La începuturi, pe când cartea era ordonatoare de valori – înainte de inventarea tiparului, tainele scrierii erau deschizătoare de drumuri, porți de acces către remodelarea lumii; după inventarea rețelelor, scrierea și lectura s-au reașezat ca taine –, povestea inclusă în pagini era întemeietoare în sensul instituirii unei relații de permanență cu transcendentul și în sensul așezării după norme alocate acestuia. Vasăzică, povestea nu doar explica anumite evenimente sau fenomene, inclusiv întemeierea la un nivel social la care se putea raporta identitar individul (explicând, în buclă închisă, inclusiv cultura născătoare de mit și poveste), ci oferea și o interpretare a faptelor în raport cu un set de norme morale care nu aparțineau imanentului, ci transcendentului. O lume din afară, a ordinii, a principiilor și bunului simț (uneori a bunului mers, a noimei și normei), se revărsa prin poveste în lumea dinăuntru, pentru a așeza faptele oamenilor în raport cu legi de dincolo de putința lor de a le schimba. Și povestea biblică a oferit același cadru al așezării, al întemeierii – pildele Noului Testament sunt lecții de morală după legea iubirii nou instituite –, iar în cazul culturii române această poveste biblică a fost școala necesară pentru menținerea unei identități. În vremuri în care în biserică se ținea slujba în slavonă (însuși termenul slujbă trăgându-se din limbile slave), iar cuvintele cu o anumită muzicalitate se așezau în liturghie, predica în limba vernaculară venea să salveze de nedumerire poporul necunoscător într-ale limbilor păsărești practicate în altar. Prin explicarea parabolei biblice din evanghelia zilei, întotdeauna însoțită de îndemnuri morale, românul neinstruit la talpa buchilor primea învățătura prin povestea întemeietoare, dublu întemeietoare: odată în ceea ce privește legătura continuă și tot mai strânsă cu transcendentul, iar apoi în ceea ce privește legătura cu o comunitate de apartenență, de care îl legau mai întâi limba, apoi obiceiurile, norma locului, traiul comun. Iată cum, așa numita metaforă involuntară a lui Coresi din Psaltirea de la 1570: „De aceea văzuiu că toate limbile au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi rumâni n-avăm… că întru besearecă mai vârtosu cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţii să învăţ, decât întunearec de cuvinte neînţelese într-alte limbi”1 – sugerând luminarea prin apariția tiparului, prin contactul direct cu povestea întemeietoare, vine să explice faptul că fluxul de povești a menținut multă vreme identitatea prin limbă și a continuat să întemeieze comunitatea, transformând reperele în ancore. Cât despre povestea întemeietoare redată în scris și multiplicată, după Gutenberg se ivesc și zorii unei centralități a literaturii, subiect pe marginea căruia am zăbovit de curând într-o anchetă realizată de Cristian Pătrășconiu și publicată în România literară: „La apariția tiparului mobil s-a petrecut un prim miracol: textul s-a rigidizat aparent în pagini, interacționând direct cu lectorii lui. Conceptul de public căruia să i se adreseze literatura s-a schimbat consistent, rămânând de asemenea volatil, dar nefiind necesară coprezența „povestașului” (laic sau profan). În plus, printr-un singur text scris, circulând din mână în mână și în timp, s-a redefinit puterea cuvântului, puterea literaturii. De la povestea cu rol de inițiere în mit s-a ajuns la mitul poveștii care inițiază, influențează, transformă, care are putere. Literatura a câștigat poziția centrală în momentul în care cartea a devenit mijlocul predilect de comunicare în masă (și de cunoaștere). Centralitatea cărții ca mijloc de comunicare de masă a însemnat centralitatea literaturii și, implicit, centralitatea figurii scriitorului”2.

Ne-am fi așteptat ca în Pedagogia poveștii3, un foarte cunoscut preot ortodox român și profesor de catehetică și omiletică la Facultatea de Teologie „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu, Constantin Necula, să coboare înspre puterea întemeietoare a poveștii biblice. De aceea surpriza este mare când descoperim în paginile cărții sale desantul cu instrumentarul analitic complex în teritoriul îndepărtat numit „Creangă”. Trei povești întemeietoare, suntem asigurați, sunt recitite de Constantin Necula și respuse în acord cu o serie de fundamente teologice ale pedagogiei: „Capra cu trei iezi”, „Povestea lui Harap-Alb„ și „Fata babei și fata moșneagului”. Ceea ce descoperă părintele Necula este de fapt urzeala pedagogică a acestor povești, țesătura ei de rezistență, capacitatea de a transmite, vorbind despre sine, adevăruri universale și norme de conduită morală. Iar în urzeala pedagogică, așadar printre firele paralele și totuși elastice montate pe războiul de țesut al poveștii, trece firul de bătătură, de asemenea încărcat cu har într-ale povestirii, tipic discursului (și el întemeietor) al părintelui Necula. Să privim cu luare aminte: „Eu personal cred că această poveste [n.a. „Capra cu trei iezi”] este una dintre cele mai frumoase povești pedagogice ale Europei, ale universalității, pentru că aici Ion îl bate pe Creangă, cum s-ar spune. Adică sufletul creștin al lui Ion Creangă percutează excepțional de bine în toată țesătura pedagogică” (pp.15-16).

Exemplele de inserție în angrenajul de fire pedagogice de calitate superioară montate pe război poate continua și – devoalează cel care inserând metacritic un nou fir de bătătură între cele ce trec prin ochiurile iței oferă spre lectură în noua asamblare un produs mulțifațetat, posibil de accesat volumetric – transformă simpla expunere a poveștii într-una interpretabilă similar celor din cărțile de învățături și experiențe duhovnicești (a se vedea trimiterea la complexa poveste a lui Harap-Alb, o poveste cât o universitate, întărește Necula): „[…] pentru pedagogi, pentru învățători, pentru cei care iubesc textul românesc al poveștilor, e important să le spunem să nu-l citească în grabă. Să-l recitească de fiecare dată ca pe o filă de Pateric. Creangă este extrem de înțelept, pentru că nu doar scrie în limba cea mai bună a poporului, ci scrie și în mintea lui lucruri care stau, zac și cresc numai la momentul potrivit” (p.31).

Tot construcție pedagogică este și în „Fata babei și fata moșneagului”, dar nu mai insistăm asupra țesăturii dinainte pregătite de reformatorul învățământului primar românesc, Ion Creangă, autorul Metodei nouă de scriere și cetire pentru usul clasei întâi primare. Grila de lectură pe care o propune părintele Necula este aparent una complexă, în fapt ea presupunând combinarea a două filtre diferite: cel a parcurgerii spre uzul cunoașterii a poveștii ca potențial material didactic utilizabil de precursorul didacticii românești, respectiv cel vizând recontextualizarea învățămintelor morale într-un cadru complet schimbat, de dincoace de televiziune și de rețele sociale, adică o așezare a poveștii (greoaie prin limbaj) într-un cadru din perioada pierderii puterii întemeietoare a poveștii (despre pierderea acestei puteri, începând de la neîncrederea în metanarațiunile fondatoare evidențiată începând cu 1979 de Jean-François Lyotard4, s-a scris și probabil se va mai scrie mult). Important este de văzut în ce formă și cu ce efecte puterea întemeietoare a limbajului dirijat în fluxul coerent al poveștii va fi redescoperită în rețele. Părintele Necula este conștient de această provocare și revine, pe parcursul cărții, cu exemplele istoriei în ceea ce privește îndepărtarea de dogma interpretată marginal ca fiind totalitară. Apoi construiește în spiritul unei înțelegeri adecvate, fundamentate pragmatic, inclusiv din lecțile negative ale poveștilor. Vorbind despre întemeiere (în sens pedagogic vorbind, evident), părintele Necula extrage mai ales acele exemple negative servind drept lecții de viață, căci, pe de o parte, „modelul prostiei din poveștile lui Creangă nu este lipsit de sens educațional” (p.173), iar pe de alta pedagogia, servind cunoașterii, servește și în sensul prospectiv pe care îl propune. În plus, prin pedagogia practicată teologul își expune și dimensiunea praxiologică. Constantin Necula face prin Pedagogia poveștii o radiografie a societății actuale, pe care o filtrează prin prisma întrețeserilor din complexele povești ale lui Creangă, pe care o expune în pagini (după ce o oferise radiofonic preț de câteva emisiuni) ca poveste întemeietoare în sensul alinierii la norme și valori ale comunității (și umanității) cu același patos ca în expunerea pericopelor. Cu alte cuvinte, înțelegând întemeierea prin poveste, Constantin Necula face el însuși pedagogie, utilizând instrumentarul abandonat în lecțiile actuale, dar atât de adecvat unui fel de a organiza conținuturi și de a genera valori.
Făcând pedagogie prin analiză literară (și morală), Constantin Necula răspunde la întrebarea: în ce context se poate redescoperi rolul întemeietor al poveștii în lumea rețelelor? Numai prin educație, răspunde Constantin Necula, iar noi ducem mai departe răspunsul lui: numai odată ce profesorii vor înțelege că în limitele noii alfabetizări ei nu pot fi doar furnizori de informație și depanatori. Ce ce poate face cu atâta informație necanalizată într-o lume a informației? Rămâne ca profesorul să se transforme în ghid, să îndrume, să practice o pedagogie a rețelei, să institue prin povestea pe care o spune (indiferent de vechimea ei) căi și modalități de aliniere la norme, principii și valori actuale. Prin pedagogia pe care o practică, părintele Constantin Necula, cel care nu s-a sfiit să predice și să practice Îndumnezeirea maidanului, sau să răspundă Provocărilor străzii, contribuie consistent la așezarea valorilor literare, chiar dacă acest scop este subsecvent celui prim, al practicării unei pedagogii întemeietoare prin poveste.

 

 

Note

 

1 Am preferat să preluăm citatul din pr.prof.dr. Vasile Oltean, „Liturghierul și Psaltirea în limba română tipărite de Coresi”, publicat în numărul din 31 octombrie 2016 al ziarului Lumina, deoarece a avut acces direct la consultarea manuscrisului. De-a lungul timpului, din neglijență sau din imposibilitatea accesului la sursa directă, o serie de lucrări importante privitoare la tipăriturile coresiene au făcut confuzii între ediții diferite ale Psaltirii românești, ba chiar și în între Psaltirea românească și cea bilingvă, slavo-română.
2 Adrian Lesenciuc. (2021). Răspuns la ancheta „Centralitatea pierdută a literaturii”. România literară. Nr.4-5. pp.19-20.
3 Constantin Necula. (2016). Pedagogia poveștii: Pe când poveștile nu aveau televizor. Prefață de Romeo Petrașciuc. Sibiu: Agnos. 190p.
4 Jean-François Lyotard. [1979] (1993). Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii. Traducere și prefață de Ciprian Mihali. București: Editura Babel.