Profesorul Alexandru Valentin și scriitorul Alexandru Ivasiuc

 

Romancierul și eseistul Alexandru Ivasiuc are o viață pe cât de scurtă (43 de ani), tot pe atât de dramatică. Se naște la 12 iulie 1933 la Sighetu Marmației și moare în București la cutremurul din 4 martie 1977. Tatăl, venit în Sighet din Bucovina ca profesor la Liceul „Dragoș Vodă”, provenea dintr-o familie mixtă germano-poloneză, iar mama (n. Iusco) era dintr-o familie nobilă română din Maramureș. În urma Dictatului de la Viena, familia Ivasiuc este expulzată din Sighet de către autoritățile horthyste și pleacă în refugiu la București. Viitorul prozator, alintat în familie cu diminutivul în stil rusesc Sașa, urmează cursul primar la o școală de pe strada Mântuleasa, la care a învățat cu vreo douăzeci de ani mai-nainte și celebrul Mircea Eliade, iar liceul îl începe la „Matei Basarab”. În 1945 familia se reîntoarce la Sighet. Sașa continuă liceul la „Dragoș Vodă” până la absolvire, în 1951, după care dă admitere și intră la Facultatea de Filosofie a Universității din București, fiind student aici între 1951-1953. Studiile la Filosofie îi vor fi întrerupte, va fi arestat în 1953, anchetat pentru niște afirmații făcute la un seminar, apoi după câteva luni este eliberat fără a fi condamnat, scăpând numai cu o pedeapsă administrativă, anume cu exmatricularea din toate facultățile de Filosofie din România. I se dă voie în schimb să dea admitere altundeva, la Medicină, unde Ivasiuc intră fără probleme în același an, 1953. Face trei ani de Medicină, după care este din nou arestat, la 4 noiembrie 1956. Este condamnat la cinci ani de detenție pentru instigare la tulburarea liniștii publice, pe care îi execută integral și, fiindcă nu s-a cumințit în pușcărie, la eliberare procurorul mai cere pentru el încă un supliment de pedeapsă, doi ani domiciliu obligatoriu în Bărăgan, cerere care se aprobă. După ispășirea pedepselor, îmbătrânit, ruinat fizic, fără dantură și cu sănătatea zdruncinată, este angajat muncitor necalificat la un laborator chimic, deci într-un mediu toxic, undeva la marginea Bucureștiului.
Care este legătura lui Alexandru Ivasiuc cu ce s-a mai întâmplat la Facultatea de Filosofie a Universității din București prin anii ‘70? Prin 1976-1977, unui grup de patru studenți de la Filosofie, printre care mă număram și eu, Securitatea a deschis un Dosar de urmările informativă pentru (aveam să aflu mult mai târziu) „comentarii ostile la dresa regimului”. Noi, studenții, bineînțeles că nu știam nimic, dar unii profesori au fost informați, iar profesorii au primit se vede sarcina să ne „influențeze pozitiv”. De mine s-au ocupat vreo trei cadre didactice, între care și profesorul Alexandru Valentin. Acesta era cu vreo 7-8 ani mai în vârstă decât Ivasiuc și atunci când viitorul romancier era student la Filosofie, prin 1951-53, Valentin era asistent universitar și ceva șef pe la UTM, viitoarea UTC. A făcut parte din Comisia (aveam s-o aflu chiar de la el) care l-a „evaluat”, exmatriculat și dat pe mâna Securității pe Ivasiuc, pentru vina consemnată la Dosar de a se fi „ploconit în fața filozofiei idealiste”.
Într-o bună zi, era pe la începutul toamnei 1977, trec pe holul Facultății pe lângă profesorul Valentin și, normal, îl salut. Îmi răspunde vag și apoi, după câțiva pași, se întoarce de parcă i-ar fi venit o idee și mă strigă pe nume. Mă duc la el. Mă întreabă dacă sunt din Maramureș și dacă îl cunosc pe Alexandru Ivasiuc. La răspunsul meu afirmativ la ambele întrebări, îmi zice să-l aștept puțin. După câteva minute iese din birou îmbrăcat cu pardesiul și cu servieta în mână, îmi zice că și-a terminat treaba în Facultate și mă invită să îl însoțesc la o scurtă plimbare. Mergem în doi fără grabă prin fața Operei și pe Splaiul Independenței spre Grozăvești. După tot felul de fraze de circumstanță, mă întreabă voalat când l-am mai întâlnit pe Ivasiuc și ce am discutat cu el. M-am prins că scopul lui este să dea un raport despre o eventuală influență anterioară a lui Ivasiuc asupra unor studenți de la Filosofie și de aceea mă hotărăsc să fac mișto și să mint convingător. Îi spun tot felul de baliverne despre romanele lui, dar în esență repet afirmația că Ivasiuc are unele idei inacceptabile, cu care eu nu pot fi de acord. Valentin mă crede, parcă se bucură, îmi zâmbește cu prietenie și mă sfătuiește părintește să nu mă las influențat de astfel de oameni. Îmi zice că, dacă am motive de nemulțumire față de ce se predă la Filosofie, nu am decât să mă retrag și să mă duc la Medicină, la fel ca și Ivasiuc, că eu un sunt un băiat deștept și voi lua examenul de admitere fără probleme. Apoi s-a dezlănțuit la adresa lui Ivasiuc. Uite, zice, „noi” (probabil se referea la conducerea Facultății din care a făcut și el parte) a trebuit să-l exmatriculăm de la Filosofie în 1953, dar i-am mai dat o șansă, l-am lăsat să meargă la Medicină, însă „nu s-a astâmpărat nici acolo”, a trebuit ca în 1956 „să sesizăm organele ca să-l aresteze”. Și apoi nu ți se pare ciudat – continuă Valentin – că, după ce iese din pușcărie, Ivasiuc a fost angajat traducător la Ambasada SUA de la noi? Ceva nu e curat aici! Și nu ai văzut că „în ultima vreme s-a îngrășat ca un porc?” Totuși, cred că mai târziu Valentin s-a prins că nu am fost sincer cu el, pentru că la susținerea lucrării de Licență eu m-am nimerit la Comisia prezidată de el, iar el mi-a criticat lucrarea nejustificat și fără să o fi citit.
Într-adevăr, la vreo doi ani după ieșirea din pușcărie, Alexandru Ivasiuc a avut o ascensiune socială și profesională spectaculoasă, deși nu a reușit / nu a avut timp să termine nici o facultate. A fost educat de acasă de către tatăl său în spirit german. A învățat foarte bine de mic germana, engleza, franceza și latina. Apoi, în cei cinci ani de pușcărie și-a desăvârșit educația la Aiud, în compania unor intelectuali celebri, precum: Nichifor Crainic, Alexandru Zub, Nicolae Balotă, Petre Țuțea și alții. Prima oară când a fost anchetat, în 1953, unul dintre motive era că citește „filosofie idealistă”. Este adevărat, Ivasiuc era volubil și îi plăcea să epateze. Seara la cămin citea din Critica rațiunii pure a lui Immanuel Kant în limba germană, ba mergea cu cartea asupra lui și la Facultate, îi plăcea să fie văzut cu așa-ceva. Cineva l-a denunțat că citește în limba germană, probabil literatură nazistă, că dacă nu ar avea nimic de ascuns ar citi în limba română ș.a.m.d. La procesele penale în general, lângă boxa acuzaților se găsea o masă pe care se depuneau corpurile delicte. Dacă de exemplu un bețivan omora pe cineva cu toporul, pe masă era depus toporul respectiv ca armă a crimei. În cazul procesului studentului la Filosofie Alexandru Ivasiuc, pe masa corpurilor delicte a fost depusă Critica rațiunii pure în limba germană.
A doua oară când a fost arestat, pe 6 noiembrie 1956, lucrurile au fost mai grave. Alexandru Ivasiuc și cu alți studenți, între alții cu Paul Goma, au avut ideea de a încerca să organizeze o manifestație de solidaritate a studenților români de la București cu studenții maghiari din Budapesta, care erau reprimați în contextul răscoalei anti-comuniste din Ungaria din toamna anului 1956. La București însă nu s-a putut organiza nimic. Studenții cu inițiativa și-au dat întâlnire la Universitate, într-o anumită zi și la o anumită oră. Cineva a turnat la Securitate, iar Securitatea i-a cules pe oameni bob cu bob înainte de a ajunge la Universitate. Paul Goma relatează în Memoriile sale că el a ajuns la Universitate când încă nu venise nimeni, că a stat vreo jumătate de oră singur cu portarul, după care au venit și l-au arestat și pe el. Goma a bănuit tot timpul că Ivasiuc ar fi fost cel care a trădat, dar faptul nu este deloc plauzibil, pentru că și Ivasiuc a fost condamnat la rând cu ceilalți.
După ce a ieșit din pușcărie și era cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, Ivasiuc a fost vizitat acolo de către fosta nevastă o singură dată, care și atunci a venit numai să îi spună că s-a hotărât să divorțeze. Norocul lui a fost că la un an după aceea, în 1963, s-a recăsătorit cu Ecaterina (Tita) Chiper, jurnalistă și scenaristă de film, o femeie care a avut un rol important în reinserția lui socială. Moartea lui Dej și venirea la putere a lui Ceaușescu în 1965 au adus pentru moment câteva mici schimbări, regimul voia să demonstreze că are față umană. Datorită calităților sale intelectuale excepționale și stăpânirii impecabile a limbii engleze, Alexandru Ivasiuc a putut fi angajat traducător la Ambasada SUA din București. Are colaborări la mai multe reviste literare și începe să-și publice romanele. Urmează o carieră fulminantă, în 1968-1969, împreună cu soția sa, obțin o bursă „Ford” în Statele Unite. Cărțile sale sunt foarte apreciate și premiate de Uniunea Scriitorilor și de Academia Română, autorul ajunge director de editură, secretar al Uniunii Scriitorilor și mai apoi director al unei case de filme.
Dar Alexandru Ivasiuc „tot nu s-a cumințit” (vorba profesorului Valentin), își strică destul de repede bunele relații și cu noua putere. În 1971 Ceaușescu face acea vizită de tristă notorietate în China și Coreea de Nord, după care vrea și el o „organizare științifică” a societății după modelul nord-coreean. Îi convoacă și pe scriitori la tot felul de ședințe, în care le dă indicații ce și cum să scrie. În iunie 1971, la întâlnirea cu Ceaușescu la Casa Scriitorilor de la Neptun, în luarea sa de cuvânt, deja celebrul romancier Alexandru Ivasiuc este incisiv, spune că el nu vrea „toleranță” din partea partidului, ci „libertate de expresie”, că literatura nu trebuie să doar reflecte realitatea socială în maniera „realismului socialist”, ci să fie cu un pas înaintea societății, să-i prevadă căutările și drumul de urmat etc. În consecință, Securitatea îi deschide lui Ivasiuc un nou Dosar de urmărire. La vreo trei ani după aceea, i se respinge cererea lui Ivasiuc de a pleca în Suedia, unde urma să i se publice romanul Păsările. Apoi romancierul nostru scrie ultima sa carte, Racul, publicată în 1976, în care este dezvoltată o prezentare a puterii politice discreționare, în stilul lui Stalin sau al dictatorilor sud-americani. Cartea este foarte citită și comentată de către studenții de la Filosofie, noi am avut chiar inițiativa să îl invităm pe autor la o întâlnire cu Cenaclul nostru literar. Astfel devine explicabil interesul Securității, prin intermediul unor profesori ca Alexandru Valentin, de a afla care studenți ar putea ține legătură cu Ivasiuc. Și nu se știe cum ar mai fi evoluat lucrurile, dacă prozatorul nu ar fi murit pe neașteptate la cutremurul din 4 martie 1977, când i-a căzut o cărămidă în cap, cu ceva timp înainte de a fi împlinit 44 de ani. Partidul și securiștii au răsuflat ușurați, pentru că ei știau de la Stalin că, dacă un om crează probleme, atunci când dispare omul, dispare și problema. Alexandru Ivasiuc a fost apoi acuzat că ar fi fost colaborator al Securității, cu scopul de a se găsi o explicație pentru cariera sa excepțională, dar după 1990 în arhivele CNSAS nu s-a găsit nimic în acest sens. Personal cred că ascensiunea sa spectaculoasă după 1965 s-a datorat mai degrabă relațiilor soției sale, care proveneau din poporul ales.