Asasinarea lect. dr. Ion Ciocan și excluderea din partid a conf. dr. Mihai Golu

 

Despre afacerea urâtă numită „Meditația transcendentală” de pe la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80 s-a scris mult și, cu toate acestea, eu sunt de părere că nu s-au spus niște lucruri esențiale. Pe scurt, povestea este următoarea. Un inginer de origine română, Nicolae Stoian, stabilit în Franța și având cetățenia franceză, a revenit în România ca să propună un soi de tehnică Yoga, menită să îmbunătățească performanțele intelectuale ale practicanților. Se putea participa la ședințe contra unei taxe substanțiale, cam un sfert de salariu de muncitor pe ședință. A recrutat discret adepți, fiind interesat în primul rând de elite intelectuale și economice, de universitari din domeniul umanist și de oameni de cultură de o anumită notorietate.
„Ședințele” de meditație se țineau la Institutul de Psihologie, găzduit pe atunci într-o vilă impunătoare situată pe o străduță paralelă cu Calea Victoriei, pe str. Frumoasă la nr. 26, unde director era prof. univ. dr. Virgil Radulian. Acolo atmosfera era una adecvată. Participanții trebuiau să intre descălțați și în liniște totală, semiîntuneric, o muzică sacră indiană, aer parfumat prin arderea unor bețișoare aromate exotice, un fel de altar unde trona portretul întemeietorului sectei, o figură de yoghin numit Maharishi Mahesh Yogi, o sală mare cu multe scaune. Se făcea puțină lumină și gurul-inginier româno-francez Nicolae Stoian împreună cu soția lui făceau o expunere asupra acestei tehnici de meditație. Apoi fiecare nou-venit trebuia să poarte o discuție personală și confidențială cu maestrul. Era descusut cu privire la profesiune și la interesele intelectuale, eventual de cercetare. Apoi i se comunica „mantra”, o expresie fără sens pentru noi, era ceva probabil în limba sanscrită, despre care i se spunea că este individulă, că fiecare practicant are mantra lui proprie care se potrivește numai lui și nu altcuiva, pe care inițiatul se obliga să nu o divulge nimănui, ceva în genul jurămintelor de la inițierea în masonerie. În fine, urma „meditația” propriu-zisă, câteva minute lungi de tăcere, în care oamenii trebuiau să fixeze cu privirea lumânările de pe „altar” și să repete mantra în gând până la intrarea într-un fel de stare de transă. E greu de spus dacă transa era la toți reală sau doar mimată, așa cum uneori în timpul unei partide de sex unii parteneri/partenere simulează orgasmul fără a-l atinge. La final, în discuțiile ce urmau, toți participanții se declarau mai relaxați decât la intrare. La prima ședință, participanții erau trecuți într-un tabel, dar soții Muriel și Nicolae Stoian făceau dovada unei educații de oameni civilizați, nu cereau buletinul să-l copieze ca la Miliție, ci se mulțumeau să-ți declari verbal datele de identitate. Așa se face că unii, foarte puțini, mai tineri fiind și deci mai puțin cunoscuți dar și mai șmecheri, și-au putut declara identități false și astfel că, atunci când Elena Ceaușescu a ordonat prigonirea mebrilor „sectei”, aceștia nu au putut fi dibuiți.
Cum a ajuns „meditația transcendentală” să funcționeze legal în România și încă în sediul unui Institut al Academiei Române? Explicația e puțin mai complicată. Cetățeanul francez Nicolae Stoian a venit la București în anul 1978 și a început demersurile pentru a obține toate aprobările prevăzute de birocrația românească pentru funcționarea legală a Meditației. Informația a ajuns la urechile Elenei Ceaușescu. Aceasta obișnuia să se sfătuiască în astfel de chestiuni cu prietena sa apropiată Tamara Dobrin, fostă profesoară la Universitea din București, la catedra de Psihologie. Elena Ceaușescu a aflat că această tehnică îți mărește potențialul intelectual și a vrut să o practice și ea dar, neavând încredere, a dorit ca tehnica de meditație să fie mai întâi experimentată pe alții, pe post de cobai, să vadă dacă ăia nu pățesc ceva. În consecință a dat ordin ca Meditația transcendentală să fie deocamdată aprobată, până când se va vedea ce și cum. A fost solicitat un punct de vedere de la Ministerul Învățământului, în baza unei documentații, iar Ministerul a pasat răspunderea, a trimis documentația și a cerut două referate științifice de la doi specialiști de la Catedra de Psihologie a Universității din București. Șeful Catedrei de Psihologie era profesorul Paul Popescu Neveanu, om pățit, care tocmai fusese reabilitat după o sancțiune pentru celebrele „relații neprincipiale cu unele tovarășe studente”, s-a eschivat, dar a încurajat pe alții cu vorba mieroasă: „hai, faceți voi referate, care sunteți mai tineri, că aveți nevoie de afirmare”. S-au oferit doi să facă referate, lect. dr. Ion Ciocan și conf. Dr. Mihai Golu.
Lect. dr. Ion Ciocan era un tip cam din topor, avea nu mai mult de vreo patruzeci de ani, dădea note arbitrar și studenții nu-l simpatizau. Grupa noastră am făcut cu el un seminar la o disciplină legată de Psihologia educației, a cărei denumire nu mi-o amintesc exact și de la care eu, personal, pot spune că nu m-am ales cu nimic. Omul a studiat acasă cu atenție documentația Meditației și a făcut un referat negativ, adică propunea să nu se aprobe organizarea ei în România, argumentând că nu are o „bază științifică, în conformitate cu materialismul dialectic și istoric”. A depus hârtiile la catedră și după câteva zile a fost convocat din nou. De data asta, alături de conducerea Catedrei se mai aflau acolo și niște tovarăși îmbrăcați civil, care i-au cerut cu voce scăzută să trateze cu „maximă responsabilitate” această sarcină, deoarece de problema Meditației se interesează cineva din conducerea superioară de partid și de stat, deci ar trebui aprobată. Tovarășul lector dr. Ion Ciocan a înțeles, s-a dus acasă și în ziua următoare a venit cu un referat pozitiv, formal, făcut la repezeală, în care zicea contrariul, anume că Meditația are o bază științifică materialist-dialectică și că deci ar trebui aprobată. Ghinionul lui Ciocan a fost că Meditația a funcționat o vreme legal, dar a practicat-o de câteva ori și Elena Ceuașescu personal, în particular, la Cabinetul nr. 2. Elena Ceaușescu a devenit furioasă că tehnica la ea nu dă rezultate în planul dezvoltării inteligenței, dar la alții dă. Apoi a devenit suspicioasă că ce mantră or fi primit ceilalți practicanți, că de ce mantra fiecăruia este ținută secretă și că, de vreme ce mantra este secretă, înseamnă că ăștia se pot organiza într-o conspirație și să-i răstoarne pe ei de la putere. Prin urmare, a chemat la ea niște securiști de încredere, în fața cărora a decretat verbal că Meditația nu are caracter științific, că este un misticism dăunător, iar practicanții ei formează o sectă periculoasă, care trebuie desființată.
Așa se face că în primăvara anului 1981, Securitatea a închis prăvălia gurului Stoian, a percheziționat sediul, a confiscat evidența membrilor (vreo patru sute de practicanți în total) și a început prigoana metodică împotriva lor. Cei care și-au dat date de identitate false au scăpat. Pentru poetul Marin Sorescu a intervenit pe toate căile Adrian Păunescu, iar Marin Sorescu a scăpat numai cu o marginalizare la Craiova. Andrei Pleșu a scris o Scrisoare umilitoare de iertare adresată lui Nicolae Ceușescu, dar degeaba, tot a fost dat afară din serviciu. Și alți intelectuali celebri au pățit-o la fel. Procedura standard era următoarea. Vinovatul era pus în discuția Adunării generale PCR, pentru apartenența la o „sectă periculoasă pentru orânduirea socialistă” și era dat afară din partid, după care, ca o consecință, era dat afară și din serviciu și apoi hăituit de Securitate. Ciocan a picat cel mai prost, deoarece a dat o neașteptată dovadă de caracter, s-a opus vehement excluderii sale pe nedrept din partid și, când i s-a dat cuvântul la ședința în cauză, el a apucat să spună că a făcut inițial un referat negativ, dar apoi i s-a cerut de către niște tovarăși să facă un referat pozitiv împotriva convingerii lui și că el poate demonstra acest lucru, fiindcă păstrează acasă copia referatului negativ și cu aceasta va face apel împotriva sancțiunii la forurile superioare de partid etc. Era într-o zi de iunie 1981, căldură mare, în București era o vreme caniculară și, odată ajuns acasă, pe lect. dr. Ion Ciocan îl aștepta o surpriză stupefiantă. Ușa îi fusese spartă și din biroul răvășit hoții nu au furat nimic altceva, în afară de copia unui anumit referat. Ion Ciocan a decedat în aceeași zi, câteva ore mai târziu în spital, la Secția de neurochirurgie. Pe canale informale, colegilor de la Catedră li s-a comunicat de la spital că tov. șef de lucrări Ciocan a suferit un AVC din cauza căldurii, poate și a stresului și, deși a fost operat de urgență, din păcate pacientul a decedat. Pe zvonistica de tip gogolian în schimb se vehiculau și alte variante, că omul ar fi fost internat în spital cu forța și că ar fi fost operat fără să fie cazul, că spărgătorii l-au așteptat în apartament și mai întâi l-au bătut crunt și apoi, miloși, au chemat Salvarea să-l ducă la spital, unde medicii l-ar fi lăsat să moară, sau chiar că omul, nemaiputând suporta cele întâmplate, s-ar fi sinucis.
Conf. Dr. Mihai Golu a fost infinit mai norocos. Soția sa era și ea universitar, lect. dr. Elena Golu preda „Socialism științific” la Facultatea de Filologie, deci oamenii nu erau proști să fie dați afară din serviciu amândoi deodată și să rămână pe drumuri muritori de foame, așa că s-au înțeles de acasă cum trebuie procedat. La ședința PCR de excludere, Mihai Golu și-a făcut o autocritică pe linia partidului, iar când s-a supus la vot, prima persoană care a votat pentru excludere a fost tocmai soția lui Golu, urmată de toți ceilalți, care au votat la fel cu conștiința împăcată că așa e mai bine, iar organele de partid au răsuflat ușurate, că nu s-au înregistrat cu un eveniment, precum în cazul lui Ion Ciocan. Pentru că a avut o atitudine constructivă, tov. lect. dr. Elena Golu a fost menținută la catedră, iar soțul Mihai Golu, pe lângă excluderea din partid, a scăpat numai cu retragerea titlui didactic de conferențiar și a titlului științific de doctor în Psihologie, cel de la Partid care a condus ședința a spus (citând din Elena Ceaușescu) că „titlurile poporul le dă și tot poporul le poate lua înapoi”. În schimb, tov. Golu a putut fi repartizat în muncă la Uzinele „Vulcan” din București, pe un post de muncitor necalificat. Și, fiindcă acolo nu a creat probleme, a fost transferat vânzător la o librărie și în final psiholog la o școală de șoferi amatori. După „revoluție”, Andrei Pleșu, Mihai Golu și Marin Sorescu au fost reabilitați, recuperați de noua putere formată în jurul lui Ion Iliescu și recompensați cu funcții de ministru – Pleșu la Cultură, Golu la Învățământ și apoi la Cultură, urmat de Marin Sorescu, tot la Cultură. De Ion Ciocan nu-și mai aducea aminte nimeni.