Aș fi putut să intru în învățământul universitar atunci, imediat, în 1990. Ca profesor de liceu, prin anii ’80 am dat definitivatul și gradul didactic II la Universitatea „Babeș Bolyai”. Acolo eram programați toți, toate cadrele didactice din Transilvania. Profesorii de la Facultatea de Filosofie a UBB nu mă cunoșteau, fiindcă nu le-am fost student, dar unii dintre ei m-au remarcat pe la cursurile de pregătire, și cu unii am ajuns chiar prieteni, Aurel Codoban sau Vasile Muscă de exemplu, alții m-au apreciat în mod deosebit, Andrei Marga, Achim Mihu sau Ion Aluaș. Pe la începutul anilor ‘90 cel mai influent și mai respectat dascăl de la Filosofia din Cluj era Ion Aluaș (1927-1994). El a venit la Sighet ca să îmi facă inspecția specială pentru gradul didactic II și mi-a promis că, atunci când va fi posibil, mă va duce asistent universitar la Cluj. Apoi, când ne-am reîntâlnit prin 1991, m-a judecat cu asprime, că mă complac în funcția de inspector școlar, că fac hârtii inutile și mă țin de mese festive și de chefuri. Mi-a cerut să îmi fac repede dosarul și să vin la catedră la Cluj, iar eu i-am cerut un timp de gândire. Am aflat ulterior că s-a supărat pe mine.
Apoi a fost Cornel Iureș, fostul meu profesor de română din liceu, ajuns între timp secretar șef la Universitate, care mi-a cerut același lucru, să vin și să mă titularizez la „Babeș Bolyai”. Lui Iureș i-am zis că eu aș prefera să prind mai întâi o bursă de studii în Occident și apoi să vin pe o catedră universitară, că faptul că am fost timp de 13 ani profesor de liceu în provincie nu este suficient să mă îndreptățească să aspir la o catedră universitară, iar Iureș mi-a răspuns că pașii ar trebui făcuți invers, mai întâi să mă titularizez la UBB și după aceea mă trimite el, de pe post de lector universitar, cu bursă în Occident. Multă vreme după aceea mi-a părut rău că nu l-am ascultat. Adevăratul motiv pentru care nu m-am titularizat în învățământul superior atunci când era momentul, prin 1990-1991, a fost că nu mi-am văzut viitorul în mod clar. Eram de 13 ani profesor în Sighet la un liceu de elită, eram căsătorit și aveam un copil, o integrare socială, un anumit prestigiu profesional și un confort al stilului de viață. Și ce ar fi urmat? Să mă mut în Cluj, mai întâi singur, să îmi caut o chirie, să mănânc la o cantină studențească și să mă gospodăresc singur, să fac un stagiu de studii în Vest și apoi să revin în Cluj și să o iau de la capăt, să îmi cumpăr un apartament în rate, să îmi aduc familia, să caut serviciu pentru soție, să mă mai confrunt cu tot felul de lipsuri încă vreo câțiva ani ș.a.m.d. Mi se părea cam complicat și că nu mai am suficientă energie pentru așa-ceva. Plus că, atunci când aș fi putut să mă perfecționez în specialitate și să fac un doctorat, adică imediat după terminarea facultății și până pe la vreo 37 de ani să zicem, acest interval de timp mi-a fost irosit în bezna epocii Ceaușescu, fără să fi trăit într-un oraș universitar, fără biblioteci și fără climat de emulație academică. M-a apucat lehamitea și așa se face că l-am ascultat pe Neculai Constantin Munteanu de la Radio „Europa liberă” și m-am băgat în presă și în politica locală.
Am încercat și pe cont propriu să prind o bursă în Occident. În vara anului 1990 am călătorit în Belgia, am fost invitat în calitate oficială de vicepreședinte al Consiliului Județean în cadrul Operațiunii „Villages Roumaines”. Cineva m-a prezentat rectorului Universității Libere din Bruxelles, un renumit chimist care se numea Georges Verhaegen. Am fost într-o seară la un picnic împreună, am discutat într-o atmosferă destinsă o mulțime de lucruri, cred că i-am făcut o impresie bună, omul a notat doleanța mea și mi-a promis că se va rezolva. Apoi am corespondat cu el până când, după vreo trei luni, mi-a răspuns că a trimis o adresă la consiliul profesoral al Facultății de Științe Umaniste și Sociale, dar răspunsul a fost negativ, cu motivația că nu se aprobă burse pentru statele din Est, dar un profesor de acolo mi-a dat a înțelege că România a devenit între timp rău văzută la Bruxelles, ca fiind țara în care minerii îi bat pe studenți și Regele Mihai nu este lăsat să revină acasă – asta era chiar o problemă sensibilă, Belgia fiind monarhie.
Mai târziu însă, ocaziile de a lucra în învățământul superior au venit cumva de la sine. În anul 1998, Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj a înființat o Extensie la Sighet, cu specializările Geografia Turismului și Gestiunea afacerilor. La propunerea unui fost elev, Nicolae Hodor, pe atunci lect. dr. la Geografie, eu am fost solicitat să țin cursul Cultură și civilizație la Georgrafia Turismului. A fost vorba de două semestre de curs și seminar, o chestiune de erudiție, care mi-a plăcut și mi se potrivea. Le-a plăcut în mod deosebit și studenților, aveam feedback-uri numeroase și relevante în acest sens. Timp de mai mulți ani, între 1998-2005, mi-am ținut cursul invariabil în ziua de joi, dimineața de la opt la zece fără pauză, un tur de forță prin marile civilizații ale lumii, apoi o pauză mai lungă de o jumătate de oră, după care venea seminarul. În pauză mergeam împreună cu studenții la cafea la un bar din apropiere, unde se discutau la fel lucruri interesante, aveam și eu ocazia să mă țin la curent cu preocupările lor și cu modul lor de a gândi. Acest curs a fost primul care mi-a dat ocazia de a-mi regăsi forma intelectuală și de a începe să mă pregătesc asiduu pentru o activitate universitară de calitate. După ce am susținut doctoratul la Cluj cu Andrei Marga, care era și ministru al Învățământului și avea rezervată și funcția de rector al Universității, acesta m-a invitat încă o dată să vin la „Babeș Bolyai”, cam în aceeași perioadă în care eram ofertat cum se spune și de Universitatea „Vasile Goldiș” din Arad. Am ezitat din nou. Bunul și vechiul meu prieten Jean Bălin m-a sfătuit să nu mă duc la „Babeș Bolyai”, pentru că acolo sunt mai mulți la Facultatea de Filosofie și mulți dintre aceștia sunt niște închipuiți, adică își închipuie despre ei înșiși că sunt foarte mari în domeniu și în consecință aici voi răzbate mai greu, ci să mă duc la „Goldiș”, unde am culoar liber în ce privește specialitatea și că aici voi putea alerga fără să mă împiedic de alții. Așa că l-am ascultat pe Bălin, nu pe Marga și am constatat în timp că Bălin a avut dreptate.
Dar să prezint pe scurt cum am ajuns la „Goldiș”. Prin 1999, am publicat într-o carte o antologie de editoriale din „Jurnalul de Sighet” (Întoarcerea Casandrei, Ed. Proema, Baia Mare, 1999), am selectat numai acele editoriale despre care eu am crezut că pot prezenta un interes mai general și ceva vreme mai îndelungată, eu fiind cunoscut ca unul care a prezis în scris cu câteva luni mai-nainte prăbușirea jocului piramidal „Caritas” sau căderea guvernului Ciorbea. Prin toamna acelui an am dat câteva exemplare din carte la niște prieteni din Baia Mare. Ecourile au fost măgulitoare. Sculptorul Ion Marchiș a zis că eu aș merita să public în marile ziare centrale și că editorialele mele ar trebui să fie luate ca model în presa locală, marele artist Mihai Olos și poetul Ion Burnar m-au sfătuit să fac o lansare de carte în Baia Mare la care vor participa și ei, am fost invitat să țin o emisiune săptămânală la Televiziunea locală Cinemar (unde director era o bună cunoștință, D. M.) etc. Însă cel mai important efect pe care l-a avut cartea, pentru mine, a fost impresia produsă asupra unui prieten mai vechi, prof. univ. dr. ing. Dorel Cherecheș (1948-2001), un om extraordinar, care din păcate a murit prematur pe la 53 de ani. La acea dată Dorel Cherecheș era prorector la proaspăt înființata Filială Baia Mare a Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, unde tocmai a debutat Specializarea Jurnalism-Limba Engleză. Dorel Cherecheș a citit câteva texte din carte, după care m-a invitat pe la el la birou și mi-a zis pe un ton franc: „Nicule, tu scrii foarte bine, ai experiență de lucru la un ziar, nu ai vrea să vii să predai aici la mine, la Jurnalism?” Cum mai aveam și emisiune la TV Baia Mare și, deci, aveam de mers săptămânal acolo, am acceptat.
Am funcționat la „Goldiș” în calitate de cadru didactic asociat cu normă întreagă în anul 2000-2001, în paralel având același statut și la Universitatea „Babeș Bolyai”, dar rămânând titular la Colegiul Național „Dragoș Vodă”. După un an am tras linie și am ajuns la concluzia că în acest fel muncesc mult pentru bani puțini, așa că am luat hotărârea să renunț la titulatura de la liceu și să mă titularizez în învățământul superior, unde salariul practic mi se dubla. În anul 2001-2002 Universitatea „Goldis” mi-a scos la concurs un post de lector, pe care l-am ocupat fără probleme, eu având un punctaj mult mai mare. Mi s-a spus de la Serviciul Resurse Umane că numai așa se poate, că eu aș întruni într-adevăr condițiile pentru a ocupa un post de conferențiar, dar Ministerul nu aprobă intrarea în învățământul superior direct pe postul de conferențiar, în schimb după ce voi sta un an pe lector, mi se va scoate la concurs un post de conferențiar. Conducerea Universității „Vasile Goldiș” s-a ținut de cuvânt, anul următor postul meu de lector a fost transformat în conferențiar, pe care iarăși m-am titularizat fără probleme și am rămas acolo, pe post de conferențiar și ulterior profesor universitar din anul 2003 și până la ieșirea la pensie.
La „Goldiș” problemele nu au întârziat să apară. După ce distinsul profesor universitar Dorel Cherecheș a murit pe neașteptate în toamna anului 2001, a început o scurtă perioadă de instabilitate pentru Filiala din Baia Mare. Prorectorul care conducea Filiala avea doi adjuncți, ca să le zic așa, în prezent ambii decedați, unul a cărui funcție se numea „director de studii”, prof. Ilie Marinca, și altul care era directorul administrativ, Vasile Berlingher, funcție prevăzută de altfel în Legea Învățământului. Între aceștia doi a început o luptă surdă și murdară pentru șefie. Prorector nu putea să fie nici unul, nici Marinca și nici Berlingher, deoarece primul nu avea studii suficiente și nici doctorat, iar al doilea nu avea studii deloc. Conducerea Universității de la Arad, respectiv rectorul fondator prof. univ. dr. Aurel Ardelean, biolog de prestigiu național și membru al Academiei Oamenilor de Știință din România, și-a dat seama de situație și l-a numit ca prorector pentru Filiala din Baia Mare pe prof. univ. dr. Tiberiu Vladislav, originar de prin Hunedoara și absolvent al Institutului de Mine de la Petroșani, care va să zică intelectual de tip miner. Explicația a fost că acest domn era bine cățărat politic, a fost senator în două mandate, între 1992-2000 și a fost membru al Comisiei pentru Învățământ a Senatului României, calitate în care a avut o anumită contribuție în autorizarea provizorie și mai apoi în acreditarea prin lege a Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad. Ulterior omul a fost profesor universitar la Politehnica din București și membru în Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior.
Acest Tiberiu Vladislav a fost Prorector la Baia Mare doar câteva luni, timp în care treburile au mers destul de prost. El venea de la București la Baia Mare cu avionul cam o dată la o săptămână sau la două săptămâni, dar pe la Filială ajungea efectiv cam o dată la o lună sau la două luni. Berlingher îl aștepta la aeroport și îl ducea la cazare la un hotel bun, la „Mara”, îi asigura acolo totul, cazare, mâncare, băutură și escorte. În timp ce îi turna în pahar, îi prezenta într-un anume fel activitatea din filială și, după ce se afumau, trăgeau împreună anumite concluzii, iar în ziua următoare la ședință venea numai Berlingher și spunea că domnul prorector nu poate să vină, fiindcă a trebuit să plece urgent la București, dar a decis cutare și cutare lucru. Ilie Marinca era el prost, dar nu chiar atât de prost încât să nu își dea seama cine și cum conduce filiala și mergea cu pâra la rector la Arad. Acest Ilie Marinca a fost un modest profesor de școală generală, specialitatea biologie, însă a fost înzestrat cu un bun instinct de parvenire și știa cum să se comporte față de șefi, ceea ce l-a ajutat să ajungă inspector școlar. Cu rectorul se cunoșteau din timpul Facultății de Biologie de la Cluj, de pe la începutul anilor ’60 și mai apoi s-au mai întâlnit pe la diferite întruniri pe țară, fiindcă și rectorul era inspector școlar de Biologie la Arad. Așa se explică faptul că, atunci când a înființat Filiala de la Baia Mare, rectorul Aurel Ardelean a apelat între alții și la Ilie Marinca.
Rectorul fondator al Universității de Vest „Vasile Goldiș” din Arad, prof. univ. dr. Aurel Ardelean era în schimb un om extraordinar, cu niște calități științifice, manageriale și umane excepționale. A absolvit cu rezultate strălucite Facultatea în 1962 și a luat titlul de doctor în științe biologice în anul 1980. A fost profesor la unul dintre cele mai renumite și mai vechi licee din Arad, „Moise Nicoară” și inspector școlar. A pus problema înființării unei universități în Arad încă din anul 1990 și, atunci când a reușit să fondeze Universitatea, a denumit-o „Vasile Goldiș”, în onoarea marelui patriot, cărturar și om politic, care a fost primul care a exprimat o atare năzuință, atunci când a fost ministru al Cultelor la București, prin anii 1920-1926. Rectorul Aurel Ardelean știa să încurajeze oamenii fără să îi critice, știa să vorbească cu cadrele didactice în așa fel încât fiecare să se simtă deosebit de important și merituos. Avea mână și la afaceri, reușind să pună pe picioare în câțiva ani o universitate cu un patrimoniu imobiliar deosebit de valoros.