Întotdeauna, în cariera mea de cititor și observator al lumii din jurul meu, am admirat inteligența intelectualilor de la care am învățat ceva, dar și prostia altora, înveselindu-mi spiritul și ferindu-mă de conduita hazlie a acestora.
În decursul vremii, s-au repetat mereu, cu diverse prilejuri, cunoscutele judecăți populare: „Românul s-a născut poet!”, glumeț, isteț, viteaz ș.a.m.d. Dar s-au spus cu mare ușurință și altele de acest gen: românul ori este prost din născare, ori se lasă prostit cu ușurință de mai multe ori pe parcursul vieții lui chinuite, cum se întâmplă și în campaniile electorale.
Verbul „a se prosti” îl numește pe individul care și-a pierdut, dacă le avea, mintea sau inteligența, puterea de judecată, cu alte cuvinte s-a prostit, adică s-a îndobitocit. Natura psihologiei prostului a surprins-o C. Rădulescu-Motru astfel: „Prostul nu știe deosebi esențialul de secundar, nu știe generaliza în mod logic, ci generalizează de-a-ndoaselea, făcând dintr-un caz particular o lege, dintr-o întâmplare un principiu.1
La vremea lui, Alexandru Paleologu era de părere că „dacă pe proști îi consideri frați, te sufocă”. Iar pentru Gheorghe Grigurcu, „prostia e o candoare râncedă, pervertită”, ea naște „viclenia, unealtă a imposturii ce nu cunoaște limite”.
Pe de altă parte, cititorul român al lui Ion Creangă descoperă în opera acestuia ipostaza prostiei hiperbolice și se complace în acel „râs homeric”, fără să-i pese de consecințele actelor săvârșite de persoanele respective. În Prostia omenească (cunoscută și cu titlul Poveste), autorul nu a intenționat îndreptarea celor cu minte puțină ori rătăcită, ci înveselirea cititorului.
Petru Creția considera prostia un dat genetic, o slăbiciune a minții.2 Iar un fiziolog francez, Charles Richet (premiul Nobel în 1913) afirma că omul dă foarte multe pilde de prostie și, ca atare, el ar trebui numit „Homo stultus”, adică „omul stupid”.3
În judecata comună, prostul este cel care nu-și cunoaște puterile, nu-și cunoaște lungul nasului și, de aceea, manifestă tupeu, lipsă de măsură în raporturile cu semenii, devenind astfel ridicol.
La polul opus se află „omul deștept”, foarte inteligent. Dacă proștii îndeasă meseriile inferioare, cele necalificate, ceilalți meseriile superioare, academice. Proștii au tendința spre conformism, exces de tradiționalism, sunt dușmanii oricăror schimbări. În schimb, deștepții preferă progresul, munca intelectuală, responsabilitatea și inițiativa.4
După același psiholog, inteligența se află în strânsă legătură cu gradul de experiență și cultură, cu firea și temperamentul persoanei. Apoi, în cazul oamenilor deștepți, inteligența este factorul de bază în selecția și orientarea profesională, chiar în succesul în viață.
În limbajul curent, circulă felurite expresii prin care tipurile umane sunt surprinse pe cât de plastic, pe atât de încărcate de adevăr, încât rostirea lor nu mai are nevoie de psihometria psihologilor. Iată: „om serios și capabil”; la polul opus se află „brânză bună în burduf de câine”, strălucind prin lene; „om modest și de treabă”; „deștept, dar lichea”; aici caracterul deservește inteligența; „deștept și cinstit, dar cam trăznit.”
În limbajul comun, este prețuit „omul serios și capabil”, el fiind inteligent, de caracter, cu o bună calificare profesională. În antiteză se află „escrocul”, „licheaua”. Pe treapta intermediară se află „omul modest și de treabă”, mijlociu ca inteligență, superior ca cinste și caracter.
După Nicolae Mărgineanu, românii prețuiesc „tipul uman normal”, folosind expresia „om ca toți oamenii”, fiind numiți oameni „cumsecade”. Drumul mijlociu e „drumul lor regal”.
Alt psiholog, Leonard Gavriliu, s-a întrebat dacă „prostia adevărată” poate fi detectată.5 În ce mă privește, nefiind psiholog de profesie, ci literat, eu resping sintagma amintită, pentru că prostia conține totdeauna un neadevăr. De obicei, zicem: noaptea e întuneric și ziua e lumină, așadar prostul spune prostii și înțeleptul adevăruri. Petru Creția afirma tranșant: „cineva este prost așa cum are ochii albaștri sau mușchii puternici”. În acest sens există o sumedenie de cugetări despre prostie: „Cel care se naște prost, tot prost moare”; „Nalt ca bradul, prost ca gardul”; „Prostul uită, din natură, / De la mână pân-la gură”.6 Fiind lipsit de inteligență și de discernământ, prostul este incult și devine ridicol și nesuferit.
Unii cărturari din epocile trecute i-au găsit un „frate” prostului, „zevzecul”, care a fost numit nătărău, găgăuță, neghiob etc Pe timpul lui I.L. Caragiale, termenul era folosit în conversația sau cearta dintre oameni. Zevzecul a fost o creație a regățenilor7 și aproape nu a fost cunoscut în Transilvania. Aci era frecvent termenul de „deșucheat”, adică smintit și imoral.
În literatură, zevzecul dă dovadă uneori de un fel de istețime amestecată cu viclenia. În scrisul lui Caragiale se află un asemenea personaj: „O fi deștept, nu zic, dar e cam zevzec”. Într-un roman al lui Liviu Rebreanu, aflăm că un arendaș se comporta ca un zevzec. De la numele personajului s-a format substantivul „zevzecie”, adică o vreme a înșelăciunii, a hoției și ticăloșiei. Oare vremurile de astăzi nu ne amintesc și nu pot fi numite timpuri ale zevzeciei?
Sigur, în marea familie a acestor personaje se află și vestiții Păcală și Tândală. Dar, find cunoscuți din școală și din unele texte literare, nu ne vom ocupa de ei. Vom consemna înclinația unor români de „a se prosti”. De pildă, se spune despre cineva că „s-a prostit între pereții bibliotecii”.. Despre altul că lenea (nevasta sau amanta) l-a „prostit” de tot. De asemenea, se știe și se acceptă tacit cum șefii unor partide își „prostesc” electoratul din patru în patru ani prin promisiuni neonorate. Votanții se lasă „prostiți” cu fel de fel de „atenții”.
Așadar, putem spune că „prostirea” e răspândită pe tulpina viguroasă a neamului precum tăciunele pe spicul grâului în vremuri ploioase. Uneori „prostirea” rezultă chiar și din sentimentul iubirii: „Rele-s, puică, frigurile, / Dar mai rele-s dragostile / Frigurile te trezesc, / Dragostile te prostesc”. (Hodoș)
Uneori „prostirea” îi caracterizează chiar pe oamenii instruiți, cu școală superioară. Cărturarul V.A.Ureche (1834-1901) s-a lăsat prostit de graba cu care scria fără să se documenteze. Dorea să pară erudit și comitea șapte erori pentru care T. Maiorescu îl punea la colț ca pe un școlar prost. De asemenea, generalul Ioan Emanoil Florescu (1819-1893), care a făcut școala de ofițeri la Paris și a ajuns ministru de de război sub Carol I, s-a lăsat prostit de farmecele unei actrițe italiene, venită la București pentru un spectacol. Tocmai atunci, sosește o delegație de consilieri militari din Rusia. Suveranul îl caută și află repede unde era subordonatul său, (în cabina actriței), și repede îl destituie, fiind compromis definitiv ca om politic.
De altă natură este „prostia” criticului Mihail Dragomirescu, admonestat de E. Lovinescu, pentru felul eronat cum a interpretat Somnoroase păsărele. M.D. a crezut că Eminescu a urat păsărelelor „noapte bună”, florilor „Dormi în pace”, lebedei „să-i fie îngerii aproape, somnul dulce”! De fapt, poetul se adresa iubitei și nu păsărelelor, florilor și lebedei.
Uneori chiar inteligenții neamului greșesc. Nae Ionescu (1890-1940) se întreba la 1931: „cine face istoria, oamenii inteligenți sau ceilalți?”8 După el, omul politic e unul de acțiune, iar omul inteligent e contrariul lui. Deși politicianul junimist P.P. Carp a fost mai inteligent decât liberalul Ion Brătianu, acesta din urmă a guvernat 12 ani România și, deci, a făcut „istorie”. Afirmația lui Nae Ionescu e paradoxală, pentru că tocmai inteligența îi ferește pe oameni de erori, iar prostia naște erori. Pentru a-și susține argumentarea, el apelează la crezul unuia din mentorii săi, N. Iorga. Acesta nu putea să-i sufere pe filosofi pentru că sunt „fabricanți de teorii”! Sigur, e un argument de „autoritate”, însă autoritatea lui Iorga putea fi luată în seamă pe terenul istoriei, dar nu pe cel al filosofiei. Cum Nae Ionescu era acuzat că se contrazice de la un articol la altul, el le respinge prin invocarea „naturii”, care și ea se contrazice: „ieri a plouat, azi e soare!” Afirmația ni se pare naivă și hazlie, pentru că natura nu e ființă gânditoare, deci nu e nici inteligentă, nici proastă, e natură!
„Prostirea” ca fenomen aleatoriu e caracteristică nu numai maturilor, ci și tinerilor din aceiași ani interbelici. De pildă, Mircea Eliade, la 20 ani, scrie primele articole la Cuvântul, unde colabora și magistrul său. Un foileton are titlul: „Citind pe Iorga”. Istoricul se apropia de 60 ani. Deși istoricul era admirat în cercul lui Nae Ionescu, M. E. devine necruțător când îi analizează „metoda”. Constată că istoricul mai mult „frunzărește” decât „citește”, iar metoda acestuia ar avea „deficiențe”, datorită lipsei de interes pentru filosofie. Cum N.I. mărturisise că-l citise numai pe Platon, nu și pe Aristotel, tânărul gazetar conchide cu gravitate că mintea genială a lui N. Iorga ar fi „asistematică”! Cum conducerea revistei îl dezaprobă, tânărul se gândește să-și dea demisia din redacție. Însă magistrul său îi șoptește ceva pentru încurajare: „Ceea ce spui dumneata despre metoda lui Iorga e just, dar asta trebuie elaborată într-un studiu, într-un foileton, o asemenea critică poate fi confundată cu un pamflet.”s
Astăzi credem că M.E. s-a lăsat „prostit” de curajul și îndrăzneala specifice tinereții. Dacă nu a greșit în calitate de gazetar, a greșit din punct de vedere moral, pentru că nu era firesc să fie ridiculizată în public o personalitate de dimensiunea lui N. Iorga. Adevărul i l-a spus Nae Ionescu.
Note
1. Vezi Curs de psihologie, 1923, p. 192.
2. Vezi Eseuri morale, 2003.
3. Vezi L”Homme stupide, 1919.
4. Apud Nicolae Mărgineanu, Psihologia persoanei, p. 475.
5. Leonard Gavriliu, Inteligența și patologia ei, prostia, 2001, p. 160.
6. Voicu Lăscuș, În lumea proștilor, Casa Cărții de Știință, 2010.
7. Vezi Prostia, 1911.
8. Cuvântul, 1931, 28 și 31 ianuarie.
9. Apud Mircea Eliade, Memorii, II, 1991, p. 130-132.