18-19 iulie 2005
Particip la corectarea lucrărilor scrise, elaborate de învățătoarele din Transilvania pentru titularizarea lor la școlile de aci. Am corectat de la 8 dimineața până la 9 seara, încât mă dureau ochii. Am constatat că uneori nu mai am putere de concentrare, cum aveam pe vremuri, și trebuia să recitesc pagini deja corectate. Vârsta nu mă iartă!
Lucrările au fost de nivel inferior. Unele dăscălițe atât erau de proaste încât afirmau că Liviu Rebreanu s-a născut la Siliștea-Gumești! În loc să scrie despre unul din cele două romane de început ale lui Liviu Rebreanu (Ion sau Pădurea spânzuraților, ele scriau despre Moromeții lui Marin Preda!
Cum am corectat și 18 lucrări contestate, când am terminat (pe 25 iulie), mă simțeam ca un elev de școală primară, care pleacă în vacanța mare. Coboram pe bulevardul Eroilor (din Cluj) aproape fluierând sau cântând. Așadar copilul din mine „trăiește”, semn al prospețimii mintale și sufletești. Mi-amintesc cu drag de exclamația băiatului meu, Lucian, care se afla aproape de o astfel de vacanță (când era în una din clasele primare), spunând spontan: „Lasă tăticule, că vine vacanța mare și o papă pe școală!” A spus cu atâta năduf și cu atâta bucurie încât nu-l pot uita niciodată. Cu năduf pentru că s-a săturat să se tot scoale de dimineață și să facă teme de casă, în loc să se joace. Cu bucurie, pentru că simțea că va scăpa de „program”, deci va avea libertate deplină. Și noi, maturii, tânjim după o astfel de „libertate”, pe care societatea ți-o dă când nu prea mai ai ce face cu ea, la pensionare.

3 august 2005
Mergem (eu cu soția) să vizităm mânăstirea Râmeți din Apuseni, așezată chiar lângă coastele munților Trascăului. Până la Teiuș călătorim cu trenul. Aci ne așteaptă prietenii noștri blăjeni, Liță Comșa și Natașa (nevastă-sa), ne urcăm în Dacia lor veche și mergem pe valea Geoagiului, strâmtă și pitorească. De o parte și de alta a apei limpede și zgomotoase, privirea ți se oprește pe vilele și cabanele presărate la poalele stâncilor, unele chiar pe malul pietros și albicios al apei. Aceste așezări omenești, strecurate printre carpeni, stejari și brazi, ți se par o minunăție, cu acoperișul lor roșietic, cu balconașele lor sprințare, mângâiate de verdeața crengilor de copaci. Prin asimetria și frumusețea lor ți se par căsuțe pentru păpuși ori pentru personajele din basm. Nevastă-mea, Rodica, trăiește clipe de extaz, simțind regretul că noi nu vom avea niciodată șansa să avem o astfel de căsuță! Eu, mai pragmatic, îi spun că e bine să ne mulțumim cu destinul nostru de intelectuali clujeni, culți și cuminți, chiar dacă locuim în bloc!
La Râmeți există vechea și pitica mânăstire (bisericuță) de prin veacul al XIII-lea, întemeiată de călugării eremiți (pustnici), de la acest cuvânt s-a dat, prin adaptare în românește, numele de astăzi al mânăstirii.
Maica Șofronia ( de vreo 30 și ceva de ani) ne-a prezentat cu lux de amănunte, uneori cam deslânate, istoricul mânăstirii. Însă mie mi-a plăcut cel mai mult legendele țesute de-a lungul vremii în jurul părintelui Glivasie, ale cărui oase au căpătat valențe tămăduitoare pentru mulți credincioși care au pus mâna sau o parte a corpului pe relicvele respective. Eu, ca filolog, am tras concluzia firească, anume, legendele respective au dus la clădirea unui mit – mitul lui Glivasie.
După vizitarea mânăstirii și a curții acesteia, cu chiliile maicilor, care se aseamănă ca două picături cu cele din jurul mânăstirilor moldovene, mergem pe malul apei în sus, printre copaci seculari și stânci abrupte, pentru a ajunge la Cheile Râmețului. Însă drumul s-a înfundat și a devenit periculos pentru vârsta noastră. De aceea am poposit pe malul Geoagiului și am prânzit de amiazi cu multă poftă, completând bucatele cu un pahar de vin de Blaj și cu o cafea caldă, adusă de Natașa în termos. A fost o excursie foarte reușită împreună cu prietenii noștri blăjeni.

30 octombrie 2005
Citesc cu plăcere la biblioteca, „Lucian Blaga”, însemnările lui Eminescu, după manuscrisele publicate în ediția critică a lui Perpessicius. E vorba de perioada studiilor la Viena și Berlin. Rețin reflecția: „Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului”.
În parlamentul țării de acum s-a iscat un mare scandal privind „Legea minorităților”, care nu a întrunit numărul necesar de voturi. U.D.M.R.-ul lui Marko Bella a impus naivilor din arcul guvernamental să li se dea ungurilor din țară „autonomie culturală”, după care în mod sigur, peste câtva timp, vor cere și „autonomie teritorială”. E clar, maghiarii cred numai în „adevărul” lor: ei afirmă mereu că cer drepturi în acord cu „legile” europene, dar nu spun niciodată dacă românii din Ungaria se bucură de aceleași drepturi precum maghiarii din România.
Așadar, domnule Eminescu, e sublim felul cum credeai „matale” despre adevăr, în viața noastră e altfel. Maghiarii stau călare numai pe „adevărul” lor, ei vreau cu orice preț nu atât drepturi, cât „privilegii”, așa cum le-au avut grofii din Transilvania feudală de sub stăpânirea Austro-Ungariei. Iar politicienii români le dau ungurilor tot ceea ce doresc, altfel pleacă de la guvernare și cade guvernul liberal-democrat al primului ministru Tăriceanu, susținut uneori, criticat de cele mai multe ori, de către președintele „corăbier”, Traian Băsescu. În loc să se unească, românii din parlament se urăsc și se aruncă, în inconștiența lor instinctuală, în brațele lui Marko Bella, G. Frunda ș.a.m.d. Pentru politicienii români nu există neam românesc, nu există țară, există doar interesele lor egoiste de partid.

1 noiembrie 2005
Ca în fiecare an, la 1 noiembrie, mergem la cimitir, de ziua „morților”. Acum am fost cu nevasta și cu Lucian. Am făcut curățenie la mormântul lui Nae Stancia, unchiul Rodicăi, am aprins câteva lumânări, am aranjat florile sub formă de ghirlande pe piatra de pe mormânt și ne-am amintit cu regret de unchiul Nelu, un om bun, vesel, cu care stăteai cu drag de vorbă. Însă, datorită băiatului său, Horia, prostănac și agresiv, care nu-l asculta niciodată, inima lui s-a șubrezit și a cedat. A murit în casa în care s-a născut și a copilărit din comuna Dumitrești, lângă Drăgășani, într-o primăvară frumoasă.
De la mormântul lui și al primei soții, Stela, blăjeanca, am coborît undeva la mijlocul aleeii din stânga a cimitirului central din Cluj, acolo unde ne-am cumpărat și noi (eu cu soția) un loc de veci. Am tăiat aci buruienile de pe margine, am măturat și, când să plecăm, Lucian, cu umorul lui inconfundabil, zice: -„Mămică, dar aici de ce nu ai adus un buchet de flori?” Iar eu am completat: „- Rămâne să aduceți voi, dar cât mai târziu cu putință, dacă o vrea Dumnezeu”.
Când stăteam lângă mormântul unchiului Nelu, mi-am amintit ce am văzut cu mulți ani în urmă, în vecinătatea lui. Era un loc de veci părăsit, plin de buruieni și la capătul lui se afla o cruce de lemn strâmbă și înnegrită de ploi și de vremea trecută, iar pe o tinichea ruginită erau scrise două nume de femei. Mai jos, pe lemnul brăzdat se afla scris: „Dragile mele soții, odihniți-vă în pace!” Soțul! Așadar, bărbatul, care era încă în viață, își îngropase nevestele în aceeași groapă. Bine că defunctele nu știau una de alta! Probabil că longevivul se pregătea s-o aducă aci și pe a treia nevastă, ziceam eu în mintea care o luase razna. Tot datorită trăznelilor mele, aș fi scris pe crucea de lemn o „invitație” a celor două soții către soțul rămas în viață: „Dragule, grăbește-te, că te așteptăm!”
Acum, în 2005, a dispărut crucea de lemn, iar pe locul unde se „odihneau” cele două neveste se află un mormânt nou, îngrijit, cu placă de ciment și cruce de marmoră. Mă întreb: ce s-o fi întâmplat cu bărbatul și cu nevestele lui. Or fi cu toții în Paradis?!