Figuri de profesori de neuitat

 

Un profesor tânăr și simpatizat de către studenți era viitorul academician Cătălin Zamfir (n. 1941), avea pe atunci, în 1974, puțin peste treizeci de ani și era proaspăt întors de la studiile doctorale din SUA, unde a susținut o teză despre sistemul sociologic al lui Parsons. Întotdeauna îmbrăcat elegant, deferent și de o politețe care ieșea în evidență, nu-i tutuia niciodată pe studenți. A predat, din câte știu eu, un singur an cursul de Materialism dialectic la grupa din care făceam și eu parte și încă vreo doi ani un curs opțional de Filosofia Istoriei, apoi s-a transferat la Catedra de Științe Sociale de la Politehnică. La fiecare curs a predat cu totul altceva decât poncifele marxist-leniniste în vogă, pe care le debitau pe negândite unii profesori mai în vârstă. Avea un stil aparte de predare, un mod original de a prezenta o problemă, mai întâi o enunța scurt și clar, apoi ne întreba pe noi ce credem despre subiect, ne asculta pe toți cu răbdare și abia după aceea ne spunea ce au zis autoritățile științifice din domeniu. La final lăsa problema deschisă, fără un răspuns categoric și definitiv. Știa să creeze o atmosferă care ne punea în situația de a gândi fiecare cu capul său. La seminarii, atunci când noi studenții discutam în contradictoriu și spuneam uneori și lucruri trăsnite, nu intervenea niciodată și se abținea să spună cine are dreptate și cine nu, probabil acesta era stilul pe care l-a deprins la Universitatea din Boston unde s-a format. Avea încă un obicei bun: aducea cărți de acasă și le împrumuta la unii studenți mai răsăriți, printre care m-am numărat și eu. Și așa noi puteam fi la curent cu ce se discuta în științele sociale din SUA, care erau ultimele idei și găselnițe de peste ocean.
La Politehnica din București, Cătălin Zamfir a fost coleg cu viitorul prim ministru Petre Roman. Așa se face că a ajuns ministru în guvernul Roman, între iunie 1990 – septembrie 1991, și a fost fondator al Facultății de Sociologie din București. L-am mai întâlnit pe Cătălin Zamfir pe la începutul anului 2001, pe aeroportul Charles de Gaulle din Paris și am zburat cu același avion de la Paris la Casablanca. Am avut timp să stăm de vorbă câteva ore. Era foarte nemulțumit de politica românească în ansamblu, de faptul că nici măcar atunci când a fost ministru nu și-a putut pune în aplicare proiectele sale privind funcționarea unui Institut de Studiere a Calității Vieții. Înainte de a ne despărți, mi-a cerut colaborări pentru o Revistă de Sociologie pe care o conducea.
Profesorul Mircea Flonta, și el ajuns membru al Academiei Române, a fost o adevărată sperietoare a Facultății. Înalt, sobru, distant, îmbrăcat modest, de regulă fără cravată și cu cămașa anostă încheiată țărănește până sus la ultimul nasture, cu vorba domoală ardelenească (absolvent al Liceului „Gheorghe Șincai” din Baia Mare), nu tutuia studenții niciodată. Era proaspăt întors din Germania, unde a beneficiat de o bursă Humboldt (1972-1973) și s-a specializat în Epistemologie, lucrând sub îndrumarea unui profesor celebru de la Universitatea din Munchen, Wolfgang Stegmuller. Revenit în România, a publicat un volum indigest, greu de citit și imposibil de utilizat ca suport de curs pentru examene (Adevăruri necesare ? Studiu monogtafic asupra analicității, ESE, București, 1975). Referințele sale bibliografice conțineau zeci de nume de filosofi ai științei, cu lucrări în engleză și germană, despre care numai foarte puțini specialiști au auzit în România. Era cu totul altceva decât ceea ce s-a învățat până atunci în facultățile de filosofie din țara noastră, în materie de Teoria Cunoașterii. Omul nostru își ținea cursurile citind monoton după niște foi dactilografiate scoase dintr-o mapă, iar un fir călăuzitor al ideilor părea ca și inexistent. La o privire superficială, impresia de compilație și dispunere aleatorie a materialului era inevitabilă.
Pentru examene, învățăceii trebuiau să papagalicească rezumatele unor teorii pe care nu apucau să le asimileze în toată întinderea și adâncimea lor. Iar Mircea Flonta era deosebit de exigent, dădea note mici și obișnuia să lase repetenți, fără să admită nici un fel de discuții. Câțiva studenți (Bobotan, Mihuțescu, Kelemen, Mitrache) au trecut de pe băncile Facultății direct la Spitalul de Psihiatrie, profesorul Flonta având și el o anumită contribuție la acest transfer. Și cu toate acestea, Mircea Flonta a făcut discipoli, și încă nu orice fel de discipoli, ci dintre vârfurile Facultății. I-aș aminti doar pe unii care și-au făcut un nume ulterior și care își datorează cariera într-o oarecare măsură lui Mircea Flonta: Mihail-Radu Solcan, Adrian Miroiu sau Mircea Dumitru, ultimii doi și ei actuali membri ai Academiei Române. Profesorul Flonta este cel care le-a îndrumat lucrările de doctorat, i-a ajutat să intre în învățământul superior sau i-a recomandat pentru obținerea unor burse în străinătate.
Pentru mine, examenul cu Mircea Flonta a fost o reală surpriză. Am învățat cât am putut de bine, dar cu toate acestea aveam emoții, pentru că știam că Flonta nu era doar foarte exigent, ci și imprevizibil. Am început să vorbesc bine la primul subiect, dar nu m-a lăsat să termin și, contrar obiceiului său, m-a tutuit pentru prima și ultima dată și mi-a cerut ciorna de la subiectul următor, cu un autoritar : „ia să văd ce ai notat aici”. A examinat hârtia cu atenție, dar nu cred că a putut înțelege ceva, pentru că erau doar niște notații criptice pe care le înțelegam doar eu, după care mi-a zis cu o voce joasă : „Am înțeles că tu vrei să rămâi repetent !” La care eu, nu doar că nu m-am pierdut cu firea, ci i-am răspuns calm, sec și zâmbitor : „Asta nu depinde de mine, ci de dumneavoastră !”. Mi-a zâmbit și el într-un fel aparte, care mie mi s-a părut complice, după care pe neașteptate mi-a trântit în carnet nota zece, o notă pe care de altfel o dădea foarte rar. Abia vreo treizeci de ani mai târziu, când l-am mai întâlnit, am dedus din discuții care să fi fost motivul acestui comportament straniu. Am aflat că și Mircea Flonta a avut pe atunci ceva probleme cu Securitatea, iar despre mine de asemenea s-a aflat că eram urmărit de Securitate. Altă explicație plauzibilă nu am.

 

 

(va urma)