Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Într-o mare toxică, Tribuna era un strop de normalitate”

„Într-o mare toxică, Tribuna era un strop de normalitate”

 

Claudiu Groza: – Sunteți unul din primii redactori ai Tribunei, seria care a apărut în 1957, deși numele – din cauza cutumei vremii – nu vă figurează în caseta de redacție a revistei. Ați absolvit Facultatea de Litere din Cluj chiar în acel an, iar la o rapidă răsfoire a publicației figurați doar cu poeme. Aveați aproape 24 de ani la momentul acela. Cum s-a petrecut colaborarea/munca dvs. la Tribuna? Cum ați ajuns în redacție, cine v-a chemat, care era atmosfera și cum era „ierarhia” politică și culturală a vremii?

Miron Scorobete: – Da, am avut privilegiul de a face parte din prima redacţie a Tribunei, dar în această conversaţie pornim dintr-un impas. Nu se va înţelege nimic din ce vom spune mai departe dacă nu vom explica mai detaliat condiţiile în care Tribuna a apărut. Iar ca să le descoasem pe acestea ar trebui să le rezervăm întreaga noastră discuţie… Voi încerca să le expun cât mai succint…

— Există supoziții cum că Tribuna a fost înființată ca să contrabalanseze puseuri culturale maghiare ardelene – deși revista Korunk (privită mult timp ca „soră”), a (re)apărut cu două luni mai târziu decât Tribuna, în același an 1957. Existau asemenea strategii politico-ideologice, ori totul este mai degrabă un construct contrafactual ulterior? Care erau raporturile ideologic-politico-etnice în această direcție?

— Tocmai aceasta voiam să o spun, mi-ai luat vorba din gură. În toamna lui 1956 eu intrasem în anul ultim de facultate. Gândiţi-vă că trecuseră doar trei ani de la moartea lui Stalin, iar stalinismul nu a murit odată cu tartorul, ci s-a intensificat ca să nu se clatine cumva. Vă va adia ceva din atmosfera de atunci dacă vă voi spune că sediul pe care îl va ocupa Tribuna se afla pe strada Puşkin, deasupra librăriei „Cartea Rusă”, kilometrul 0 al oraşului, colţ cu Jókai Mór, aproape de bulevardul Molotov schimbat ulterior în Kossuth Lajos şi devenit apoi Lenin1. În cultura clujeană exista o disproporţie colosală între intelectualitatea maghiară şi cea română. Exista o foarte stufoasă presă în limba maghiară. Tot ce apărea la Bucureşti trebuia să-şi găsească un omonim în maghiară la Cluj. Apărea la Bucureşti Gazeta literară, trebuia să apară la Cluj Utunk, apărea la Bucureşti Femeia muncitoare, trebuia să apară la Cluj Dolgozó Nő, apărea la Bucureşti Arici Pogonici, trebuia să apară la Cluj Napsugár, şi tot aşa, Carnetul Agitatorului, Gazeta Pompierilor, Jurnal medical, Agricultura socialistă, toate îşi aveau surata la Cluj în limba maghiară. În schimb, în limba română nu exista decât Făclia, organul Regionalei de Partid şi revista Almanahul literar2.
Or, intelectualitatea de limbă română, mult mai numeroasă în centrul universitar şi academic cum era  Clujul, se sufoca, nu avea unde să se exprime. Toate propunerile de înfiinţare a unor publicaţii româneşti erau respinse automat. Dar a dat Dumnezeu şi s-a făcut în acea toamnă, 1956, Revoluţia maghiară. Cum la Budapesta se flutura problema Ardealului, cu contaminări şi pe la noi, conducerea de la Bucureşti a hotărât să consolideze prezenţa românească în zonă înfiinţând o revistă. L-au trimis pe Ioanichie Olteanu3 la Cluj, iar el din noiembrie până în ianuarie viitor şi-a constituit redacţia, astfel că în 10 februarie 1957 Tribuna şi-a făcut apariţia în chioşcuri. Ioanichie şi-a format redacţia pe doi piloni: unul, din Cercul literar de la Sibiu, de unde veneau el şi Radu Enescu, şi altul, cu cei din jurul Tribunei Ardealului, unica publicaţie românească din Ardealul cedat, aceştia fiind Ion Lungu și Ion Oarcăsu. Trebuiau însă şi ceva tineri. I-a cerut decanului de la Facultatea de Filologie-Istorie, Iosif Pervain, trei absolvenţi pentru câteva săptămâni de probă, urmând să fie selectat unul din ei. Pervain i-a propus pe Anton Chendea, fratele sculptorului Valer Chendea şi al cunoscutului grafician de la New-York Emil Chendea, cel ce a realizat ediţia Mioriţa cea mai pe măsura textului, cu litere de lemn cioplite de el, pe Sergiu Pavel Dan, fiul excepţionalului prozator din galeria Slavici-Agârbiceanu-Rebreanu, Pavel Dan, şi pe mine. În finală, am fost preferat eu. De la numărul 5, din martie, al revistei, i-am fost acesteia un devotat total ani la rând. Dar tot tineri erau Ion Rahoveanu, Negoiţă Irimie, Romulus Rusan şi, în anii următori, Vasile Rebreanu, Domiţian Cesereanu, Pavel Aioanei, Augustin Buzura, Constantin Cubleşan, Valeriu Varvari.

— Cum era viața redacțională a vremii? Existau ședințe „patriarhale”, prezidate de Agârbiceanu, sau atmosfera era mai mult jurnalistică, alertă, vie, cu ședințe pe colțul mesei? Vi s-au trasat „sarcini” de serviciu – reportaje, călătorii de documentare, linii politice? Ați scris editoriale „de serviciu”? Existau oameni desemnați aprioric pentru așa ceva (mă gândesc la un Ion Rahoveanu, de pildă, prezent cu texte „angajate” aproape în fiecare număr)?

— Era o viaţă dublă. Una cu totul artificială, cea ideologică, „de partid”, în care nimeni nu credea dar toată lumea ştia că trebuie făcută, ţi se dădea un rol într-o piesă, îl jucai, spuneai textul acela prestabilit, după care, la terminarea spectacolului, îţi dădeai masca jos şi intrai în viaţa normală. Aceasta era fabuloasă, animată – eram cu toţii tineri! –, plină de umor, descătuşată de toate rigorile. Aveam două „Capşe”: „Arizona”, înţesată mai ales de studenţi cu debutul executat sau doar în proiect, şi Braseria Continental4 unde seară de seară, noi, cei din redacţie, după ce încheiam lucrul, ne adunam în jurul unei mese şi în jurul câte unui „Patriarh”, cel mai adesea (şi cel mai iubit) fiind Baciu Romi, Romul Ladea, dar şi alţii, [Constantin] Daicoviciu (el nu la Continental, la cofetăria Verde de pe strada 30 Decembrie5), Ion Vlasiu, Anastase Demian. În acel local am petrecut cu Petru Dumitriu ultima lui noapte în ţară. Era încă cel mai mare prozator în viaţă, ca peste câteva zile să fie cel mai mare trădător.

— Dacă l-ați cunoscut pe Agârbiceanu, o legendă de manual pentru mulți dintre noi, cum era el?

— Agârbiceanu venea în redacţie, neprotocolar, nu participa la şedinţe, ne povestea. Era firesc, deloc studiat. Dar impunea prin simpla sa arătare. Avea aură de clasic. Nu am cunoscut un alt scriitor care în realitate să fie atât de exact ca acela din imaginaţie, cel din Enciclopedie, cel din Cartea de Citire. Am de la el, între documentele mele cele mai dragi, o poezie a lui Francisc de Assisi în traducerea lui şi grafiată de fiica sa, Uca.

— Cum se distribuiau responsabilitățile redacționale? Am văzut că Mircea Zaciu scria recenzii, Al. Căprariu cronici de teatru, Ion Manițiu reportaje culturale sau interviuri etc. Era un fel de „ești tânăr, fă de toate, ca să înveți”?

— Erau câteva secţii, de obicei cu un şef şi un subaltern: Poezie, Proză, Critică, Teatru. Exista un Secretariat de Redacţie şi un Secretariat tehnic, corectori. Făceam pe rând cap limpede6, noi lucram cu zeţari ca aceia pe care-i numea Arghezi „culegători de semne”, cu litere de plumb puse tacticos una câte una cu penseta. Mie „eşti tânăr” mi-a fost de mare folos. Tocmai pentru că eram cel mai tânăr eram trimis pe la colaboratorii în vârstă să le iau manuscrisele. A fost şansa pe care altfel nu aş fi avut-o niciodată, am fost la ei acasă şi am vorbit cu Ștefan Bezdechi, cel mai strălucit traducător din greacă şi latină alături de Theodor Naum, pe care de asemenea l-am cunoscut, fiul „pudicului Naum” de la Junimea, coleg cu Eminescu, cu Creangă; am fost la Iuliu Hațieganu, pe care l-am întrebat dacă are vreo legătură cu Haţegul meu, aşa i-am cunoscut şi am conversat cu Daicovicii Constantin şi Hadrian, cu Ştefan Pascu, Camil Mureşanu, cu Virgil Vătăşianu.
Dar se cade să-i punem alături de monştrii sacri pe cei de-abia înscrişi la concursul pentru cucerirea gloriei. În Tribuna au debutat: Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ion Cocora, Gh. Pituţ, Teofil Răchiţeanu, Mariana Bojan (era elevă, şi nu în clasele mari), Horea Bădescu şi mulţi alţii.
Un caz spectaculos l-a constituit V. Voiculescu, atunci nefiind clasicul aureolat de azi ci duşmanul de clasă obscurantist abia ieşit din puşcărie. Publicul, vorbim de cel avizat, nu-l ştia decât ca poet mistic, iar lansarea sa ca prozator de uriaşă anvergură a şocat. Or, aproape toate povestirile lui au apărut în Tribuna. Domiţian Cesereanu s-a împrietenit cu fiul lui Voiculescu, cel care deţinea toate manuscrisele marelui scriitor, şi cu o asemenea sursă, pe o lungă perioadă, aproape săptămânal propunea câte o povestire voiculesciană, care de care mai insolite. Tribuna avea un prestigiu enorm la nivel naţional, autori de vârf erau onoraţi să publice aici, unii ca Arghezi, Henri Jacquier, Daicoviciu aveau rubrici permanente. În Tribuna au apărut numeroase traduceri, exista o pagină destinată lor. Din aceasta se vedea clar orientarea pro-occidentală a revistei. Din rusă se traduceau disidenţii, Andrei Voznesenski, Bella Ahmadulina, dar mai cu seamă Evtuşenko – m-am bucurat să mă găsesc într-o listă întocmită de el cu cei ce l-au tradus în toate limbile. A murit în aprilie anul trecut, fie-i ţărâna uşoară!
Periodic erau expoziţii de artă plastică organizate de Negoiţă Irimie, Tribuna devenise un spaţiu expoziţional de renume, solicitat de artişti din Capitală, din Craiova, de peste tot.

— Cum s-a făcut transferul de la Ioanichie Olteanu la Dumitru Mircea? Pe ce criterii?

— Ioanichie nu a patronat decât un an instituţia creată de el. Spre uluirea noastră, a tuturor, numai ne-am trezit că el pleacă la Bucureşti, fără nici o explicaţie. De obicei, partidul îşi „justifica” mutările pe tabla de şah: erau promovaţi tovarăşii de nădejde şi zburau duşmanii de clasă. În acest caz nu s-a schiţat nici o lămurire.

— Cum ați rezistat timp de aproape 14 ani în redacție? Ce compromisuri ați făcut? Cum ați trăit viața redacțională? Era fain, era apăsător? Tribuna a părut o vreme să eludeze ideologia – mă gândesc la poeme erotice ale lui Baconsky, poeme „evazive” ale lui Petre Stoica, ale dvs., ale altor autori ulterior deveniți canonici, chiar în 1957. Cum s-a întâmplat așa ceva?

Tribuna a fost un fenomen. Nu vă puteţi imagina, în Sahara aceea spirituală, ce însemna ţâşnirea unui izvor limpede cum era Tribuna. Într-o mare toxică, Tribuna era un strop de normalitate, iar lumea îl identifica şi se călca în picioare să ajungă la el. Domițian Cesereanu, care era în ultimul an de facultate la Bucureşti, îmi povestea că joia se sculau la 5 şi se duceau la coadă la chioşcul care se deschidea la 8 ca să mai prindă un exemplar. Acum, să nu vă închipuiţi imposibilul, că Tribuna publica manifeste anticomuniste. Adică da, publica, dar nu în forma în care cenzura să le radă iar pe semnatar să-l trimită la zdup. Într-o vreme în care Brâncuşi era condamnat oficial ca tatăl decadentismului, al satanismului în artă, Tribuna a publicat primul articol din România în care Brâncuşi era elogiat. Când Iorga era interzis, Tribuna a publicat un număr închinat lui Iorga. Când Titulescu era duşman al poporului, Tribuna a publicat un număr închinat lui Titulescu şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Când marele poet Ion Barbu era doar ăla fotografiat cu diagonală pe piept (că era căsătorit cu evreică nu conta), Tribuna l-a publicat pe două pagini mari centrale. Toate acestea erau manifeste anticomuniste pe care lumea le citea ca atare, îi picau bine şi se dădea peste cap să le citească. În dictatura aia pe lângă care a lui Ceauşescu apare blândă, Tribuna era percepută ca dizidentă, motiv suficient ca să fie citită pe nerăsuflate. Şi, ca o piesă îngălbenită la dosar, iată o poezie apărută atunci în Tribuna. Bineînţeles că pe cititorul de azi nu-l mai impresionează cu nimic, dar celui de atunci care simţea fizic prezenţa securităţii îi cădea bine, se simţea un pic răzbunat:

 

 

Roman polițist
Mă priveşte mereu prin ochelari fumurii,
el însuşi – o mare umbră.
Are o spaimă cu ochii mai vii
decât ai lui, cu care umblă
şi cred că trăieşte.

Apar mereu pe urmele mele,
el şi spaima lui monstruos de fidelă.
Câteodată ne desparte un geam,
alteori nici atât.
Fără mine i-ar fi, sunt convins,
îngrozitor de urât.

E un bătrân colecţionar de amprente,
are de-acum câteva de nepreţuit:
ale vocii mele, ale’ndoielilor mele continui
şi ale unui gând ce încă nu m’a bântuit.

Uneori nu ne vedem câteva ore
când, ştiu, şi-a dat pistoalele la reparat.
Atunci aud doar spaima aceea a lui
cu ochii de febră,
pe urmele mele,
cu pasul până’n cuget furişat.

Nu ştim, nici eu, nici el, care e crima
şi pentru ce atâta tărăboi.
Stăm faţă’n faţă la aceeaşi masă
Cu spaima aceea goală între noi.

Era şi fain şi apăsător. Era sufocant de apăsător când săptămânal primeai încă o listă cu subiecte şi chiar termeni interzişi. La o aniversare Eminescu, un studiu foarte consistent a fost scos de cenzură. Motivul: între localităţile care notau pe unde a învăţat poetul se amintea şi Cernăuţi. Nu era nimic politic, o informaţie seacă, Cernăuţi era însă un termen care nu putea fi tipărit în Republica Populară Română. Dar era grozav de fain să faci nişte breşe în acel zid, să demonstrezi că nu e de nedoborât.

— Compromisuri?

— Dacă am făcut compromisuri? Ştii foarte bine cât de dificil e să stabileşti ce e compromis şi ce nu. La moartea lui Gheorghiu-Dej eu am semnat un text scurt, o tabletă intitulată Banderola de doliu. Toată lumea ar spune că am făcut un compromis. Eu atunci eram convins că nu şi, culmea!, susţin şi azi, după atâtea zeci de ani, că nu. Pentru că dacă aş fi jubilat la moartea lui Gheorghiu-Dej m-aş fi situat în tabăra celor care l-au omorât, iar eu în tabăra acelora nu mă includ nici să mă omori. „Banderola” mea era de fapt manifestul meu, aşa cum putea fi el formulat ca să fie tipărit, împotriva celor care l-au omorât pe Dej şi pe care eu îi uram visceral. Jelind victima, înfieram criminalul. Ştiam că Gheorghiu-Dej a fost iradiat şi ştiam şi de ce: pentru că a scos trupele sovietice din ţară (celelalte ţări din lagăr le-au scos după 1989) şi pentru că în 1964, cu un înainte de a muri, a golit puşcăriile de condamnaţi politic. Ce stat socialist e acela fără trupe sovietice şi cu duşmanul de clasă în libertate? Şi i-au pus bateria sub scaun. Eu la facultate mă intersectam zilnic pe coridor cu colonelul sovietic, cu pieptul lat plin de decoraţii de parcă era Malinovski. Ca să mă duc la fraţii şi surorile mele care erau în Banat îmi trebuia ukaz pentru că acolo erau trupele sovietice mobilizate să-l lichideze pe Tito7. Aşadar, îmi trebuia „paşaport” ca să mă deplasez din Ardeal în Banat, în interiorul Republicii Populare Române. Şi atunci, m-am bucurat că Gheorghiu-Dej a trimis acele trupe în direcţia Kamciatka şi pentru asta când a murit i-am făcut o banderolă de doliu pe care am pus-o drept semn de carte în Tribuna.
Mă lungesc, dar n-aş vrea să fiu judecat greşit, nici să fiu asimilat cu nostalgicii vechiului regim. Eu sunt anticomunist organic. În 1953, când absolveam liceul, mi s-a tăiat dreptul de a urma o facultate pentru comportamentul meu la moartea lui Stalin, opus celui de la moartea lui Dej (dacă mă invitaţi odată vă voi povesti acel roman palpitant). Patru luni încheiate, din martie până în iunie, n-am mai mers la cursuri, zi de zi eram luat din internat sub escortă şi dus la anchetă. De la Radio am fost dat afară pe probleme politice printr-un ordin dat personal de Elena Ceauşescu. În toţi cei 25 de ani ultimi ai dictaturii, deşi am lucrat în presă şi am scos cărţi, nu am scris nici o singură dată numele Nicolae Ceauşescu, şi mai mult decât atât, deşi scriam reportaje şi proză de actualitate, nu am scris niciodată termenii: Republica Socialistă România, sfat popular, miliţian, comunist, utecist, pionier, pe toţi aceştia considerându-i intruşi, uzurpatorii adevăratelor cuvinte: România, Primărie, poliţist. Cu timpul, vremea, ca să ne jucăm cu cuvintele, mi-a dat dreptate.
— Care a fost raportul cu Steaua – revista clujeană convecină„damnată” de Gazeta literară? Dar cu publicațiile de limbă maghiară? A existat vreodată o „campanie” naționalistă a Tribunei?

— Faţă de Steaua, Tribuna nu a avut nici un fel de rezerve şi în nici un caz adversităţi. Steaua în schimb se considera de condiţie mai nobilă şi aplica asupra Tribunei un embargou total. Damnatio memoriae (deşi faptul că noi evocăm aici Tribuna dovedeşte că damnaţia nu a reuşit). Numele Tribuna nu a apărut niciodată în Steaua, nici la o revistă a presei, nici măcar într-un text critic. Steliştii nu publicau niciodată în Tribuna, ar fi fost compromiţător, nu se coborau ei la un asemenea nivel! Din grabă, l-ai amintit pe Baconsky că ar fi fost prezent în Tribuna8. Noroc că nu ştie, că nu te-aş vedea bine.

— Care v-au fost, ca om care cunoașteți limba, relațiile cu publicațiile de limbă maghiară?

— Cu publicaţiile de limbă maghiară nu am avut răfuieli, eram şi unii şi alţii în limitele civilizaţiei. Pe palierul relaţiilor între persoane, aici eram elevii aceleiaşi clase. Am fost în strânsă prietenie, prietenie reală, nu mimată, cu poeţii Lászlóffy Aladár şi Kányádi Sándor, cu Fodor Sándor, cu reporterul Mikó Ervin. Ne traduceam poeziile unii altora. Se vede că eu traduceam destul de bine pentru că odată, când i s-a solicitat pentru Tribuna un ciclu de poezii lui Szemlér Ferenc, pe atunci un clasic în viaţă, acum nume de stradă în Braşov, el a spus: „Vă dau cu o condiţie, să mi le traducă Miron Scorobete”. Într-o relaţie cu totul specială am fost cu Csávosi György, un Omar Khayyam nu atât în scris cât în practică, zidurile cramei din Ciumbrud patronate de el încă mai păstrând ecourile petrecerilor noastre, vorba lui Arghezi, „în doi, în trei, în câte câţi vrei”… Dar aici nu pot să nu adaug ceva. Exista între noi, cei ce ne lansam atunci, firesc, solidaritatea de generaţie, dar nu numai atât. Noi aveam programatic o misiune şi ne băteam pentru ea. Vreau să aduc elogiul meritat dar încă neauzit până acum generaţiei Labiş, devenită apoi generaţia Nichita Stănescu, din care mă mândresc a face parte. Noi am făcut revoluţia română, cea care a salvat România de bolşevizare. Aşa cum Basarabia a fost trezită din letargie de poeţi. Dacă poeţii nu o scuturau atunci, către sfârşitul anilor 1980, în câţiva ani era rusificată complet, azi nu mai vorbea nimeni de Unire şi nu în limba română. În acelaşi pericol era România în anii ‘50-’60. Generaţia anterioară nouă, a lui Dan Deşliu, Eugen Frunză, Veronica Porumbacu s-a predat realismului socialist cu cântece de slavă şi nici o rază de speranţă nu mai pâlpâia de nicăieri. Atunci s-a ridicat ca o falangă macedoneană generaţia 1962. Mulţi. Băieţi şi fete. Înalţi. Hotărâţi. Solidari. Ne formasem o reţea care ne unea pe toţi, pe cei din Capitală, din Cluj, din Timişoara, din Iaşi. Noi am tăiat orice comunicare cu generaţia anterioară, sovietizată, am sărit peste ea şi ne-am conectat la perioada interbelică. Perioada interbelică era pusă aproape în întregime la index, dar noi am jefuit acel index şi ne-am adăpat din clondirele cu apă vie încuiate acolo. Readuceam cultura română de pe făgaşul monstruos pe care fusese canalizată şi o repuneam în matca ei firească. Profitam de tipicul schimbului de experienţă foarte activ în epocă şi organizam întâlniri ale cenaclului literar din Cluj cu cel din Bucureşti şi invers. Făceam schimb de cărţi în clandestinitate, o studentă făcea drumul Bucureşti-Cluj să ne aducă un roman apărut în Franţa; Șoareci și oameni de John Steinbeck şi un volum de poezii al lui Robert Frost erau cărate sub husa geamantanului de la Timişoara la Iaşi. Sigur, vi se pare că exagerez, dar mie Bubu Şchiau9 mi-a dat în mare taină pe Blaga, ediţia din Fundaţiile Regale, dar numai când plecam în vacanţa de vară la ţară, să nu mă vadă cineva cu el în oraş. De la paşoptişti, nu a mai existat un moment în care cultura occidentală să fie absorbită la noi cu atâta patimă. Noi atunci am făcut desprinderea de Eurasia, în care de facto eram încartiruiţi, şi ne-am integrat în Europa.

— Ce puteți să-mi spuneți despre orientarea istorică/științifică a revistei – știu că s-a pus un anume accent pe așa ceva?

— Într-adevăr. Clujul dispunea de o pleiadă impresionantă de personalităţi ştiinţifice, istorici, istorici literari, ai artei, lingvişti, vestita şi peste hotare Şcoală Medicală Clujeană, naturalişti, chimişti, din toate domeniile. Toţi au fost colaboratori ai Tribunei. După mutarea mea la Radio Cluj, pe mulţi i-am găzduit acolo, pe Daicoviciu tatăl şi fiul (Constantin și Hadrian, n.Cl.G.), pe academicienii Eugen Pora, Victor Preda, Alexandru Marcu, Virgil Vătăşianu.
Ani de zile, cum am mai amintit, Henri Jacquier a ţinut o rubrică fascinantă, avea acces la presa străină dar, mai ales, avea acel charme al său inegalabil. Îmi amintesc că Jacquier a publicat în Tribuna primul articol la noi despre manuscrisele de la Marea Moartă, de-abia descoperite, subiectul cel mai de senzaţie atunci pe plan mondial.
Dar pentru că nu am răspuns la întrebarea dacă eram trimişi pe teren dar şi pentru a vedea cum se secondau în revistă ştiinţele cu literatura, cu istoria literară, îţi voi povesti un episod. Într-o zi ne-a chemat Radu Enescu, care era secretar de redacţie, în conducerea revistei deci, pe Romulus Rusan, pe Augustin Buzura şi pe mine şi ne-a spus: „Vă duceţi la Ploieşti şi-l căutaţi pe doctorul Tiţescu, cel ce l-a tratat pe Rebreanu în ultimele clipe, şi aflaţi cum a murit romancierul”. Despre moartea lui Rebreanu, imediat după 23 August 1944, circulau tot felul de zvonuri, ba că s-a sinucis, ba că a fost omorât la ordinul sovieticilor, şi era foarte important să îl ascultăm pe medicul său curant. Ne-am dus la Valea Mare, gospodăria ţărănească cumpărată de Rebreanu dintr-un premiu literar, unde l-am adus pe doctor. Acesta îl cunoscuse pe marele scriitor în intimitate, era nepotul doamnei Fanny. Buzura, care era student în anul III la Medicină, a purtat cu el o amplă discuţie de specialitate, document de istorie literară de mare importanţă, indispensabil în biografia lui Liviu Rebreanu, Rusan cu mine am scris reportaje, zona era de o generozitate fără limite: pentru că oficialităţii nu-i plăceau bisericile, noi scriam despre Mânăstirea Argeşului, pentru că Brătienii zăceau prin închisori, noi scriam despre Florica.

— Cum ați plecat/de ce de la Tribuna și ce v-a rămas din experiența tribunistă? Cine v-au fost colegii?

— De la Tribuna am plecat fără voia mea. Dacă ar fi după voia mea, eu şi acum aş fi cu voi. Se făcuse o curăţenie la Radio-Televiziunea Cluj şi director a fost numit Vasile Rebreanu, coleg de redacţie, prieteni fiind noi din studenţie, de la un „schimb de experienţă cenaclist” din cele pomenite adineauri. El, la Comitetul Central, Secretarului cu Propaganda (Dumitru Popescu-Dumnezeu) i-a spus ferm: „Mă duc dacă mi-l daţi adjunct pe Miron Scorobete”10. Rebreanu știa că acolo va fi mult de schimbat, se va manifesta rezistenţa celor vechi – gândiţi-vă că Radio Cluj avea ca semnal muzica lui Anatol Vieru din „Lui Stalin, Stalin slavă-i cântăm”, asta în 1970 –, şi voia să aibă pe cineva de ajutor. Eu m-am opus cât am putut, dar atât a insistat încât până la urmă am cedat. Prima măsură a noului director a fost să schimbe semnalul, astfel că în loc de „Slavă lui Stalin” s-a auzit „Marşul lui Iancu”: „Astăzi cu bucurie, românilor veniţi…”
Dintre colegi, pe lângă cei pomeniţi pe parcurs, trebuie să-i amintesc, şi cîţiva ar merita nişte evocări speciale, pe Nicolae Mărgeanu, Alexandru „Sandi” Căprariu, Grigore Beuran, Dumitru Isac – redactor-şef adjunct, ca şi Teofil Buşecan, apoi Ion Arcaş, Vasile Grunea, Tiberiu Iancu, Vasile Lucaciu. Dar au fost mult mai mulţi. Spre deosebire de Steaua, care a parcurs multe decenii cu aceeaşi echipă, Tribuna avea o redacţie fluctuantă, tot apărea câte unul nou, dispăreau alţii vreo doi. Aşa i-am avut colegi pasageri pe universitarii Mircea Zaciu, Adrian Ghijiţchi, Gavril Scridon, Mircea Croitoru, Ştefan Bitan, criticul de artă Monica Lazăr, pe pictorii Mircea Vremir, Alfred Grieb, Ion Mitrea, compozitorul de renume mondial, acum academician, Cornel Ţăranu. (Ca să nu provocăm confuzii: eu mă refer aici doar la perioada în care am fost eu tribunist, nu şi la celelalte etape ce au urmat, începând cu cea a lui Dumitru Radu Popescu şi Ion Vlad şi până la voi cei de azi). Ce mi-a rămas din experienţa tribunistă? O dezinhibare, un mod de a fi natural, boala scrisului şi, bineînţeles, tinereţea de atunci.

 

 

Interviu și note de
Claudiu Groza

(Acest interviu a fost realizat ca parte a proiectului monografic Tribuna. Primul „obsedant deceniu”. Calde mulțumiri dlui Miron Scorobete pentru mărturia sa.)

 

 

Note
1 Miron Scorobete se referă la sediul în care funcționează și acum revista, pe strada actuală a Universității nr. 1, deasupra faimoasei librării a orașului (actuală Universității-Librarium), la colț cu Piața Unirii (prelungită de Bd. Eroilor, fost  Jókai Mór, fost Petru Groza până în 1989). Redacția se află și acum, într-adevăr, la kilometrul 0 al Clujului, în preajma bulevardului care azi se cheamă 21 Decembrie 1989, arteră principală a orașului. Evident, conlocutorul meu vrea să redea prin precizările topografice nivelul de rusificare al epocii.
2 Almanahul literar a apărut între 1949-1954, fiind transformat ulterior în revista Steaua, care apare și în prezent. Steaua – la care ne și referim în dialogul nostru – a fost una din cele mai rebele și curajoase publicații culturale românești ale anilor 1950-1970, des evocate critic din această cauză în diverse articole ale presei centrale politice și culturale. În Cluj, o anume perioadă, Steaua  a fost considerată o publicație mai elitistă decât Tribuna, și din cauză că prima avea o apariție lunară, mai ferită așadar de intruziunile ideologice ale Tribunei, care se publica săptămânal.
3 Ioanichie Olteanu (1923-1997) a fost poet, gazetar și membru marcant al Cercului Literar de la Sibiu. A fost primul redactor-șef al seriei postbelice a Tribunei, înlocuit însă rapid de prozatorul Dumitru Mircea (1924-1998).
4 „Arizona” este porecla consacrată cultural al cafenelei-cofetării „Primăvara” de pe str. Universității din Cluj, aproape de sediul Tribunei, care a coagulat, botezată astfel de eseistul și traducătorul Virgil Stanciu, o întreagă emulație artistică clujeană din anii 1960 până spre finele anilor 1990. Pe la „Arizona” au trecut generații de artiști din Transilvania, dar nu numai: plasticieni, scriitori, teatratori, muzicieni, ca și medici, avocați, politehniști cu veleități artistice. Braseria Continental, aflată chiar vizavi de redacția Tribuna, făcea parte din impozantul ansamblu al hotelului omonim, faimos în Cluj încă din perioada interbelică sub numele de Hotel New York. La „Conti”, cum i se spunea familiar, era un privilegiu să intri, era nevoie de girul secret al unei autorități culturale. Intrarea nu era oprită, dar chelnerii „selectau” cu fler clientela. De aceea, la Continental nu prea aveau acces nu numai „săracii”, dar nici boemii clujeni sâcâitori acceptați la „Arizona” ori provincialii fără „gir” cultural.
5 Cofetăria Verde de pe actuala stradă a Memorandumului a fost un punct de întâlnire al intelectualității clujene până la dispariția sa, după anii 1990.
6 Cap limpede era persoana desemnată din redacție – de obicei un redactor – care verifica șpalturile de corectură la tipografie. În tiparul în plumb, articolele scrise de mână de autori se băteau la mașina de scris în redacție de către dactilografe, apoi se culegeau la linotip – un fel de mașină de scris uriașă, verticală – în litere de plumb. Rândurile „tipărite” în plumb se așezau de către zețari în casete de lemn, de pe care se făcea un tipar de probă pe hârtie, care trebuia citit și aprobat de „capul limpede”. Șpaltul final de probă era semnat de redactor, orice greșeală fiind imputabilă redacției, mai ales cele de tipar, cum au existat cazuri celebre în timp. (http://www.istorie-pe-scurt.ro/greseli-de-tipar-intr-un-regim-totalitar/)
7 Rodion Malinovski a fost un mareșal sovietic din Al Doilea Război Mondial, renumit pentru victoria sovietică de la Stalingrad și recompensat pentru bătăliile de pe frontul de vest. Miron Scorobete face ironic o asociere cu fotografiile super-ornate de medalii și decorații ale mareșalului bănuit de eșecul bătăliei de la Oarba de Mureș – soldată cu moartea a peste 10 mii de ostași români.
Iosip Broz Tito a fost un partizan antifascist devenit ulterior președintele Iugoslaviei, considerat de blocul sovietic drept un disident începând cu anii 1960, datorită apropierii sale de Vest, prin deschiderea imigrației și o politică rezervată față de URSS. În România, Tito a fost un model inițial de „independență” față de Moscova pentru Nicolae Ceaușescu. Funeraliile lui Tito, în 1980, au fost celebrate și în România prin trei zile de doliu național.
8 Totuși, în pofida memoriei lui Miron Scorobete, șapte poeme de A. E. Baconsky au apărut în nr. 12/1957 al Tribunei.
9 Octavian  Șchiau (1930-2013), istoric literar, profesor la Universitățile din Cluj, Leipzig, Tübingen și Alba Iulia, specialist în literatura română veche.
10 Comitetul Central al Partidului Comunist Român avea o secție culturală, Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă, echivalent al Ministerului Culturii,  al cărui vicepreședinte a fost Dumitru Popescu. Acesta, cu veleități literare, supranumit „Dumnezeu” datorită atribuțiilor pe care le avea în influențarea politicii editoriale, a jucat un rol semnificativ în anii 1970-1990 în publicațiile momentului.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg