Pe când făcea parte din conducerea revistei bucureștene Viața Românească, Alexandru Paleologu observase cu justețe că „aristocratul e un om care se simte bine numai între egali. De aceea și favorizează acest fenomen” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Al. Paleologu – un căutător de înțelepciune discret, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-paleologu/).
Ceea ce impresionează în caietele lui Mircea Eliade sunt tocmai mărturiile privitoare la respectivul fenomen, azi pe cale de dispariție, în primul rând prin promovarea masivă a idealului iacobin de egalitate care ar fi – după Alexandru Paleologu – „aberant și destructiv pentru că nu postulează calitatea ca unic criteriu” (ibid.).
Iată un pasaj dintr-o scrisoare a lui Etienne Gilson (1884 -1978) primită de filosoful religiilor Mircea Eliade după ce publicase patru sau cinci cărți științifice la Paris: „Je ne doute pas que vous ne soyez cité quelque jour par les historiens de la philosophie comme ayant ouvert des perspectives, ignorées jusqu’a vous, sur la préhistoire de la métaphysique du temps chez Platon, Plotin et Saint Augustin” (M.E., Jurnal, 10 iunie 1953).

Din scrisorile nedistruse în incendiul provocat (foarte probabil) de o mână criminală în biroul lui Mircea Eliade în noaptea de 18 decembrie 1985 se pot decupa numeroase pasaje similare aparținând multor adevărați aristocrați ai spiritului care i-au fost contemporani.
După ce citise traducerea englezească a Tratatului de istoria religiilor (Paris, 1949), un călugăr de la o mănăstire din Conyers (Georgia) îi scrisese că Pattern în Comparative Religions „i-a lărgit și aprofundat conceptul de religie și i-a adus o înțelegere mai adâncă a catolicismului”. (M.E, Jurnal, 20 oct., 1960) . „Mă voi gândi la această carte până la sfârșitul vieții mele” – adaugă cititorul.

Când, la Gallimard, Mircea Eliade l-a cunoscut pe Jean Paulhan (1884-1968), acesta s-a mirat că este „atât de tânăr” și i-a mărturisit că este încântat de Traité d’histoire des religions (1949):
„Îmi pune mereu întrebări, fără să mă lase totuși, să răspund pe îndelete, așa cum aș fi vrut” – consemnează Eliade în 27 iulie 1953.
Directorului Noii reviste franceze (NRF) „i se pare extraordinar tot ce-am observat eu despre șamanism [în vol.: M. Eliade, Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase, Paris, 1952]” – adaugă în caietul său Eliade. Jean Paulhan era, la acea dată, „pasionat de limbajele secrete, șamanice.” (M.E.).
După cel de-al doilea război mondial, Henri-Charles Puech (1902 -1986) a prevăzut că „politica va sfârși prin a ne imbeciliza complet”. Pentru acest istoric al religiilor care a predat două decenii la College de France, era un lucru de neînțeles cum francezii nu știu să profite de marele noroc de a avea un om ca Mircea Eliade printre ei (M.E, Jurnal, 23 iunie 1947).

Din Jurnalul lui Eliade extrem de interesantă ne pare și relatarea vizitei pe care i-o făcuse la Marbourg în iarna 1955-1956 teologului Rudolf Bultmannn. Cu ocazia acelei întâlniri, Mircea Eliade a pus în discuție contribuția de bază a celui care și-a făcut un nume datorită scepticismului său istoric din care i s-a tras poziționarea în rândul „teologilor demistificării”.

În opinia teologului luteran, Sfânta Scriptură nu poate fi o sursă fiabilă privitoare la faptele (miracolele) lui Iisus și nici în ce privește mărturiile despre viața lui Iisus.
Rudolf Bultman a dezvoltat în felul său o idee inițial emisă de luteranul Martin Kaehler în lucrarea Der sogenannte historische Jesus und der geschichtliche, biblische Christus (1892), în care este subliniat contrastul dintre dogmatica creștină și figura biblică a lui Hristos.
Protestantul Bultmann, pe urmele lui Kaehler, se considera pe sine înainte de toate creștin și doar în al doilea rând un studios interesat în de-mitologizarea figurii istorice a lui Iisus așa cum apare ea în Noul Testament.
Or, tocmai demersul hermeneutic propus de Bultmann a fost – la acea vizită – pus în discuție de Mircea Eliade dintr-o perspectivă cu totul surprinzătoare pentru un teolog ale cărui convingeri erau greu de zdruncinat:
„I-am explicat – notează Eliade – că demitologizarea Noului Testament nu îmi părea totdeauna justificată… De exemplu, acest raptus mysticus al sfântului Paul povestit în Epistola a II-a către Corinteni. De ce să „demitologizezi” cel de „al treilea cer” numai pentru că nu există ca realitate astronomică?” (M. E.).

Spre a arăta șubrezenia ipotezei care exagerează ponderea infuziei mentalităților mitice ale timpului în care a fost scris Noul Testament, filosoful religiilor aduce drept argument universalitatea unor experiențe umane a căror realitate și existență nu este de ignorat.
A nega raptul mistic pe motivul invocat de Bultmann, că știința modernă n-a descoperit „cel de-al treilea cer”, i-a părut lui Mircea Eliade, o autoritate recunoscută în ce privește studiul șamanismului, că nu stă în picioare.

Fiindcă omul nu trăiește în exclusivitate într-o singură lume, lumea raționalismului științific în care cel de-al treilea cer este de negăsit.
În plus, ca să fie „răpit”, Sfântul Apostol Pavel nu trebuia să fi fost influențat de mentalitățile apuse ale religiilor misterice. Și la vremea Sfântului Pavel, ca și în timpurile noastre, omul își duce traiul participând la mai multe lumi diferite ce au, fiecare, o existență paralelă.
Traiul în universul diurn nu poate nega existența universului oniric. Negată nu poate fi nici realitatea universului imaginar „fondat pe experiențele extatice și onirice” (M.E.).
În aceste lumi paralele oamenii tuturor timpurilor au avut atât experiența „zborului magic”, cât și alte experiențe care „izbutesc să comunice transcendența, libertatea absolută (zborul), abolirea condiției umane” (M. E., Jurnal, 19 aprilie 1965). „E cert că nu l-am convins. Nici pe departe”, scrie filosoful în încheierea succintei însemnări trecută în caiet la distanță de zece ani.