Filosofarea universală s-a despărțit de Hegel ca urmare a faptului că asupra filosofiei sale s-au abătut devreme multiple lovituri. Ele au obstacolat sesizarea substanței, amploarei și actualității ei.
Bunăoară, școala sa de la universitatea din Berlin, unde Hegel devenise rector, nu a avut totuși forța de a rezista împrejurărilor. Moartea filosofului a intervenit brusc, pe fondul epidemiei de holeră din 1831, încât totul a rămas în seama istoriei (Jurgen Kaube, Hegels Welt, Rowohlt, Berlin, 2021). În afara câtorva cărți, între care Fenomenologia spiritului (1807), Știința logicii (1812), Enciclopedia științelor filosofice (1817), Filosofia dreptului (1820), filosofia lui Hegel a rămas în prelegeri reținute de studenții săi. Asistenții principali nu au izbutit să capete relief prin scrieri de pondere. Discipolii (cum a fost Karl Rosenkranz, Hegel’s Leben, 1844) au atras atenția asupra datelor biografice și istorice reale, dar nu a mai fost suficient pentru a face convingătoare anvergura celui mai mare filosof al epocii moderne.
A contat, desigur, și impresia, formată în ultimii ani de viață a filosofului, că el ar susține necondiționat statul prusac al timpului său. Mai ales că Hegel devenise un reper. Din maxima filosofiei sale – ceea „ce este real este rațional și ceea ce este rațional devine real” – în care Hegel recurgea evident la semnificația duală a termenilor, s-a reținut mai întâi prima parte. Imaginea aceasta a venit până târziu (inclusiv la Karl Rosenzweig, Hegel und der Staat, 1920), la Hegel văzându-se mai curând o filosofie justificativă a ceea ce este dat. Ceea ce hegelianismul nu a fost în nici un caz! În fapt, Hegel a fost entuziasmat, ca nimeni altul, de așezarea statelor pe temelia libertăților și drepturilor cetățenești adusă de modernitate. El a salutat intrarea lui Napoleon în Jena, în care vedea întruchipat „spiritul lumii”, și a întreținut legături cu revoluționarii francezi. El spunea că, în consecința „constituției republicane”, ce schimba guvernarea, „America trebuie să fie privită ca țară a viitorului, a cărei însemnătate pentru istoria universală se va revela mai târziu” (Prelegeri de filosofia istoriei, ed.1968, p.86). În Filosofia dreptului (1820), Hegel exprima convingerea că abia dreptul modern asigură viața demnă de om.
Pe fondul schimbării rapide din societate și al unei năvalnice dezvoltări a științelor, s-a creat repede prejudecata contradicției dintre sistemul filosofic conservativ și metoda de gândire revoluționară a realității (Rudolf Haym, Hegel und seine Zeit, 1857), care a cântărit și ea până târziu. La răspândirea ei au contribuit mulți (între alții Friedrich Engels, Ludwig Feuerbach și sfârșitul filosofiei clasice germane, 1886). Eroarea s-a putut combate, prin monografii adâncite, abia în deceniile recente, când s-a arătat că metoda și filosofarea sunt la Hegel în simbioză.
A cântărit greu și impresia că Hegel ar susține schimbarea prin revoluție a ordinii. Cei reticenți la schimbarea realității îl ignoră deliberat și astăzi pe Hegel, ei crezând că realitatea dată este mai sigură decât proiectul schimbării ei. Mai ales că din teoria lui Hegel a înstrăinării și din dialectica sa orientată spre a pune în acord ordinea lumii și năzuințele umane, s-au revendicat explicit discipoli ai săi revoluționari, inclusiv Marx și Engels și curentul care i-a urmat. În orice caz, a durat un secol până la a sesiza adevărul că „pentru Hegel faptele nu posedă în ele nici o autoritate…; orice dat trebuie să se justifice în fața rațiunii, care nu este altceva decât totalitatea resurselor naturii și omului” (Herbert Marcuse, Vernunft und Revolution, 1941, Luchterhand, Darmstadt und Neuwied, 1972, p. 368). Oricum, prăbușirea autorității intelectuale a marxismului în Europa anilor optzeci a atras și secundarizarea lui Hegel.
Greutate a avut în istorie și impresia că din concepția hegeliană a primordialității statului în existența omului se poate justifica dreapta nazistă a anilor treizeci. Aceasta a și revendicat ascendența. Hegel a fost atunci elogiat fără rezerve pentru că l-a scos din discredit pe Machiavelli, care „a gândit în contextul în care Italia, patria sa, era expusă în secolul al XVI-lea, invaziilor alemanilor, francezilor, spaniolilor și turcilor. Această situație de defensivă ideologică a reapărut la începutul secolului al XIX-lea în Germania, în momentul invaziilor franceze, revoluționare și napoleoniene. Fichte și Hegel l-au reabilitat pe Machiavelli atunci când era important pentru poporul german să se apere contra unui inamic care răspândea o ideologie umanitară” (Carl Schmitt, La notion de politique. Theorie du partisan, Flammarion, Paris, 1992, p. 110). Hegel a contat astfel ca premisă a „statului total” – acel stat în care diferitele domenii ale vieții sunt aduse la organicitatea statului existent și sub controlul lui. Abia ulterior s-a luat în seamă faptul că la Hegel orice stat este rațional numai dacă încorporează libertatea individuală și drepturile umane ca valori de bază.
A fost, apoi, răspândită convingerea că Hegel ar fi închis filosofia în raport cu datele lumii și ar fi fost opac la evoluția științelor într-o filosofie orientată să argumenteze că salvarea creștină, profilată de Iisus din Nazaret, ar fi chiar scopul istoriei universale. Se ignora dezinvolt faptul că Hegel a predat și matematică (exceptând algebra, pe care a socotit-o prea abstractă în raport cu experiența!) și s-a adâncit în Kepler, Galilei și Newton. El cunoștea economia politică pe care Adam Smith o relansase, după ce David Hume a delimitat-o. El cunoștea sistemele juridice și stăpânea constituționalismul. Arta îi era familiară, fiind și apropiatul lui Hölderlin și în anturajul lui Goethe. Iar teoria înstrăinării, pe care o fonda, îl ducea la sociologie, deși nu a folosit termenul. De la început, Hegel parcursese abordările vieții și învățăturii lui Iisus – inclusiv abordarea istorică a lui Iisus, ce luase startul cu o generație înaintea sa. Interpretarea sa cuprinzătoare a lumii este fundamental creștină.
Dar de aici nici o cale rațională nu susține deducția că ar fi vorba de o filosofie suport al totalitarismului, în succesiunea lui Platon (cum susține Karl Popper, în scrierea sa Societatea deschisă și inamicii ei, 1945) – deducție ce violează datele factuale biografice, filosofice, istorice ale filosofiei hegeliene. Puține cărți de învățați cu pretenții au desfigurat în asemenea măsură, precum Societatea deschisă și inamicii ei, filosofia unuia dintre cei mai mari filosofi. Puține au înregistrat un „eșec hermeneutic” (Henning Ottmann) atât de mare, din care se alimentează copios și mentalități de azi. În mod explicit, Hegel a operat cu scenariul creștin al reconcilierii, dar nu a identificat reconcilierea cu vreo stare dată a istoriei.
Pe traseul istoriei filosofiei din ultimul secol și jumătate a intervenit la un moment dat valul filosofiei existențiale, care a mutat accentul pe reflecția asupra înfruntării limitelor vieții umane. A urmat valul filosofiei neopozitiviste și analitice, care a făcut din felul și structura cunoașterii și comunicării cheia vieții. Existențialismul și analitismul au ocupat succesiv, decenii la rând, scena filosofiei (vezi Andrei Marga, Introducere în filosofia contemporană, Compania, București, 2014) și au împins în margine alternativele. Presiunea lor a marginalizat în primul rând alternativa gândirii cuprinzătoare a realității creată de Hegel.
A avut efecte totdeauna prejudecata vremurilor de schimbări, conform căreia ceea ce este vechi este desuet, oricum neadevărat. Și această prejudecată a durat, iar ea cunoaște o renaștere în ideologii și propagande din zilele noastre, ca totdeauna nefastă în urmări. De aceea, abia a început să se observe că la Hegel individul este liber numai ca esență politică – nimeni și nimic nu are justificare să treacă peste ea. În conceptul hegelian al rațiunii sunt absorbite temele majore ale filosofiei moderne și ideile revoluției franceze (pentru detalii, Andrei Marga, Filosofia critică a „școlii de la Frankfurt”, Ecou Transilvan, 2014, pp. 110-117). Hegel a dat de fapt un proiect cuprinzător, juridic și statal, în care rațiunea, în fapt libertatea persoanelor, separarea puterilor în stat și conducerea luminată, constituie reperul.
Azi însăși filosofia de cea mai mare anvergură, în fapt cultura lumii, a început întoarcerea la filosofarea lui Hegel. Pe nesimțite, sub presiunea dificultăților, simplu, clar. Trei fapte mă fac să reflectez și să vorbesc acum despre „întoarcerea la Hegel”, asumându-mi, firește, bogatele implicații ale formulei.
Mărturisesc că, personal, alături de colegi de generație, închid o buclă. Am debutat, la seminariile de la Filosofie și Sociologie de la universitatea clujeană, în toamna lui 1966, cu comentarea de pasaje din Știința logicii. Cel care conducea seminarul, D.D.Roșca, tocmai o tradusese în românește și probabil era interesat ce înțeleg studenții confruntați cu celebra scriere. Am trecut, în anii ce au urmat, în ceea ce mă privește, prin exegeza lui Richard Kroner (Von Kant bis Hegel, 1921), Lukacs, Marcuse, d’Hondt și Habermas pentru a ajunge la înțelegerea lui Hegel. Mi-am dat seama că exegeza din țară a filosofiei hegeliene nu a ținut pasul și am propus, împreună cu colegi, o revizitare a acesteia (vezi Andrei Marga, Vasile Muscă, coord., Teme hegeliene, Dacia, Cluj-Napoca, 1982). Pot spune că acum bucla se închide pentru mine revenind la Hegel, după un parcurs istoric, hegelian spus, de acumulări pentru o optică personală.
Pare, însă, să fie însăși evoluția filosofiei actuale spre Hegel. Spus cât se poate de direct, nu se mai face față contradicțiilor, dificultăților și conflictelor realității fără a investiga întregul realității și a o aborda istoric, în forma unei reconstrucții a reproducerii umane a vieții, spre a lămuri ceea ce este de făcut pentru a reafirma ceea ce este uman în oameni. Aici Hegel nu a fost întrecut.
Asupra posibilității de a-l pune în valoare pe Hegel la nivelul său propriu-zis au atras atenția tot mai numeroase inițiative. La amintesc succint pe cele decisive. Ele sunt datorate celor trei cele mai impunătoare scrieri filosofice publicate în actualul secol.
Am în vedere Caietele negre (Schwarze Hefte), uimitoarea scriere postumă a lui Heidegger (Gesamtausgabe 94, 95, 96, 97, 98, 99, 100, 101, Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main, 2014-2019). După ce își delimitează propria gândire, cum face în raport cu oricine (vezi detalii în Andrei Marga, Heidegger, Creator, Brașov, 2021), Heidegger ne spune direct că Hegel are ponderea aparte unui nou început, împreună cu Schelling. „Filosofia naturii a lui Schelling și filosofia spiritului a lui Hegel“ sunt cele care „au realizat recuperarea a ceea ce este la început”, adică natura, rațiunea și logosul. Fapt de enormă importanță pe fondul kantismului și creștinismului epocii lor, ce l-au pus pe om în rândul ființelor raționale și l-au destinat stăruinței în metafizică! Multe fiind încă de explorat, această recuperare abia trebuie dezvăluită în cultura umanității! „Idealismul german este pentru germani și, cu aceasta, pentru istoria Occidentului o istorie care nu a avut loc încă, în al cărei domeniu erudiția istorică nu a avut de căutat ceva, căci ea niciodată nu a avut de găsit ceva” (GA 96, p. 11). Altfel spus, nu s-a ajuns unde trebuie, căci nici nu s-a știut ce să se caute!
Am în vedere apoi faptul că cea mai profilată personalitate a filosofiei mondiale de azi, Jürgen Habermas, a continuat să exploreze opera hegeliană, să formuleze noi interpretări și să o aducă în actualitate. Habermas a arătat că Hegel a privit istoria speciei ca interacțiune a „muncii, limbii și familiei”, așadar ca împletire de acțiuni distincte, înainte de a deveni mai interesat de istorie ca obiectivare doar a „spiritului” (Technik und Wissenschaft als „Ideologie”, 1973). Hegel este cel care inaugurează filosofarea asupra modernității (Der philosophische Diskurs der Moderne, 1985). Tot Habermas recunoștea că este astăzi temerar să se reia filosofia dreptului, deoarece Hegel a pus în fața disciplinei standarde aproape inaccesibile. „Ceea ce se putea, la timpul respectiv, să se preia în conceptele filosofiei hegeliene pretinde astăzi o abordare metodică plurală, din perspectivele teoriei dreptului, sociologiei şi istoriei dreptului, ale teoriei moralei şi ale teoriei societății” (Faktizität und Geltung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1992). Cel mai recent, cu o altă scriere monumentală (Auch eine Geschichte der Philosophie, 2019), Habermas a reconstituit istoria filosofiei universale ca relație dintre cunoștință (Wissen) și credință (Glaube) și a argumentat în favoarea actualității abordării hegeliene a acestei relații.
Cu decenii în urmă, Dieter Henrich a relansat metafizica plecând de la constatarea autonomiei „conştiinței de sine (Selbstbewusstsein)” și explorând, între altele, mişcarea de gândire de la Kant la Hegel. Spre deosebire de eforturile celor care vor să restabilească categoriile metafizicii cu riscul desuetitudinii, Dieter Henrich a ales „conştiința de sine” ca punct de plecare. Autor al unei opere filosofice de prim plan, ce include reexaminarea clasicismului filosofic german – cu Fichtes ursprungliches Einsicht (1967), Hegel im Kontext (1971), Identität und Objektivität (1976), Der Grund im Bewusstsein. Untersuchungen zu Holderlins Denken (1794-1795) (1992), Between Kant und Hegel. Lectures on German Idealism (2003) – Dieter Henrich a arătat că idealismul german nu a intrat în muzeu, ci ne poate edifica asupra „conștiinței de sine” într-o lume a vieții umane în care aceasta este veritabilul temei (Grund).
Readucerea în actualitate a idealismului german au continuat-o filosofi importanți (Robert B.Pippin, Die Aktualität des deutschen Idealismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2016). Azi este clar că „idealismul german nu este în urma noastră, ci în fața noastră. Cu aceasta vrem să spunem că felul și modul în care idealismul german a dezvoltat și articulat conceptele și ideile sale fundamentale, înainte de toate conceptele libertății, rațiunii și autodeterminării, rămân conștiinței filosofice de astăzi în multe privințe necunoscute …” (Robert B.Brandom, Wiedererrinerter Idealismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2015, p. 10). Ele au fost preluate prescurtat și fără suficiente noi interogații.
Noua stea a filosofiei mondiale, Robert B.Bradom, a dat deja nume unei filosofii proprii formată în umbra filosofiei analitice, a criticii realismului de către Wilfrid Sellars și a pragmatismului lui Richard Rorty. Opțiunile sale filosofice (detaliat în Andrei Marga, Filosofi și teologi actuali, Meteor Press, București, 2019, pp.278-299) pot fi rezumate astfel: suntem ființe raționale, ce recurg la logică și vorbire și acționează; nu se poate înțelege limba fără a lua în seamă semantica și a o interpreta pragmatic; filosofia are ca menire să asigure conștiința de sine a omului, ca ființă discursivă și care acționează, prin normarea vorbirii, cunoașterii și acțiunii; în vorbire noi angajăm statusul deontic al celui căruia ne adresăm – de pildă folosim pronumele angajând, implicit, o vedere asupra vieții și realității; în orice act de vorbire este angajată o constelație de raporturi umane, ce precede conceptele și capacitatea de a transmite diferite conținuturi; „conținuturile conceptuale” pe care le transmitem au un „conținut deontic” ce stă pe suportul unor „practici sociale”; limba este organizată de activități social-practice aidoma punctării într-un joc cum este baschetul; semnificația expresiilor o găsim la nivelul folosirii, dar folosirea se stabilește luând în seamă urmările acelei expresii în interacțiuni; în vreme ce în raport cu natura avem regularități, în raport cu noi înșine și ceilalți avem raporturi deontice, care angajează răspunderea; faptele au un suport normativ deja în vorbirea noastră; semnificația expresiilor nu poate fi stabilită fără a face explicit ceea ce este conținut de natura interacțiunilor în ea; propozițiile sunt propoziții deoarece pot funcționa în inferențe, încât au conținut propozițional dat de inferențe; semantica are explicație în pragmatică.
Este acum uimitor că tocmai un filosof bine ancorat în filosofia analitică, dar și în evoluția ei spre a capta contextul teoretic și practic al semnificației, îl readuce în actualitate pe Hegel. O face cu un volum A Spirit of Trust. A Reading of Hegels Phenomenology (Harvard University Press, 2019), probabil cea mai penetrantă carte Hegel din ultima jumătate de secol, care nu a fost lipsită de remarcabile monografii. Dar aceasta le întrece din capul locului pe unele ca amploare, dar pe toate prin adâncimea și precizia analitică. Ediția germană (Im Geiste des Vertrauens. Eine Lektüre der Phaenomenologie des Geistes, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2021, 1196 p.) este oricum de amploare neobișnuită.
Robert B.Brandom propune captarea, prin „reconstrucție rațională (rationale Rekonstruktion)”, a narativului teoretic, în cele din urmă a nucleului conceptual – a întregului „conținut conceptual (der begriffliche Inhalt)” al filosofiei hegeliene. Observația sa este că „în centrul gândirii hegeliene (care își are începutul în metafizică și logică) stă o reprezentare radical nouă a conceptualului” (p.14), ce condiționează „conținutul conceptual” și-i conferă sens. „Conform acestei reprezentări, ceva este plin de conținut conceptual dacă stă în relațiile numite de Hegel «negație determinată» și «mijlocire» cu alte lucruri” (p.14). Diversele concepte specifice, la care Hegel a ajuns, susțin un edificiu cu rezolvări extraordinare ale întrebărilor privind conținutul și folosirea fructuoasă de către oameni a conceptelor. „Prin lectura mea a Fenomenologiei încerc să identific ce ne poate oferi Hegel în ceea ce privește relațiile dintre semnificație și folosire, dintre conținutul conceptual și aplicarea de concepte (relativ la teme ale semanticii și pragmaticii) și dintre normativitate și modalitate, care divizează formele diferite, subiective și obiective, ce pot lua conținut conceptual. Așa cum eu înțeleg, Hegel ne promite o iluminare în ceea ce privește relațiile semantice intenționale între subiecții cunoscători și acționatori și obiectele asupra cărora subiecții acționează și asupra cărora ajung la cunoaștere” (p.17-18). Hegel oferă iluminarea astăzi în ceea ce privește crearea și folosirea de către oameni a conceptelor.
Intuiția salutară a autorului cărții A Spirit of Trust. A Reading of Hegels Phenomenology este aceea că în cazul fiecărui fapt este rațional să ne întrebăm ce este sub el – cronologic și factual, așa cum în orice prezent este cazul să vedem și trecutul. El profilează, pe fondul cunoscutei interpretări de către Hegel a istoriei ca desfășurare a narativului creștin, ideea „amintirii (Erinnerung)” drept „metaconcept pragmatic care întemeiază o explicare expresivă a dimensiunii reprezentaționale a conținutului conceptual” (p.39). Însăși Fenomenologia spiritului este la Hegel un demers de „amintire” a ceea ce precedă. Ea stabilește, recurgând la o „semantică holistă”, ceea ce este reținut în „conținutul conceptual” cu care oamenii operează și care implică și o atitudine practică. „Amintirea fenomenologică dobândită de Hegel trebuie să facă posibilă în sfârșit o nouă formă de normativitate practică” (p.40). Cu completarea: „atunci când recunoașterea ia forma pretențioasă a amintirii, ea se numește iertare (Verzeihung), adică acea atitudine ce instituie normativitatea ca încredere (Vertrauen) deplin conștientă” (p.40). „Semantica” lui Hegel joacă astfel în spațiul gândirii un rol decisiv.
Reconstruită, expunerea metaconceptuală a lui Hegel ne rafinează perspectiva. „Miezul idealismului hegelian se arată în forma unei semantici pragmatice, ce duce departe, a conceptelor empirice obișnuite ale treptei de jos, așadar ale unei semantici ce depinde de funcția acestor concepte în exercitarea practică a raționalității expresive a amintirii” (p.58). Noutatea idealismului german, pe care Hegel a exprimat-o cel mai explicit și în mod sistematic, rezidă în aceea că el explorează faptul uimitor că „este posibilă o semantică cu scop edificator (erbauliche Zweck). Aceasta înseamnă că a înțelege natura conținutului conceptual, prin care noi suntem legați normativ în activitatea noastră discursivă, înseamnă a fi formați și motivați să devenim oameni mai buni: oameni generoși, care se mișcă în spațiul normativ al spiritului în forma sa postmodernă, trăiesc în ea și-și desfășoară în ea ființarea. Semantica pragmatică social-istorică a lui Hegel ne arată datoria noastră, ce trebuie confirmată mereu, de a lua parte la practici ale recunoașterii ideale ce instituie norme ce sunt structurate de încredere – o îndatorare la practică de mare cordialitate ce s-a dovedit că este mereu deja implicită în vorbire și acțiune”(p.58-59).
Robert B.Brandom vine din filosofia analitică și-l găsește punct de sprijin tocmai pe acela care a fost, începând cu „pozitivismul logic” al „cercului de la Viena”, o țintă privilegiată de atac din partea analiticienilor. „Hegel a învățat de la Kant că latura slabă a teoriilor epistemologice se află în semantica pe care o conțin implicit, respectiv o au ca premisă” (p.77). Hegel pleacă de la observația că rivalii săi rămân prizonierii „fricii de adevăr” și introduce un criteriu de „adecvare” a cunoașterii, ce ne permite să vorbim de cunoaștere genuină.
Se poate spune mai mult, anume că Hegel „a învățat de la Kant să conceapă reprezentarea ca ceva normativ” (p.81) și că normele au „conținut conceptual”. El pune în valoare împrejurarea că subiectul cunoașterii este „subiect normativ”, încât activitatea sa „sintetizatoare”, în forma „apercepției”, este un „proces rațional” (p.92). Idealismul german este tocmai sesizarea acestui proces. „Apercepția” pe care o explorează nu este proces psihologic, ci unul rațional, ce implică „relații normative”. „La Hegel, acest fel de a proceda normativ legat de conceptul de conținut conceptual se arată într-un sens cu mult mai robust ca ceva nonpsihologic. Ideea sa constă în aceea că determinarea conceptuală în acest sens nu caracterizează doar latura subiectivă a nexului intențional, ci și latura obiectivă a acestuia – nu doar procesul gândirii, ci și pe acela la care se raportează gândirea” (p.94). Altfel spus, la Hegel conceptualul semnifică mereu o relație cu „faptele obiective și proprietățile pe care științele naturii le descoperă drept realitate fizică”. Conceptualul este raportat la această realitate.
Comentez detaliat, în alt loc, interpretarea dată de Robert B.Brandom fenomenologiei hegeliene. Din nou aceasta se dovedește a fi chestiunea cu care filosofarea are a se măsura.

 

 

(Din volumul Andrei Marga, Filosofia lumii actuale, în pregătire)