martie 1989), născut în religia lui Abraham şi botezat în Hristos în închisoare: ,,Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenței veşnic proaspete a lui Hristos îi datoresc să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alții şi pe mine. Aceasta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos, cunoscând de altfel ce a spus Unamuno: să crezi în Dumnezeu înseamnă să doreşti ca El să existe şi, în plus, să te porți ca şi cum ar exista.”
Dar ştim mai puțin, şi uneori incomplet sau inexact, cine a avut rolul hotărâtor în decizia lui Steinhardt de a se călugări la Rohia. Adeseori şi nu fără temei sunt pomenite numele lui Constantin Noica sau Alexandru Paleologu. Iată, însă, că patru dense pagini publicate în Observator cultural din iulie a.c., readuc în actualitate nu doar personalitatea excepțională a lui Iordan Chimet, acest ,,scriitor atipic, inclasabil – prozator, poet, eseist – a cărui operă aşteaptă să fie redescoperită şi reevaluată”, ci oferă ocazia de a ne reaminti rolul esențial pe care acesta l-a avut în alegerea de către Steinhardt a mănăstirii Rohia ca loc al retragerii sale monahale. Câteva împrejurări biografice îi confereau atât dreptul de sfătuitor cât şi statutul de virtual însoțitor: Iordan Chimet era singurul dintre toți prietenii lui Steinhardt care fusese acolo, văzuse şi cunoscuse în mod nemijlocit Rohia, ,,spațiu cu aură magică”, pe care de altfel, ,,o botezase Țara Crăciunului” şi, totodată, era singurul care îl cunoscuse şi se împrietenise cu starețul de atunci al mănăstirii, Iustinian Chira, ,,o personalitate ieşită din comun”, actualul venerabil arhiepiscop Iustinian Maramureşeanul. Iar demersurile, anevoioase şi nu lipsite de riscuri, ale marelui ierarh pentru acceptarea evreului Steinhardt în cinul monahal au fost determinante, cum subliniază episcopul vicar Iustin în Argumentul din Jurnalul fericirii, ediția apărută sub auspiciile Rohiei şi Editurii Polirom. Alegând calea iertării, a toleranței şi a bunătății, Steinhardt hotărăşte să caute în Biserica lui Hristos, dar şi în dumbrăvile Rohiei, ,,stația terminus a destinului său”, cum o numise Chimet, ,,împăcarea inimii şi a gândului”, ,,biletul de avion de la Bucureşti la Baia Mare şi de acolo la Rohia”, cum îi spusese Alexandru Paleologu.
,,Povestea” o spune Iordan Chimet în Cartea prietenilor mei, apărută la Universal Dalsi, în 2005. Şi chiar dacă faptele, devenite istorie, sunt relativ cunoscute, se cuvine să le întărim prin cuvintele sale: ,,Am avut marea şansă de a-i fi, oarecum, de folos tocmai atunci când trebuia, la un moment grav, de răscruce, oferindu-i – şi acesta e paradoxul situației – o soluție practică de a ieşi din labirintul vieții cotidiene, tocmai eu, individul lipsit deseori, de cele mai multe ori, de simțul practic cel mai elementar. Dar ce vreți, viața îşi regizează uneori intențiile bine ascunse prin intermediul paradoxului şi al metaforei. După ce ieşise din închisoare, bunul meu Nicu îşi reglase viața de zi şi de noapte cu precizia unui ceasornic de înaltă precizie, de ritualul bisericii vecine. Înțelesesem fără să-mi fi spus vreodată explicit, că tânjea după spiritul de ordine monahală, care i-ar fi permis să-i disciplineze elanul, ferindu-l astfel de contaminările mondene ale Cetății păcatului. Am crezut că pot sugera o soluție… singura soluție a momentului.” Ar mai fi fost şi alte mănăstiri, în Bucovina sau în Moldova, dar a venit la Rohia adus de Iordan Chimet, care mai întâi voise să afle părerea lui Constantin Noica: ,,Nu e doar o idee bună, e excelentă idee, s-a înflăcărat calmul, altminteri, filosof.” Iar N. Steinhardt n-a obosit niciodată să-i amintească şi să amintească şi altora, cui datorează această nouă şi mult dorită şansă a renaşterii sale spirituale, duhovniceşti. O făcea în scurte epistole scrise în stilul care-i caracteriza pe amândoi: şugubăț, cu o doză de ironie şi autoironie care să acorde întâmplării importanța şi gravitatea cuvenite, dar să nu o lipsească de dramul de derizoriu şi hazard ce însoțeşte momentele de răscruce ale oricărei vieți. În cartea sa Iordan Chimet reia, în reproduceri de autografe ale unor dedicații ocazionale, de Paşti ori de Anul Nou, câteva dovezi: ,,Hristos a înviat!, iubite Dane. Cele mai bune şi mai sincere urări. Domnul să-l binecuvânteze pe omul care m`a dus prima oară la Rohia şi care mi-a dat atâtea sigure dovezi de prietenie”; ,,…şi, tâlhare, sănătate, fericire, bucurii, împliniri. Cu mult şi inexplicabil drag, Nicu, smeritul monah Nicolae către acel care i-a călăuzit paşii spre Rohia”. Am reluat acestea din paginile unei cărți poate prea puțin cunoscute şi pentru ca spiritul celor doi prieteni, Semper fidelis, să mărturisească încă o dată forța prieteniei întemeiată pe încrederea în oameni şi în valorile culturii. ,,Era copilul care se ascundea în bibliotecă pentru a-şi construi cu ce găsea în jur […] castelul din nori, castelul de nisip sau un leagăn care pendula direct în văzduh. Mai târziu se va retrage cu imaginea bibliotecii văzută ca un sanctuar în mănăstirea sa maramureşeană, unde-şi va sfârşi existența, rugându-se lui Dumnezeu cu cărțile în brațe”.
Rugându-se cu cărțile în brațe… Maramureşul, mănăstirea, cărțile şi oamenii ei, neînfricatul stareț de-atunci Iustinian Chira, mereu încrezător în biruința gândului cel bun. Dar şi ,,atacurile insalubre la adresa bietului monah, acuzat de a fi pervertit, prin convertirea sa, ortodoxia națională”. Şi dincolo de toate, ,,apoteoza amintirii sale”. Acestea alcătuiesc substanța rememorării lui Iordan Chimet în onoarea prieteniei sale cu monahul de la Rohia. L-am ascultat eu însumi la Cluj, în casa fratelui meu Vasile, bântuit de nelinişti, dar în priviri cu o severă luciditate a amintirii. Printre prietenii lui Iordan Chimet care, cum singur spune, ,,l-au însoțit pe drumurile cotite ale existenței”, N. Steinhardt, cel ce hotărâse să afle în Biserică împăcarea inimii şi a gândului ocupă un loc înalt.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg