Decanul Ștefan Georgescu nu-i iubea pe artiști

 

Era un bărbat scund, gras și negricios, părea clar un om de omenie, vorbea calm, cordial și în particular inducea un sentiment de afecțiune sinceră față de studenți, deși nu-i tutuia niciodată. Muscelean, absolvent al celebrei Școli Normale „Carol I” din Câmpulung, apoi la București discipol al lui Anton Dumitriu și Mihai Ralea. Ajuns cadru didactic la Facultatea de Filosofie în 1954, Partidul l-a rotit prin toate funcțiile de conducere din Universitate, prodecan la Filosofie, prodecan la Drept, prorector și mai la urmă decan la Filosofie (1972-1976). Ștefan Georgescu a ajuns decan în urma unei întâmplări nu lipsite de un anume haz filosofic. Admiterea era organizată în timpul verii, când studenții erau plecați în vacanță, căminele erau goale și camerele golite, numai paturi și saltele, lenjeria fiind luată de către administrația căminelor, ca „să nu se fure”. Candidații din provincie care, pe perioada admiterii ar fi vrut să doarmă în cămin, primeau camere cu saltele goale dar, după câteva zile, în schimbul unui mic șperț, te puteai aranja și de o pătură, un cearceaf și o față de pernă, eu însumi fiind unul dintre cei care s-au aflat în această situație. O doamnă cu ifose, care a venit să stea în București cu fetița ei pe perioada admiterii din vara anului 1972, s-a dus la Decanatul Facultății de Filosofie pusă pe arțag. Decan era Alexandru Valentin și reproșurile făcute de către cucoană pe un ton mahalagesc, că „nu le asigură condiții de cazare” la candidați, au avut loc în public, pe holul Facultății. Decanul, care era ocupat cu alte probleme mai importante, i-a zis calm că Facultatea nu are obligații față de candidați ci numai față de studenți, că dumneaei nu are decât să se ducă cu fata la hotel. Sau (a mai adăugat decanul visător și imprudent), dacă există cineva care nu are bani de hotel și are totuși vreo legătură cu Filosofia, uite ar putea să doarmă și aici pe o bancă în parcul din apropiere, că a mai fost unul în antichitate, care nu a avut casă și a dormit într-un butoi, dar a ajuns un mare filosof. Cucoana noastră era însă una parfumată și înțepată, cu pile pe la ceva ștabi importanți din București și gândul că a fost trimisă să doarmă într-un butoi i-a făcut rău. În consecință s-a dus la Minister și a făcut tărăboi, că ce a vrut să zică decanul de la Filosofie, cum adică să doarmă dânsa într-un butoi etc. Peste câteva zile Alexandru Valentin și-a dat demisia, iar în locul lui a fost numit Ștefan Georgescu.
Noul decan avea un stil propriu în a-i îndemna pe studenții de la Filosofie să se țină de Filosofie și nu de altceva. Îi lua deoparte pe cei care făceau dovada că au anumite talente și preocupări, pe cei care cochetau cu poezia sau cu muzica de exemplu, și purta cu ei o discuție prietenească între patru ochi. Am aflat despre conținutul acestor discuții de la câțiva colegi mai mari, apoi mi-a venit și mie rândul, prin luna noiembrie 1974. Ce s-a întâmplat de fapt? În toamna acelui an a avut loc Congresul al XI-lea al PCR. Lucrările Congresului ca atare au fost precedate și pregătite de o mare forfotă demagogică. Între altele, Universitatea din București a scos o revistă consacrată evenimentului. Nu mai știu cum se numea revista, dar ni s-a cerut la mai mulți studenți cunoscuți „cu preocupări literare” să dăm texte, pe cât posibil poezie patriotică. Eu am dat o scurtă poezie de două strofe care, după ce a fost „îmbunătățită” de activiștii culturali de la ASC pe Universitate, a fost publicată taman în pagina întâi, singura poezie din pagina întâi de altfel. Urmarea a fost că am fost privit o vreme mai atent de către unele cadre didactice. Unii mi-au propus insistent să intru în PCR, ceea ce am și făcut pe parcursul anului respectiv. Alții mă studiau să vadă dacă se află cineva în spatele meu, sau de ce scriu poezie de acest fel, din naivitate sau dintr-o cinică dorință de carierism. Într-o zi secretara șefă a Facultății mă caută la curs și, cu un aer misterios, spune că sunt chemat la tovarășul decan.
Biroul Decanatului era unul mobilat somptuos, cu un mobilier asemănător cu cel din vechile case boierești. Tov. decan Georgescu a fost foarte amabil, părăsit masa de birou și a stat la aceeași masă cu nime, m-a întrebat dacă nu doresc o cafea și m-a servit din țigările lui. După câteva fraze de circumstanță, a intrat în subiect. Mi-a zis că știe despre mine că sunt un tânăr talentat, că am fost olimpic de nivel național la Română și că scriu poezie foarte bine. Apoi, fără grabă, mi-a dat o serie de sfaturi părintești și prietenești totodată. Mi-a zis că știe ce se întâmplă în general cu tinerii de condiția mea. Frecventează cenaclurile literare și restaurantele unde se întâlnesc scriitori consacrați, apoi serile, dacă le mai rămâne puțin timp, citesc reviste literare și scriu și ei poezii. Dar nu se formează temeinic în nici unul dintre cele două domenii, literatură sau filosofie, ci se aleg cel mult cu o vagă și superficială cultură revuistică. Apoi cei mai mulți se ratează în ambele domenii. Părerea lui este că, aceia care am ales Filosofia, să ne conscrăm toți acești ani exclusiv studierii Filosofiei. Avem timp la dispoziție, avem ocazia să învățăm sub îndrumarea unor cadre didactice foarte bine pregătite. Să ne consacrăm câțiva ani studierii unor filosofi mari, clasici ai filosofiei universale. În acest fel vom ajunge să fim pregătiți temeinic în domeniul Filosofiei. Apoi, după ce vom termina Facultatea de Filosofie, dacă avem într-adevăr talent literar, atunci vom putea să-i dăm drumul, să lăsăm talentul nostru să se manifeste, pentru că așa va fi mai bine, vom avea deja o bază filosofică solidă, fără de care nu poți să ajungi un scriitor mare. Am băut cafeaua care între timp s-a răcit, i-am promis că voi reflecta serios la cele spuse, și mi-am cerut permisiunea să mă retrag.
În sinea mea, i-am dat dreptate. Urmarea a fost că iarna anului 1974-1975, timp de mai multe luni, mi-am făcut un program riguros și l-am abordat cu o ambiție ieșită din comun pe filosoful Immanuel Kant. În fiecare zi, la ora 9 seara mă așezam la masa de scris cu o cafea și Critica rațiunii pure și mă ridicam întotdeauna la oră fixă, la 1 după miezul nopții. Nu am mai scris poezii, pentru că nu mai aveam timp. Primele vreo zece zile mi s-a părut mai greu, după care lucrurile au mers de la sine. Am citit celebra carte cu pixul în mână, frază cu frază, și am adunat mai multe zeci de pagini de conspecte. Nu pot spune că această lectură mi-a folosit la ceva anume, dar a fost o experiență intelectuală formativă importantă, la care mi-am putut raporta studiile ulterioare și, în același timp, mi-am făcut un criteriu de evaluare și selecție a lecturilor. Anii următori am parcurs în același fel și alți filosofi, de primăvara până toamna citind în Grădina Botanică, iar iarna în cămin. Nu am mai fost văzut pe la cenacluri literare și nici nu am mai publicat poezii. Am revenit în peisaj abia după câțiva ani, când am publicat eseuri în „Amfiteatru” și „Viața studențească”. Eseul scris atunci despre Postulate în Etica lui Kant a putut fi publicat abia în 1990 (în „Revista de Filosofie” nr. 5-6 / 1990). Dacă nu am revenit la poezie, înseamnă că nu am avut talent pentru asta. Cu alte cuvinte, am urmat sfatul profesorului Ștefan Georgescu.
Despre alți colegi poeți am aflat că și ei au trecut prin purgatoriul predicii de edificare a lui Ștefan Georgescu. În esență, omul le-a spus și lor același lucru pe care mi l-a spus și mie. Unii l-au ascultat, alții nu. Cei care nu s-a conformat sfaturilor sale părintești, aveau de trecut cu el un examen greu, la disciplina numită Epistemologie. Aici „artiștii” rămâneau inevitabil repetenți. Un caz este cel al poetului Gabriel Stănescu (1951-2010), editor româno-american și membru al Uniunii Scriitorilor din România. A terminat Facultatea abia la 26 de ani, rămânând repetent cel puțin o dată, bineînțeles din cauza poeziei și a Epistemologiei. Altul ar fi cel al lui Valeriu Sterian (1952-2000), un artist proteic, muzician, compozitor, poet și cântăreț folk celebru, simbol al Pieței Universității din primăvara anului 1990 cu „Vino, Doamne !” A început în anul 1972 Facultatea de Filosofie Secția Psihologie, unde a sacrificat ceva ani de repetenție pe altarul artei sale, dar a meritat. Omul s-a impus în muzică și a făcut turnee în lumea întreagă. A terminat în cele din urmă și Facultatea, obținând o Licență în Psihologie care, vorba unui poet din Tecuci, nu i-a folosit la nimic. Să nu-l uit de aici nici pe fost prieten Cornel Sofronie, epigramist și scriitor de proză satirică. Ca orice artist care se respecta, a rămas și el repetent nu numai din cauza Epistemologiei lui Ștefan Georgescu, ci a picat și la Teoria sistemelor logice a lui Gheorghe Enescu. S-a răzbunat împotriva profesorului cum a putut, strecurând în „Urzica”, singura revistă satirică din România comunistă, o epigramă în genul: „În cultura românească / Sunt doi G. Enescu eminenți / Unul ne-a lăsat o simfonie / Celălalt ne lasă repetenți”. Dar, ca să fim drepți până la capăt, în ceea ce îl privește pe fostul decan al Facultății de Filosofie Ștefan Georgescu, trebuie să menționăm că a lăsat și el ceva, în afară de repetenți. A publicat un foarte bun tratat intitulat scurt: „Epistemologie” (EDP, 1978), iar după 1990 a scos cel mai bun manual de Filosofia dreptului, din câte mi-au fost date să întâlnesc.