Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Întoarcerea lui Ioan Alexandru

 

Întoarcerea lui Ioan Alexandru
Antologie de Nicolae Băciuț.
Ediție specială pentru Festivalul Național
de Creație „Ana Blandiana”
Târgu Mureș, Editura Vatra Veche, 2016

 

La Mănăstirea Nicula, unde își doarme somnul de veci poetul Ioan Alexandru, se organizează în fiecare toamnă „Colocviile Ioan Alexandru”. Organizator principal: Despărțământul Astra din Gherla, care poartă numele poetului, în colaborare cu Mănăstirea Nicula. Sunt invitați, an de an, iubitori ai poeziei lui Alexandru, scriitori, prieteni, pelerini etc. Colocviile de anul trecut, din toamna anului 2015, au avut un caracter special comemorativ, împlinindu-se trei luștri de la înălțarea la cele veșnice a poetului Imnelor. Au fost comunicări despre viața și opera poetului și lansări de carte. Două cărți prezentate atunci au reținut atenția participanților: reeditarea Imnelor Transilvaniei, carte reprezentativă în opera poetică a lui Ioan Alexandru, tipărită la Editura Renașterea din Cluj cu un călduros cuvânt înainte, de fapt o emoționantă amintire la prima întâlnire cu poetul Ioan Alexandru, a Î.P.S. Andrei, pe atunci student la Teologia sibiană, când poetul i-a scris un autograf pe prima ediție a acestei cărți, și o carte de memorialistică, de evocări literare, Întoarcerea lui Ioan Alexandru, apărută la Editura Vatra Veche din Târgu-Mureș pe care o patronează Nicolae Băciuț. Tot cu acea ocazie, criticul și istoricul literar Alexandru Ruja a anunțat apariția iminentă a operei poetice a lui Ioan Alexandru în colecția academică „Opere fundamentale” a Editurii Univers Enciclopedic, cu o prefață cât o monografie, semnată de Eugen Simion (între timp a apărut!).
Antologia lui Nicolae Băciuț, care se înscrie în continuare uneia similare, apărută cu trei ani înainte și alcătuită de poetul Ion Cocora, un prieten apropiat al lui Ioan Alexandru, cuprinde evocări (secvențe biografice), recenzii și eseuri semnate de colegi de facultate sau de profesori secundari care au avut ocazia să-l asculte sau să-l invite pe Ioan Alexandru la diferite simpozioane. Alcătuitorul acestei antologii realizează și un revelator interviu cu Ioan Alexandru; cu acest interviu se pare că l-a convins pe Romulus Guga, pe atunci, în 1982, redactor-șef la revista Vatra, să-l angajeze la revistă și să inaugureze cu aceste pagini o rubrică foarte citită a publicației, „Vatra-Dialog”. De altminteri, Nicolae Băciuț a manifestat o preferință statornică pentru această specie publicistică și după mai multe asemenea dialoguri a publicat o carte cu titlul O istorie a literaturii române în interviuri (în două volume).
Cele mai interesante pagini le datorăm Anei Blandiana, colegă de facultate și de an cu Ioan Alexandru la Filologia clujeană, dar și colegă de generație, o generație ’60 sau generația clujeană Labiș, alături de care mai făceau parte Gheorghe Pituț, Matei Gavril ș.a. Titlul evocării Anei Blandiana: Întâlniri cu Ioan Alexandru. Și poeta rememorează două întâlniri: una luminoasă din anii studenției, când un grup de poeți-studenți prieteni au călătorit împreună cu Ioan Alexandru într-o seară spre Topa sa natală, oprindu-se în drum să coacă știuleți de porumb la margine de câmp sau ascultând recitările entuziaste ale poetului în acei ani de vis și poezie. A doua, tragică, aduce o schimbare brutală de decor: poetul suferind, paralizat, țintuit într-un scaun cu rotile, la Bonn, vegheat de buna și credincioasa lui Ulvine. Cu un grup de parlamentari, însoțiți de ambasadorul României în Germania, îl vizitează pe poet. Murise de curând, tot prematur, poetul Marin Sorescu, membru al Academiei Române, și Ana Blandiana crede că ar fi normal ca scaunul liber să fie ocupat de Ioan Alexandru. Dar se face o propunere curioasă de către un… academician: poetul să facă o cerere în acest sens, pentru că se introdusese această procedură de când Adrian Marino refuzase să devină membru al Academiei. Răspunsul Ulvinei cade ca o sentință și ca o mustrare pentru insolenta propunere: „În tăcerea care s-a lăsat s-a auzit vocea albă a soției poetului, care nu scosese până atunci nici un cuvânt spunând: Ioan Alexandru nu face cerere… Pe lângă tragedia lor, ideea mea adaugă toată zădărnicia și derizoriul jalnic al vieții sociale” (p. 13). Scriitoarea Ecaterina Țarălungă rememorează alte două secvențe din zilele fierbinți ale începutului Revoluției: plecarea cu gândul unității naționale la frații bucovineni din Cernăuți și gestul temerar de a opri năvala barbară a minerilor în Parlament prin cuvinte biblice și prin înălțarea crucii.
Anii de filologie clujeană sunt evocați de o colegă a poetului, Anca Sârghie, cu multe amănunte, unele nesemnificative, jenante sau chiar neplauzibile: „Unii șopteau (cine?!) că Alexandru nu se spăla suficient, drept care el mirosea urât uneori. Prea puțini dintre colegi știau ceea ce avea să povestească Tavi Cadia (Octavian Cadia, student la Filologie prin anii 1962-1965, cântăreț de muzică ușoară și idolul unor filoloage sentimentale, n.n.) mai târziu, că în camera de chiriași împărțită de Ioan Papuc cu Alexandru la un moment dat nu exista nicio sursă de apă” (p. 32). Sau Ioan Alexandru la examene, în care, după atâția ani, dialogul cu profesorul pare născocit, colportat sub formă de legendă studențească, menită să se potrivească biografiei poetului: dacă sărăcia vestimentară și ținuta neîngrijită duceau cu gândul la Eminescu (Nu spune poetul Scrisorilor?: „Nespălat, neras să umbli/ Și rufos și deșuchiet/ Toate acestea laolaltă/ Te arăți a fi poet”), tot la Eminescu trebuia să trimită și atitudinea refractară față de rigorile unor examene: „Din sesiunea de vară care mi s-a părut foarte obositoare cu cele cinci examene grele ale ei, în primul an, plus probele de sport, am aflat că Ioan Alexandru nu trecuse, pe lângă altele, nici la examenul de socialism științific. Toamna a repetat încercarea, dar tot fără succes. Profesorul Cornel Blaj era foarte exigent, cerând răspunsuri bune la toate cele trei întrebări de pe bilet. Știa că Ioan Alexandru a solicitat mai multe reexaminări decât se obișnuia și cum profesorul nu era mulțumit de cunoștințele lui, acesta (Ioan Alexandru, n.n.), scos din sărite, i-a propus să-și delimiteze competențele. Formularea lui a făcut ocolul anului nostru: «Tovarășe profesor, dumneata știi socialism, iar eu știu poezie… Asta este!» Tensiunea între profesorul de socialism și poetul Ioan Alexandru s-a stins greu. Și cu adevărat, pe el care venea din satul Topa, dintr-o familie religioasă, nu-l putea interesa socialismul științific” (p. 37-38).
Două evocări sunt contribuții biografice: Ioan Alexandru la Blaj de Ion Buzași și Ioan Alexandru la Brăila de Gheorghe Calotă, profesori de liceu care au fost în anumite momente gazdele poetului în respectivele orașe. Din ultima am reținut o recomandare a poetului, actuală prin necesitatea demnității și aprecierii muncii intelectuale: „Trebuie să-ți spun că eu am bani câți îmi sunt necesari. Nu la mine mă gândesc când îți spun, dar să știi ce ai de făcut. Să nu cobori la invitați de mâna a doua, să ții la nume de prestigiu. Trebuie să știi că toți care vin trebuie să primească ceva. Așa este în Occident și, apoi, cred că-ți dai seama, nu se deranjează omul din București numai pentru a mânca și a bea un pahar de vin. Să știi asta pentru viitor!” (p. 96)
Celelalte pagini, unele interesante, sunt comunicări ținute la ultima ediție – 2015 – a „Colocviilor Ioan Alexandru” de la Nicula. Cu adevărat interesante sunt evocările care-l au în centru pe omul Alexandru: studentul, poetul debutant, politicianul dornic să reașeze, prin învățătură creștină, o țară pervertită de ideologia comunistă și suferindul cu răbdare creștinească precum biblicul Iov.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg