Profesorul Grigore Moisil, ridiculizarea care ucide

 

Poate se știe mai puțin că celebrul nostru matematician Grigore C. Moisil (1906-1973) a fost, în ultimii vreo patru ani de viață, profesor nu la Facultatea de Matematică a Universității din București, ci la ceea de Filosofie. Preda un curs de Fundamente ale matematicilor aplicate la științele sociale și își avea biroul la sediul Catedrei de Logică, sala nr. 207 din clădirea nouă a Universității, de lângă Operă, azi B-dul Mihail Kogălniceanu, nr. 36-46. După ce a murit, în anul 1973, sufletul lui a mai plutit încă vreo câțiva ani pe coridoarele Facultății, sub forma vorbelor sale de duh și a poantelor celebre care i se atribuiau.
Era foarte iubit de studenți, dar și el la rândul lui îi iubea pe tinerii rebeli și îi ajuta, uneori chiar scăpându-i de exmatriculare. Un singur exemplu. Pe atunci prodecan la Filosofie era un anume tov. Ion Cerghit, un stalinist format în mod sumar la Moscova, care era necruțător când se punea problema exmatriculării studenților din cauza absențelor. Prin primăvara lui 1972, în antecamera prodecanului așteptau vreo trei studenți pe ale căror fețe se putea citi tristețea, oamenii au fost chemați aici spre a fi exmatriculați (faza mi-a relatat-o un fost coleg aflat și el în cauză, Eugen Jitariuc). În încăpere intră Grigore Moisil, nițel euforic, îi întreabă la modul binevoitor pe studenți că ce caută acolo și, când află motivul, deschide larg ușa biroului și zice cu voce tare către prodecan: „Da’ măi Ioane, ce ai mă cu băieții ăștia? Eu îi cunosc (în realitate nu îi cunoștea), sunt băieți buni!”. Cerghit, care se intimida întotdeauna în prezența marelui Grigore Moisil, le-a zis cu vocea înmuiată exmatriculabililor: „uite, de data asta vă iert, dar să nu vă mai prind că lipsiți de la cursuri”, că vă fac așa și pe dincolo etc. Și astfel băieții buni nu au mai fost exmatriculați.
Între 1930–1932, Grigore Moisil studiază la Paris și la Roma, publică acolo o serie de lucrări extraordinare, care îl fac cunoscut în rândul marilor matematicieni ai lumii. Se întoarce în țară și devine profesor universitar la Iași, iar mai apoi la București. Se bucură de celebritate, onoruri și privilegii, atât în perioada de dinainte de război cât și postbelic. Este membru al unor academii străine, iar în țară este ales membru al Academiei Române (1948) și i se decernează Premiul de Stat (1964). O carieră strălucită, care se poticnește la un moment dat în 1969 când, la o ședință a Academiei, Moisil se opune deschis primirii Elenei Ceaușescu în acest for de consacrare științifică. Până la urmă, analfabeta a devenit totuși academician, dar numai după moartea lui Grigore Moisil, în 1974. De atunci, din 1969, a început seria de manevre politice oculte de marginalizare a marelui matematician. Grupul de cercetare i-a fost destructurat, iar el pensionat din cercetare în 1971.
Pe de altă parte, această luptă surdă și nedeclarată între matematician și cuplul dictatorial nu a fost totuși inegală. Moisil a avut un fost elev, celebru și el, matematicianul și diplomatul Mircea Malița, cu care a devenit ulterior prieten apropiat. Fiica familiei Ceaușescu, Zoia, voia ca la terminarea liceului să urmeze Arte plastice, dar savanta de maică-sa ținea morțiș să o facă matematician. Apoi, pe timpul Facultății de Matematică, voia să o pregătească pentru o carieră în diplomație. În ambele aceste scopuri, Elena Ceaușescu a apelat la matematicianul și diplomatul Mircea Malița, ca să o mediteze acasă. Prietenul lui Grigore Moisil, Mircea Malița, a frecventat casa cuplului Ceaușescu și desigur că a auzit multe. Apoi, la câte un pahar de vin cu Moisil, e posibil ca Malița să fi comis și unele indiscreții. Așa se face că Moisil era bine informat și lua peste picior cu totală lipsă de respect spusele înțelepte ale conducătorilor, pe care le atribuia, nu fără un zâmbet malițios, unui folclor urban, colectiv și anonim. Astfel, se zicea că Elena Ceaușescu ar fi răbufnit odată, strigând: „M-am săturat de matematică până în gât!” La cursurile ținute studenților și în mediile colegiale academice, Moisil spunea: „Am auzit că sunt unii care zic că s-au săturat de matematică până în gât. Normal, pentru că matematica începe abia de la gât în sus!”
Între anii 1970-1972, Mircea Malița este numit ministru al Învățământului, calitate în care îl cooptează și pe profesorul Grigore Moisil într-un fel de Consiliu consultativ al Ministerului. S-a aflat că, probabil la inițiativa aceleași Elena Ceaușescu, se pregătește un amendament la Legea Învățământului, care prevedea ca profesorii universitari să stea zilnic câte 8 ore în Universitate, pe baza unei condici semnate la intrare și ieșire, la fel ca oricare alți „oameni ai muncii”. La ședința din Minister, când a anunțat modificarea preconizată și a cerut părerea Consiliului ministrul Malița, la înțelegere prealabilă cu profesorul Moisil, a jucat un teatru de zile mari. „Ce părere aveți, tovarășe profesor?”, îl întreabă firesc ministrul. „Depinde de ce aveți nevoie – răspunde Moisil –, aveți nevoie de capul meu sau de curul meu? Că, dacă aveți nevoie de curul meu, eu pot să stau și opt ore pe zi în Universitate cu curul pe scaun”. „Vai, tovarășe profesor, vă rog să nu vorbiți urât, suntem în Minister”. „Da’ ce am spus urât, cur?”. „Da, ați fi putut să spuneți fund”. „Nu-i adevărat – se preface indignat Grigore Moisil – oala are fund, nu omul. Omul are cur!”. Bășcălia a făcut înconjurul universităților, iar ideea Elenei Ceaușescu nu a mai putut fi susținută. Sau o alta. După ce a venit din vizitele efectuate în China și în Coreea de Nord, Ceaușescu a organizat instruiri cu diferite categorii de ideologi, care trebuiau să meargă pe la ședințele de partid și să dea dezbaterilor un ton optimist, cu un enunț principial de bun simț. Anume: „este adevărat că avem și unele neîmpliniri, dar avem și realizări deosebite; și, dacă punem împreună realizărili și neîmplinirili, putem spune că pe ansamblu stăm bine”. Aparent nevinovat, profesorul Moisil arăta la curs că datele statistice trebuie interpretate cu inteligență și dădea următorul exemplu pur didactic: „Imaginați-vă că cineva mă pune pe mine cu o bucă pe un sloi de gheață și cu cealaltă pe o plită încinsă. Statistica îmi va spune că pe ansamblu stau bine, dar în realitate e vai de curul meu!” Urmarea a fost că, pe la unele ședințe, atunci când ideologii o băgau pe aia cu „pe ansamblu stăm bine”, în sală începea distracția și oamenii aplaudau.
Normal, ura mocnită a cuplului dictatorial la adresa celui care a fost părintele informaticii românești, marele matematician Grigore Moisil, era în creștere dar, după ce l-au pensionat forțat, nu prea mai aveau ce să-i facă unui simplu pensionar. Nicolae și Elena Ceaușescu s-au răzbunat în schimb pe el la modul cel mai meschin și josnic după moarte. Grigore Moisil a murit pe neașteptate pe data de 21 mai 1973, la un Congres de matematici la Ottawa, în Canada. După ce s-a aflat de repatrierea rămășițelor sale pământești și s-a stabilit data înmormântării, Universitatea a făcut pregătirile funebre de cuviință. A fost amenajat un catafalc în holul principal, în fața intrării în Aula Magna, între statuile lui Iorga și Hașdeu, unde urma să fie depus sicriul cu trupul defunctului. Ziua următoare însă catafalcul a fost demontat din ordin de sus și a dispărut fără nici o explicație. Pentru ziua în care era stabilită înmormântarea, toate cadrele didactice au fost convocate în Universitate, unde s-a făcut prezența și oamenii au fost amenințați să nu meargă la cimitir. La fel s-a procedat și cu studenții care aveau cursuri în acea zi, au fost avertizați să nu lipsească, iar cei care au absentat au trebuit să dea explicații în scris.
În cimitirul Bellu lume puțină, probabil și angajații din alte instituții pe unde a mai trecut Moisil vor fi fost amenințați să nu meargă la înmormântare. Inclusiv dintre membrii Academiei au fost puțini. Între ei a putut fi văzut celebrul istoric clujean acad. Constantin Daicoviciu. Acesta avea să moară în ziua următoare, la Cluj, la întoarcerea de la înmormântarea lui Grigore Moisil.