Peripețiile Profesorului Paul Popescu-Neveanu

 

Profesorul Paul Popescu-Neveanu (1926-1994) a fost unul dintre cei mai importanți psihologi români postbelici. Cu studii de Psihologie la Universitatea din București și cu doctoratul în URSS la Sankt Petersburg, unde a fost trimis cu sprijinul lui Mihai Ralea, Neveanu a fost conferențiar de psihologie generală din 1953, profesor universitar din 1969 și șef de Catedră la Facultatea de Filosofie a Universității din București, calitate în care a dominat cu autoritate această disciplină câteva decenii de-a rândul. Timp de vreo douăzeci de ani, elevii de liceu învățau în clasa a XII-a Psihologia după manualul realizat de el. Pentru a se individualiza dintre mulți alți Popescu, omul nostru și-a luat și numele de „Neveanu”, de la fluviul Neva, în amintirea anilor romantici ai tinereții, când se plimba seara pe podurile peste Neva din Sankt Petersburg.
Era un bărbat masiv, cu ochii vioi, purta mustață și părul negru, sârmos, tuns drept ca o coamă de mistreț. În perioada studenției mele avea în jur de cincizeci de ani, era deci la apogeul carierei și puterii sale de creație. Era, în ochii studenților, celebru și prin câteva trăsături personale. Fuma în continuu țigări marca BT și adesea trăgea tare la măsea. Noi ne dădeam seama de la distanță când era în bună dispoziție, atunci Profesorul părea că nu are aer, își trăgea cravata și se descheia la cămașă, iar de se întâmpla să fie iarnă, își scotea și fularul și îl băga cu un capăt în buzunarul paltonului, celălalt capăt atârnând liber până jos. Ținea cursul fără pauze, fuma în tot acest timp și le permitea și studenților să fumeze, uneori chiar îi servea din țigările lui. Când era euforic, nu se mai adresa studenților în mod oficial, ci le zicea familiar, cu un clar accent moldovenesc, „mă, băietule!”. Locuia undeva în apropiere de Cișmigiu, avea un câine mare, blând, și cam în fiecare generație de studenți Profesorul punea ochii pe câte unul foarte slab la carte, care era trecut la examen fără probleme, cu condiția să meargă în anumite zile pe la el pe acasă și să-i scoată câinele la plimbare în parc. Era foarte atașat de câine și vorbea cu el ca și cu un om. A rămas de pomină în lumea satului maramureșean Poienile Izei evenimentul când Neveanu a fost acolo la o nuntă, un sat de munte în care, normal, câinii stăteau afară să păzească oile, Profesorul a cerut la țăranul care l-a găzduit două camere, într-una a dormit doamna Neveanu singură, iar în cealaltă domnul aghesmuit bine cu câinele lui.
Întâmplarea a făcut că prin anii 1975-1976 să se pună problema unei restrângeri de activitate la Facultatea de Filosofie din București, în sensul desființării pur și simplu a specializărilor Psihologie, Sociologie și Pedagogie, considerate de către Elena Ceaușescu ca fiind subversive, fapt care s-a și realizat de altfel în anul 1977. Sigur, urmau să fie desființate și discipline, dispăreau cursuri și norme didactice. Cadrele didactice au intrat într-un fel de febră și învrăjbire în colectivele de Catedră, se punea problema cine rămâne și cine pleacă. Neveanu stătea foarte bine profesional, avea cele mai multe și mai prestigioase publicații, dar avea alte vulnerabilități. Soția lui tocmai a intentat un proces de divorț și, pentru cine nu știe, într-o anumită perioadă a comunismului românesc divorțul era un lucru grav din puctul de vedere al partidului. Cuplul Ceaușescu a decis că divorțul dăunează profund moralei comuniste și, în consecință, cei care divorțau erau trecuți pe linie moartă în plan profesional. În afară de asta, Neveanu mai avea și reputația, îndreptățită într-un fel, de băutor fruntaș și afemeiat, dar nimeni nu făcuse caz de asta până atunci. El obișnuia să ia în fiecare an câte una-două absolvente de liceu drăguțe la pregătire în particular, pentru admitere la Facultate, fete care de regulă intrau și despre care se vorbea că își plăteau meditațiile și examenele în natură. Venind o dată la o ședință de Catedră cu capsa pusă și cu fularul în buzunar, Neveanu a fost provocat la o discuție pe tema asta sensibilă. Tovarășa lector dr. E.M. de la cursul de Psihologia persoanei, fată bătrână și urâtă, l-a întrebat direct, de față cu martori, dacă este adevărat. Neveanu s-a enervat și a avut o ieșire de o sinceritate care nu se făcea (vorba lui Caragiale) și i-a zis sictirit: „da, le-am f… și le-am băgat în Facultate, dar pe tine nu te f… nimeni și tot fată bătrână ai să mori!”. Normal, a ieșit un scandal nemaipomenit. Jignită rău, domnișoara bătrână nu s-a lăsat, a reclamat peste tot, povestea lui Neveanu (care a recunoscut acuzația) a fost transformată într-un caz, iar cazul a fost pus în discuția Adunării generale a organizației PCR pe Facultate.
Adunarea generală PCR în care urma să fie judecat cazul profesorului Paul Popescu (numit de astă-dată ostentativ fără „Neveanu”) a avut loc în primăvara anului 1976. Am fost în sală (subsemnatul având calitatea de membru PCR) și îmi amintesc bine totul. Materialul de analiză a fost prezentat de către secretarul BOB conf. dr. Mihai Golu, fost după 1990 ministru al Învățământului și mai apoi prin 1993-‘94 ministru al Culturii din partea FSN. I se reproșau lui Neveanu mai multe lucruri: imoralitate în viața de familie, fapt care a dus la o situație de divorț, utilizarea unor „expresii ireverențioase” față de unele cadre didactice și „relații neprincipiale” cu unele tovarășe studente. Neveanu a venit la acea ședință treaz, cu cravata legată normal și a ascultat totul cu calm și atenție. Au urmat luările de cuvânt, la care bărbații i-au luat apărarea celui pus în discuție, mai direct sau mai voalat, iar femeile s-au abținut. Apoi s-a citit propunerea de măsuri disciplinare, hotărâte de mai-nainte. Tovarășul Paul Popescu a fost găsit vinovat de toate acuzațiile și, în consecință, i s-a aplicat măsura disciplinară de scoatere de la Catedră și trecere în cercetare pentru un an de zile, timp în care trebuia să se achite de următoarele două sarcini: să își ducă pe făgașul cel bun viața de familie, în sensul ca soția lui să își retragă acțiunea de divorț, și el să elaboreze în acest timp, ca normă de cercetare, un tratat de psihologie generală. I s-a dat cuvântul și împricinatului, Neveanu și-a făcut o autocritică generală, scurtă și sobră, recunoscând că a avut în activitatea sa și o serie de lipsuri fără a numi ceva anume, după care secretarul de partid a cerut să se treacă la vot. Dar imediat, ca într-o tragedie antică, corul babelor de la Catedra de Pedagogie a pus problema destinului, că cum rămâne pe viitor cu relațiile neprincipiale cu tovarășele studente, și au cerut ca tovarășul Popescu să fie îndepărtat de la Catedră pentru totdeauna. Atunci s-a auzit vocea ipocritului din tragedie, profesorul D.D., cel mai în vârstă din adunare, care a luat cuvântul și între altele a citat o maximă a moralistului francez La Rochefoucauld, care zicea că dacă omul nu se lasă de rele, îl lasă relele pe el cu timpul, și că dacă avem în vedere că și tovarășul Neveanu are de acuma o anumită vârstă… Prin această intervenție, începutul de tragedie s-a transformat repede într-o comedie zgomotoasă, râsete și aplauze, nu s-au mai putut număra voturile, la procesul verbal s-a consemnat că majoritatea membrilor de partid sunt de acord cu măsurile propuse de Organizația PCR, iar tovarăsul profesor Paul Popescu a revenit la Catedră anul următor, în toamna anului 1977.
Așa se face că în 1976 și 1977, Profesorul Paul Popescu Neveanu a scos la Editura Universității din București un tratat imens numit „Curs de Psihologie generală” în două volume, cu un total de vreo 800 de pagini, tratat reeditat apoi de mai multe ori în anii care au urmat, la diferite edituri, precum și un Dicționar de psihologie la editura Albatros. A revenit la Catedră în toamna anului 1977 și în proxima ședință PCR și-a prezentat, pe scurt, bilanțul de activitate științifică pe anul în care a fost nevoit să stea în cercetare și a arătat cărțile. Despre divorț și despre „relațiile neprincipiale” cu unele tovarășe studente nu a mai zis nimeni nimic, profesorul bătrân care dădea citate din moraliștii francezi murise între timp la cutremurul din martie 1977. Problema era că din anii ‘50 și până în 1977, zeci de cadre didactice de la acea Catedră, mai buni sau mai mediocri, oameni care au primit salarii de la stat, nu au reușit să facă în peste douăzeci de ani un Tratat academic de psihologie elaborat în colectiv, Tratat pe care până la urmă l-a făcut Paul Popescu-Neveanu singur într-un singur an.
Nu l-am mai văzut pe Profesor din 1978, am mai aflat doar despre el că a scăpat întâmplător și de prigoana pornită împotriva intelectualilor de către Elena Ceaușescu prin 1980, în contextul afacerii numite „meditația transcendentală”. Când a fost ședința inițială de Meditație la care s-au făcut înscrierile, Neveanu nu s-a dus acolo cu Mihai Golu sau Andrei Pleșu care l-au chemat cu ei, pentru că îngerul lui păzitor i-a șoptit la ureche că ar face mai bine să meargă la o vodcă la „Cireșica”.