Desființarea Facultății de Filosofie și arestările care au urmat

 

Partidul şi Securitatea din Universitate au considerat că trebuie să intervină ferm şi eficient. Aceştia, de la Partid şi Securitate, credeau că auto‑excluderile din UTC au loc din cauza desfiinţării Facultăţii de Filosofie şi transformarea ei într‑o Secţie a Facultăţii de Istorie, de aceea îi bănuiau de complicitate cu noi şi pe unii dascăli. A apărut în Facultate unul de la Partid care se numea Ienciu, un individ în vârstă, uscat şi cu mustaţă, sinistru, cu accent basarabean ca un acuzator de prin anii ’50. Acesta a început să vorbească brutal cu profesorii şi să‑i ameninţe (am aflat acest lucru mult mai târziu de la profesorul Mircea Flonta). Când profesorii au negat orice implicare, tov. Ienciu le‑a cerut să dovedească acest lucru prin intensificarea activităţii de prevenire a acestor „evenimente” (aşa se numeau atunci auto‑excluderile din UTC, printr‑un eufemism activistico‑miliţienesc). Profesorii trebuiau să vorbească cu studenţii, să facă presiuni asupra lor ca să nu se mai auto‑excludă. Profesorii urmau să fie evaluaţi după cum vor reuşi să stăvilească sau nu valul de „evenimente”, vor rămâne sau vor fi daţi afară de la catedră, în funcţie de capacitatea lor de a pune capăt auto‑excluderii studenţilor din UTC.
Şi într‑adevăr, profesorii au făcut demersuri în acest sens. Mai întâi, presupun cu ajutorul „organelor”, s‑a făcut o listă cu studenţii care puteau fi bănuiţi că ar fi în stare să se auto‑excludă, ceea ce a dus la un climat greu suportabil de suspiciune. Apoi, câte un profesor, uneori mai mulţi, au stat de vorbă cu fiecare dintre noi în particular, de la om la om. De mine, de exemplu, s‑au ocupat asist. dr. Dan Potolea şi lect. dr. Petre Bieltz, celebrul profesor de Logică, cu care ulterior am devenit prieten. Dan Potolea a fost implicat cumva personal în ceea ce mă privea, deoarece el a fost cadrul didactic care a dat o recomandare scrisă pentru primirea mea în PCR. Scopul final al discuţiilor era să ni se smulgă o promisiune, cum că nu ne vom auto-exclude din UTC, că nu este vorba doar de o problemă a noastră, ci că este în joc însuşi viitorul Facultăţii. Studenţii care nu păreau convingători în promisiuni, erau chemaţi pentru prelucrare şi la Biroul Organizaţiei de Bază. La şedinţa BOB la care am fost convocat și eu pentru „discuţii individuale”, am fost atacat la modul vehement şi idiot de către un lector de la Doctrine Politice, Mihail Pişcoci, şi de către o colegă de promoţie, care era acolo ca reprezentantă a studenţilor cu opinie sănătoasă. Colega mea zicea că e adevărat că nu este aşa cum a zis Leibnitz, că am trăi în cea mai bună lume cu putinţă (deci, ar fi cumva de înţeles să avem şi motive de nemulţumire), dar că noi, comuniştii, ne străduim să facem o lume mai bună. În schimb, Pişcoci striga la mine că „duc o existenţă formală în sânul partidului”. Atunci am băgat mâna în buzunarul interior al sacoului, cu un gest studiat şi am ezitat câteva secunde apăsătoare, apoi mi‑am scos batista din buzunar şi m‑am şters pe frunte. Lumea a răsuflat uşurată, nu s‑a mai produs încă un „eveniment”, iar profesorul acad. Alexandru Boboc ne‑a anunţat repede că şedinţa s‑a terminat. Şi, cu toate acestea, auto‑excluderile au continuat, într‑un fel de euforie înrudită cu inconştienţa.
La ASC în schimb se petreceau scene de un comic grosolan, indicibil. Dacă deschideai uşa şi spuneai că eşti de la Filosofie, activiştii intrau în panică. Te înconjurau şi te conduceau imediat afară şi abia după aceea te întrebau ce pofteşti, ca să nu se mai înregistreze ei cu un „eveniment”. Au fost cazuri în care cel care voia să se auto‑excludă (a fost vorba, mi se pare, de Horj Viorel) a intrat în sediu şi a scos din buzunar statutul UTC şi carnetul, dar nu a mai apucat să spună poezia cu „organizaţia revoluţionară”, că i s‑au îndesat documentele înapoi în buzunar şi a fost împins pe uşă afară. Sau, dacă erai unul dintre cei bănuiţi că ai urma la rând la auto‑excludere şi te plimbai puţin prin faţa uşii de la sediul ASC (aşa cum am făcut‑o eu în câteva rânduri), oamenii din sediu se încuiau pe dinăuntru cu cheia ş.a.m.d.
Aici nu pot spune mai mult despre „evenimente”, adică despre auto‑excluderi, pentru că acestea nu au fost consemnate ca atare în Dosarul de urmărire. Explicaţia este că D.U.I. „Horia” a fost închis pe data de 4 oct. 1977, iar „evenimentele” au survenit aproximativ la o lună după aceea. Nu ştiu dacă s‑a deschis alt D.U.I. şi cum au fost consemnate auto‑excluderile de către „organele abilitate”. Important este însă modul în care au fost reprimaţi de către Securitate actorii „evenimentelor”. Simplu, atitudinea oamenilor faţă de UTC a fost sancţionată ca infracţiune de drept comun, mergând pe Legea care combătea parazitismul social.
Pe 5 noiembrie 1976 a fost dată de către Marea Adunare Naţională a lui Ceauşescu Legea nr. 25/1976 privind încadrarea într‑o muncă utilă a persoanelor apte de muncă, o lege prin care dreptul la muncă devine de fapt o obligaţie sancţionabilă penal. În rezumat, această lege prevedea că orice persoană care a împlinit 16 ani, nu urmează o formă de învăţământ şi este aptă de muncă, are obligaţia de a se înscrie la Direcţia de muncă, pentru a solicita un loc de muncă. Prezentarea la locul de muncă repartizat devenea obligatorie (art. 7 din Legea nr. 25/1976). În cazul în care persoana refuză, ea va putea fi obligată printr‑o Hotărâre judecătorească să presteze muncă timp de un an pe un „şantier de interes naţional”, iar Judecătoria va soluţiona cauza în termen de maximum 10 zile, adică în procedură de urgenţă. În caz de sustragere de la executarea Hotărârii judecătoreşti, persoana va fi plasată într‑un „Centru de reeducare” (art. 9). Imediat după apariţia acestei Legi, toată presa controlată de partid a început o amplă campanie de combatere a ceea ce s‑a numit atunci „parazitismul social”.
Personal, cred că această lege avea o ţintă specială şi un scop ascuns. Ceauşescu a reluat lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde avea nevoie de multă forţă de muncă, dar nu voia să folosească deţinuţi, treaba asta ar fi evocat în mentalul comun perioada odioasă din anii ’50. Aşa că a dat mai întâi Legea care sancţiona parazitismul social, după care a dat o amnistie de mari proporţii în rândul puşcăriaşilor de drept comun. Atunci, sub pretextul evident demagogic al „umanismului socialist”, au fost eliberaţi peste două treimi din numărul total al deţinuţilor din România, undeva între 35.000-40.000 de puşcăriaşi. Au mai rămas „înăuntru” doar cei condamnaţi pentru omor, tâlhărie, viol şi delapidare de la 50.000 lei în sus. Atunci, în primăvara anului 1977, au fost desfiinţate pur şi simplu, din lipsă de clienţi pentru cazare, mai multe penitenciare, printre care şi celebra fostă închisoare politică din Sighet, care a devenit depozit de mărfuri pentru ICRA. Amnistiaţii au fost lăsaţi să zburde în libertate timp de vreo lună, un fel de „concediu”, timp în care infracţionalitatea măruntă a crescut exponenţial, după care au început să fie strânşi de către Miliţie, bob cu bob, în calitate de paraziţi sociali şi „repartizaţi în muncă” la Canal.
Studenţii de la Filosofie care s‑au auto‑exclus din UTC au fost trataţi la fel, ba chiar mai rău, decât foştii puşcăriaşi amnistiaţi. În primăvara anului 1978, studenţii care, cu toate presiunile exercitate asupra lor, nu şi‑au luat înapoi carnetul de membru UTC, au fost exmatriculaţi din Facultate, după care, cam după două săptămâni, au fost căutaţi spre a fi arestaţi ca „paraziţi sociali”, întrucât nu urmau o formă de şcolarizare şi nici nu aveau loc de muncă. Nici nu li se mai oferea loc de muncă la Canal, ci erau arestaţi, judecaţi cu uşile închise în procedură de urgenţă, fiind cadorisiţi pentru început cu câte şase luni de închisoare cu executare în penitenciar, deoarece „centrele de reeducare” prevăzute de lege nu erau încă amenajate şi nici nu au mai fost înfiinţate niciodată. Într‑un fel, studenţii auto‑excluşi din UTC au ocupat în puşcărie unele locuri rămase libere prin amnistierea adevăraţilor infractori.
În primul rând, a fost găsit şi rearestat Cezărică. Apoi, din câte îmi amintesc, a fost arestat Dorin Necşuliu, auto‑exclus din UTC şi exmatriculat din Facultate. Necşuliu avea deja un loc de muncă, era paznic de noapte pe la ceva întreprindere, dar a fost dat afară din serviciu, desigur la intervenţia Securităţii, pentru a putea fi arestat. Motivul invocat a fost că postul era prevăzut ca fiind dotat cu armă de foc, i s‑a cerut încă o dată cazierul, iar lui Necşuliu nu i s‑a mai eliberat cazier judiciar, practic fără nici o explicaţie. Teişanu avea şi el loc de muncă, tot ca paznic de noapte, şi el a fost dat afară în acelaşi fel ca şi Necşuliu, dar nu a mai putut fi găsit de Securitate pentru a fi arestat, de parcă ar fi intrat în pământ. Meluş Negrescu, un viitor important compozitor, şi el auto‑exclus din UTC, şi‑a găsit repede loc de muncă pe un şantier, ca salahor şi momentan a fost lăsat în pace dar, din câte ştiu eu, a fost şi el arestat ceva mai târziu. Starea de spirit începea să semene tot mai mult cu „revoluţia culturală” din China anilor ’60, când cei mai mari intelectuali şi artişti ai ţării au fost trimişi să lucreze în agricultură. Andrei Kelemen a fost internat, pe bune, într‑un spital de psihiatrie. În fine, Horj Viorel a reuşit să se angajeze repede, dar nu oriunde. Pe atunci, în mod legal nu putea fi nimeni angajat în Bucureşti, dacă nu avea domiciliul stabil în Bucureşti, adică dacă nu avea buletin de Bucureşti. Se făceau inclusiv căsătorii formale, pentru a obţine buletin de Bucureşti. Exista totuşi o firmă care te angaja fără să te întrebe de buletin, aceasta era Întreprinderea de Salubritate Bucureşti. De unde se vede încă o dată că viaţa bate imaginaţia, un fost student la Filosofie în anul IV s‑a angajat la Salubritate, nu putem spune pe post de „gunoier” pentru că pe legitimaţia lui scria „însoţitor transport”, asta cu doi ani mai‑nainte ca Marin Preda să fi publicat celebra lui carte Cel mai iubit dintre pământeni.