Profesoara Tamara Dobrin, adjuncta și vuvuzeaua Elenei Ceaușescu

 

Tamara Dobrin (1925-2002), fostă în anii ‘50 conferențiar la Catedra de Psihologie și Pedagogie a Universității din București, putea fi văzută prin Facultatea de Filosofie, în anii 1975-1977, când participa la ședințele PCR pe Facultate, la care lua cuvântul și transmitea niște informații secrete, autorizată fiind de la cel mai înalt nivel, de ne lăsa pe toți cu gura căscată. Erau unele lucruri despre care nu se pomenea nimic în presa din România, ba nu se auzea nici măcar la Radio Europa Liberă. Doamna respectivă, născută Marincu, era fiica a unui ofițer superior din Armata Regală Română, măritată tot cu un ofițer de Armată. Spre deosebire de alte persoane care au făcut carieră politică în epocă, Tamara Dobrin era indiscutabil școlită, a urmat trei facultăți, Medicină, Filosofie și Filologie, apoi a funcționat ca titulară la Catedra de Psihologie timp de vreo zece ani, între 1947-1957, fiind în paralel și secretară de partid pe Universitate, funcție în realitate mai importantă decât cea de rector, poziție de pe care a contribuit din plin la reprimarea mișcărilor studențești din anii 1956-1960. Individa apare și ca personaj literar într-un roman al lui Alexandru Ivasiuc, sub numele clar aluziv de Tatiana Dobrinoiu. Apoi a plecat din Învățământ pe un post înalt de activist de partid, echivalent cu funcția de ministru, adjunct al Elenei Ceaușescu, ca vicepreședinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste și membră în CC al PCR.
Șeful Catedrei de Psihologie și al Institului de Psihologie a fost acad. Mihai Ralea, până la data decesului său, în 1964. Mihai Ralea (1896-1964), om de știință serios, cu un doctorat luat pe bune la Paris în 1923, era un caz rar de ceea ce s-ar putea numi un adaptabil, a reușit să facă o faimoasă carieră universitară, a fost deputat, ministru și academician atât înainte de război, în timpul dictaturii Regelui Carol al II-lea, cât și după război, sub comuniști, în Guvernul Petru Groza. Totodată, Mihai Ralea i-a ajutat să se încadreze în cercetare și pe unii cu probleme de dosar, foști legionari de exemplu, cu toate că el însuși era evreu. Toate cadrele didactice de la Psihologie din anii ‘70 (Gh. Zapan, P. Pufan, C. Floru, Paul Popescu Neveanu, Dorin Damaschin, Mielu Zlate, Ana Tucicov Bogdan etc.) îi păstrau o bună memorie și îi recomandau cărțile la bibliografia pentru studenți. A fost un domn elegant, politicos în stil franțuzesc, care s-a înțeles civilizat cu toată lumea, mai puțin cu Tamara Dobrin. Aceasta, deși încă tânără, își pieptăna părul în stilul Anei Pauker, gesticula la fel și, probabil sub influența familiei de militari din care provenea, vorbea tare, categoric, răstit, cu simplitate cazonă, în propoziții care nu admiteau replică. Ca psiholog, care a scris între altele o carte Despre suflet, Tamara Dobrin era o promotoare asiduă a psihologiei materialiste, a teoriilor savanților sovietici I. P. Pavlov și L. S. Vâgotski, și nu o dată l-a contrazis pe șeful Mihai Ralea, cel format la Paris, în ședințe de catedră sau la conferințe științifice. Așa că, atunci când Tamara Dobrin a plecat ca activistă la partid, toată lumea a răsuflat ușurată. Apoi, aproape douăzeci de ani mai târziu, când figura ei de viperă bătrână a fost văzută din nou pe la ședințele de partid din Facultate, cadrele didactice mai în vârstă au avut impresia că visează urât.
De unde revenea Tamara Dobrin? Păi, de la CC al PCR. După cum era de așteptat, Elena Ceaușescu nu suporta în preajma sa persoane mai inteligente decât ea, tinere și frumoase, așa se face că s-a înconjurat de un mic grup de babe stupide, cu care juca șeptic și care suportau să fie umilite, dar în schimb erau recompensate cu funcții de ministru: Ana Mureșan (ministrul Comerțului), Lina Ciobanu (ministrul Industriei Ușoare), Suzana Gâdea (ministrul Culturii), Aneta Spornic (ministrul Învățământului) etc. Ca să păstreze controlul psihologic și autoritatea asupra acestei camarile, Ceaușeasca le admonesta periodic cu câte un „Tu să taci fă, că ești o proastă!”, fapt care avea nevoie de o confirmare din afară. Atunci își intra în rol fosta profesoară universitară de psihologie Tamara Dobrin care, în calitatea ei indispensabilă de intelectuală a echipei, întărea că într-adevăr așa este cum a zis Tovarășa. Cum e și firesc, la acest cerc ajungeau și informații secrete deosebit de importante, vitale pentru interesele României. Și persoana care putea să aprecieze calitatea și greutatea, dacă nu chiar și gravitatea unor informații secrete era Tamara Dobrin. Aceasta, la înțelegere cu Elena Ceaușescu, putea să decidă ce anume ar fi oportun să fie sifonat discret pentru un anumit public și, cum pe atunci nu exista presă independentă ci numai oficială, se folosea drept canal de scurgere controlată a informațiilor organizația de partid de la Facultatea de Filosofie. Deci, prin 1976-1977 Tamara Dobrin venea periodic la ședințele pe Facultate fără să fie anunțată, stătea modestă undeva în amfiteatru la grămadă, lua cuvântul, făcea dezvăluiri și atunci toată lumea era numai urechi.
Un exemplu. În august 1968, URSS a invadat militar Cehoslovacia, cu concursul unor țări socialiste vecine. România lui Ceaușescu a fost singura țară socialistă care s-a opus categoric, a fost provocat un imens scandal internațional, iar rușii voiau să ne-o plătească. Pe la începutul anilor ’70, în zona noastră au avut loc niște inițiative internaționale secrete manevrate ocult de către URSS, care din fericire nu s-au materializat și au rămas simple intenții secrete. Anume, URSS voia să pedepsească România, lăsându-o fără ieșire la Marea Neagră. Bulgaria vecină, care nu avea frontieră comună cu URSS, a fost instigată în culise să ceară să devină republică unională sovietică, pentru aceasta avea nevoie de un culoar geografic care să-i asigure continuitatea teritorială cu URSS și acest culoar era exact Dobrogea românească. Bulgaria urma să ridice discret pretenții teritoriale față de România, mai ales că în istoriografia bulgară și în mentalul lor comun Dobrogea toată, inclusiv Delta și gurile Dunării, era (poate mai este) prezentată ca fiind teritoriu istoric bulgar. În paralel, sovieticii făceau presiuni asupra României să cedeze și amenințau să blocheze șenalul navigabil românesc al brațului Sulina (lucru întâmplat totuși mult mai târziu, în „democrație”, pe 2 septembrie 1991, când țara „prietenă” Ucraina a scufundat intenționat nava de mare tonaj Rostock de-a curmezișul în punctul cel mai îngust al Canalului Sulina, spre a bloca astfel navigația pe Dunărea românească pentru multă vreme). Atunci, în 1973, când a aflat de intențiile sovieticilor și ale bulgarilor, Ceaușescu a intrat în panică și una dintre măsurile preconizate de el a fost să facă rapid investiții uriașe în Dobrogea. Într-un timp foarte scurt a fost construit un mare număr de hoteluri moderne în stațiunile de pe litoral, combinatul petrochimic Midia – Năvodari, un șantier naval pentru nave de război și un port militar la Mangalia, s-a construit încă un pod peste Dunăre alături de cel vechi al lui Saligny și au fost electrificate căile ferate, dar mai cu seamă s-a reluat și finalizat construcția faraonică a Canalului Dunăre – Marea Neagră, începută în anul 1975. Pentru Canal nu exista atunci nici o justificare economică imediată și nici investițiile nu se amortizau într-un timp scurt, dar Canalul și-a dovedit utilitatea, rentabilitatea și valoarea strategică abia în 1991, în contextul blocării de către Ucraina a brațului Sulina. Toate aceste informații și încă multe altele, confirmate ulterior de Mihai Pacepa în cartea sa „Orizonturi roșii”, eu le-am aflat prin viu grai de la Tamara Dobrin, subsemnatul fiind membru de partid și participând la respectivele ședințe. Până la urmă, Bulgaria nu s-a mai „unit” cu „patria-mamă” URSS, dar Ceaușescu nu a fost iertat niciodată de către sovietici și a fost, totuși, „rezolvat” în cadrul operațiunii KGB cu numele de cod „Dnestr” (Nistru), atunci când s-a ivit momentul prielnic declanșării acesteia, în decembrie 1989.