Sindromul impostorului este titulatura dată unui model anume de gânduri, alcătuite astfel încât persoana în cauză își pune la îndoială toate realizările. Este o situație psihologică în care cel în cauză se simte un intrus, un neadecvat într-o anumită situație din viața sa, în special în cea profesională. Poate să apară și atunci când persoana are succes și excelează în profesie, la locul de muncă sau într-o situație anume, dar este constant frământată de îndoieli, de convingerea că nu face bine ceea ce face sau că cei din jur îl apreciază în mod eronat. Este asociat cu neliniște, anxietate și depresie, precum și cu tendința de auto-denigrare. Este tipul de persoană care vorbește rău despre sine, își afirmă defectele în public și își pune la îndoială, în mod obișnuit, toate înfăptuirile. Termenul a fost folosit prima data de psihologii Suzanna Imes și Pauline Rose Clance în anii 70 și se aplică mai ales celor cu o inteligență peste medie, cu numeroase realizări și care „suferă” de perfecționism, nefiind, însă, folosit ca diagnostic medical.
Sindromul se poate clasifica în funcție de tipul de personalitate afectată, și anume: Perfecționistul: credința fermă că niciodată nu ești perfect, indiferent cât de mult te străduiești și cât de bine te-ai descurcat; întotdeauna se poate mai bine, ceea ce înseamnă că întotdeauna vei fi nemulțumit. Senzația de impostor provine tocmai din credința că ceilalți te cred mai bun decât ești în realitate, te supraevaluează și tu, de fapt, mai ai multe de îmbunătățit. Expertul – se află într-o poziție privilegiată fiind considerat foarte bun, sau chiar cel mai bun, într-un domeniu, dar cu toate astea consideră că mai are mulți pași de urmat până merită titlul de expert. Neștiind „totul” în acel domeniu se vede pe sine ca impostor, pentru că ocupă o poziție pe care nu o merită. Geniul – nu crede că este inteligent sau competent în mod natural, cum îl consideră cei din jur, iar la cea mai mică greșeală sau la cel mai mic eșec această teorie i se reconfirmă – din nou și din nou. Deci, este un impostor într-o postură nemeritată. Solitarul – dacă ai nevoie de cei din jur ca să ajungi într-o anumită poziție profesională înseamnă că nu ești destul de bun. Deci nu ai ce căuta în acea postură. Superomul – un fel de Superman care trebuie să facă totul perfect, singur dacă se poate, indiferent de cât de mare e efortul. Ba mai mult, efortul depus trebuie să fie mereu mai mare decât al celor din jur, ca să dovedească faptul că merită să fie acolo. Cu alte cuvinte, să muncească mereu cât pentru zece.
Aceste tipuri au fost propuse de Valerie Young și evident nu sunt imbatabile sau literă de lege, mai ales că nu vorbim despre diagnostice medicale. Dar sunt discutate și analizate tocmai pentru că aceste preocupări și frământări aduc cu ele un nivel de stres care de multe ori afectează calitatea vieții. Semnele cele mai evidente sunt problemele constante în acceptarea complimentelor, pe care cel „suferind” le consideră nemeritate sau exagerate, discreditarea sistematică a propriilor succese, convingerea că cei din jur îl cred mai deștept, mai capabil decât este în realitate, sau ideea că orice lucru înfăptuit este marcat de probleme, de inexactități – toate acestea fiind gândite, dar și exprimate, de multe ori, cu glas tare. Chiar dacă inițial se credea că este apanajul doar al femeilor de succes, de carieră, el poate afecta potențial pe oricine, indiferent de sex, rasă, profesie, statut social sau nivel al câștigurilor.
Un studiu din 2019 afirma că în medie peste 50% dintre oameni au suferit cel puțin o dată în viață de senzația de impostură, funcție de criteriile alese pentru definirea ei și includerea în analiză (Bravata et al, 2019). Nu este o boală psihică, neregăsindu-se în clasificarea internațională a bolilor, după cum spuneam, ci un set de gânduri apărute ca răspuns la stimulii exteriori (realizări, succese). Dacă aceste gânduri devin „cronice”, ele pot să ducă la anxietate și depresie, cu manifestările specifice și cu afectarea profundă a vieții de zi cu zi. Uneori cel care are astfel de gânduri nu le arată, ci apare ca un profesionist desăvârșit, calm, echilibrat, deși este constant măcinat de îndoieli. Rădăcinile problemei pare că sunt în copilărie. Clance și Imes au arătat că numeroase studii sugerează că cei care au avut frați sau surori „de succes” – buni la învățătură, sportivi etc., și cu care erau constant comparați, sau cei care trăiau în familii „de succes”, cu părinți realizați, solicitanți și critici, sau care nu știau să explice copilului cum să facă față atât eșecului, cât și reușitei sunt cei mai afectați în viața adultă de sentimentul că niciodată nu fac destul. Fenomenul este complex, dar, teoretic, ușor de demontat dacă cel afectat este pus în fața propriilor reușite și învățat să le accepte, să le analizeze și să își destructureze ideile preconcepute. Pentru că sindromul derivă din teama de eșec, duce la muncă în exces, disproporționată, sau dimpotrivă la amânarea continuă a unei probleme sau a unui lucru ce trebuie rezolvat, pentru a nu-l face greșit. Sentimentul constant de inadecvare este epuizant, pentru că persistă zi de zi îndoiala asupra propriilor capacități, pe de o parte, iar pe de altă parte apare și teama de a fi „descoperit” de ceilalți care, la un moment dat, își vor da seama că respectivul este într-o poziție pe care nu o merită. El simte ca înșeală, că trișează, deși ceea ce face este real si corect. Nuning, psiholog la UGM, explică faptul că persoanele acestea trebuie deosebite de impostorii reali, cei care chiar încearcă să pară altceva sau altcineva și să profite de acea postură falsă, fără să aibă remușcări. Primele studii din anii 70 erau concentrate pe femeile de succes ale acelor ani și de aceea este cumva de înțeles că primele concluzii au fost că trăirile acestea sunt mai frecvente la femei, având în vedere faptul că timp de secole acestea nu au avut acces la profesii, la școli, la pregătire similară cu cea a bărbaților. Iar schimbarea a adus cu sine stresul. Dar ulterior s-a dovedit că situația, după cum arătam mai sus, este universală; totuși, cu o incidență ceva mai mare la femei, bărbații fiind mai des mulțumiți de ei înșiși, decât îndoiți de ceea ce pot. Îndoiala este un sentiment normal, până la un punct, în special în rândul celor cu cariere academice, creatoare (vocaționale) și la perfecționiști în general. Există o percepție socială răspândită și întreținută conform căreia dacă o persoană are un eșec, în special profesional, nu mai valorează nimic, și acel eșec îl definește și în viitor. Sintagma „om de succes” (sau „om realizat”), chiar dacă de multe ori este goală, poate crea stres și un sentiment constant de inadecvare.
Inadecvarea în general, profesională, sau în situații mărunte, sociale, de zi cu zi, este extrem de răspândită. La o petrecere devii brusc foarte conștient de tine însuți pentru că te uiți în jur și toți par mai siguri pe ei, mai bine îmbrăcați, mai relaxați, mai slabi. Dacă ai fi și tu la fel de frumos îmbrăcat, la fel de cool și fit și bogat și elegant, cu siguranță și viața ta ar fi mult mai bună. Ajungi la concluzia că toți cei care par să fie mai bine decât tine sunt, cu siguranță, mai buni, mai fericiți, mai realizați. Și brusc te simți nelalocul tău, nefericit și amărât. Sau, ești la coafor, locul clasic în care afli vrute și nevrute despre toți și toate din jur. Alături, o clientă perfectă, aranjată, se laudă cu o perucă nouă, naturală pe care a dat foarte mulți bani. Miroase frumos, are haine de firmă, este machiată perfect și a venit să își aranjeze peruca foarte scumpă. Te simți brusc un nimeni, urâtă, nearanjată și nefericită. Afli apoi, după ce ea a plecat, că face chimioterapie și acela era rostul perucii. Sau, ești Justin Bieber și ești necăjit că, deși ai milioane de urmăritori pe youtube (de fapt li se spune follower-i sau folowerși), Lady Gaga are și mai mulți. Sau tot liceul te-ai simțit inadecvat, tocilar, te chinuiai să ții pasul, erai îmbrăcat prost și nu erai invitat pe nicăieri. După ani de zile, un fost coleg îți spune că te invidia pentru că erai calm, relaxat și cool. La fel, privind în jur la tovarășii de joacă, îți părea că toți, în cubulețele lor luminoase de acasă, erau mai fericiți, mai liniștiți, mai bine decât tine. Ca să afli peste ani că toți se chinuiau cu multe probleme, mai mici sau mai mari, dar nicidecum idilice. Cu alte cuvinte, ne amăgim foarte des atunci când ne analizăm pe noi, dar și pe cei din jur; în fond, toți suntem în aceeași barcă, a întâmplării și relativului care guvernează tot ce ni se întâmplă. (Feenstra S et al, Contextualizing the Impostor Syndrome, 2020; Clance and Imes 1978; Bravata et al 2019).
În literatură, nu puține sunt personajele care suferă de acest sindrom. Richard Papen din romanul The Secret History al Donnei Tartt, de exemplu, își ascunde originile modeste de cei cu sânge albastru din jurul său, teama lui de a fi acuzat de crimă fiind la fel de bine conturată ca și anxietatea zilnică de a nu fi descoperit ca fiind o „fraudă” din perspectiva elitelor, purtând cămăși demodate și mințind despre școlile absolvite. Aici problema e mai complexă, pentru că Richard este egal profesional cu colegii săi, dar „impostor” ca origine, iar problema ridicată este – joc rolul acesta al sângelui albastru sau recunosc cine sunt, afirmându-mă doar prin calitățile mele intelectuale, cu nimic mai prejos? Fără a se face confuzia cu impostorul real, care își asumă un rol pentru a câștiga ceva, ci subliniind faptul că și azi femeile, minoritățile și cei care nu au „origini sănătoase” se simt mult mai des în culpă atunci când au succes.
Caroline Castrillon, într-un articol în Forbes, afirmă că sentimentele de impostură și neadecvare pot fi benefice într-o oarecare măsură, pentru că nu îți lasă ego-ul să se hipertrofieze, nu ești prea mulțumit în pielea ta și mai păstrezi sentimentul că poți și mai bine. Aceste afirmații par mai degrabă destinate unor ședințe de self esteem, coaching, career finding sau rising sau altele asemenea. Viața oamenilor oscilează, până la urmă, între amăgire și impostură, resimțite cu grade diferite de luciditate, suportate ori puse anume la lucru. Lumea competitivă și adesea mimetică în care trăim oferă nenumărate ocazii pentru toate formele de iluzionare ori de țintită parvenire socială.