Consiliul
Județean Cluj
Între amprenta ecologică și biografismul costeliv

mihok tamas, aes alienum
Casa de Editură Max Blecher, 2024
Avem de-a face cu un poet și traducător din aria minorităților etnice, care s-a dovedit a fi hărnicuț ca un cocoșel tenor, ajungând chiar să obțină titlul de dottore în lirica bihoreană. În teza cu pricina, însă, a făcut exces de zel în prezentarea poeților co-etnici (bravo lui), dar a fușerit (eufemistic spus) prezentarea poeților români, epuizându-și obiectivitatea și energia critică prematur, aș zice, abuzând și de unele penibile inexactități. Să-i fie de bine, egiszseget! Actualmente – după ce l-a slujit pe fostul „paralelist” 45 câțiva ani, pe Dâmbovița) – este redactor la revista devenită anexă a Bibliotecii Județene Bihor, Familia, unde, ce să vezi, îi publică pe acoliții săi, juni și junese, ignorându-i cu frenezie pe autorii locali. Bănuiesc, cumva, că întemeietorul Iosif Vulcan s-ar cam ciupi de mustăți (dl. Bolojan, „reformatorul”, și le-a ras, doar surâde malițios). aes alienum este al cincilea volum de versuri al poetului Mihok Tamas, oarecum în continuarea precedentului, biocharia. ritual ecolatru, din 2020, care abunda în pledoarii lirice pro Natura, osârdia autorului dovedindu-se excesiv de închistat- rigidă, dar și cu oaze mai lizibile, pe alocuri. Asta, spre deosebire de cel pe care-l semnalez aici, care, preponderent, are, tematic, specificități ale unui biografism ce nu poate fi… „excentric- ostentativ”, tocmai pentru că timpul trăirii și-al mărturisirii, biografia în sine a poetului, sunt suficient de precar-costelive. Când viața preopinentului este liniară și lipsită de șocuri și provocări, nici n-are cum fi altfel. Când era într-un tren de noapte (irn 1744), neicusorul liricosof îi spune partenerei: „nu te teme iubito voi dezvolta un plan/ (…) nu te teme nervii mei stomacali/ încă mai pot duce nedreptăți/ căci ei scriu poeme (subl. mea A.S.)/ care chiar dacă nu au capacitatea/ să ne plătească facturile/ se mai întâmplă să ne lumineze tenebrele” (pag. 19). Este, probabil, explicația cerebralității expansive a poeziei lui M.T., coroborată, nu-i așa, cu mainstremul aferent poeticității actuale, ca atare. Tot în poemul amintit, autorul își folosește inteligența pentru a… trage de urechi (și de păr) un soi de iepure lexical, printr-o trimitere la subsol după sintagma părinți nu am, trimiterea având și titlu: the ecological footprint of redemption (amprenta ecologică pentru mântuire), din care citez: „tata a devenit părinte adoptiv la zoo/ mama e mândră de el/ a fost ambiția lui/ pe care a bifat-o cu brio/ tata a adoptat un dromader/ fictiv – cum se face/ și l-a botezat whisky/ mama e mândră de el/ tata e alcoolic abstinent (…)/ zi de zi whisky e hrănit/ prin bunăvoința lui tata/ (…) whisky are 16 mp/ pe care îi împarte cu hossu/ un iepure antilopă/ care nu e al lui tata/ (…) tata când empatizează/ îl șterge pe celălalt/ de pe fața pământului”. Pfiii!, mai rar asemenea iubitor de animăluțe și „amprente ecologice”.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că poetul Mihok are un simț de observație abracadabrant în unele împrejurări incomode, de nu chiar sedițioase. Ai fi zis că nu se va formaliza, nu va reacționa de-a dreptul virulent din teritoriile subsidiarităților lui juisând în luxurianțe și inflexiuni ecologist-atavice; nici pomeneală însă de vreo reticență cât de pricăjită, ori vreo moșmondeală iconodul-fariseică: „și nu bombardierii mahalalelor tale mă-nspăimântă/ […] pe mine intelectualii tăi mă cutremură/ doctorii în umanioare angajați la corporații/ ei precum odinioară numai cerșetorii spun și mie/ vrând să spună te rog/ ei precum odinioară numai cerșetorii spun și tu/ vrând să spună te rog căci îmi ești dator/ mânci căcat îmi spun intelectualii tăi amical/ marș de-aici că dai de belea spun ei eliptic” (la tine în metropolă se circulă cu fler și vag empiric). Monșerul bihorean „transplantat” la (com)pătimitorul C. Vlasie cu redactoreala, hălăduind prin Berceni sau prin Obor, la doamna moanță, „profa de mate profund îndatorată”, în sălașul căreia se-ntâmplau chestii apte a-l obnubila și mai multe nu, pe sensibilul chiriaș adâncit în ritualuri ecolatre: „doamnă moanță/[…] cum te sfădeai mata cu hermina/ chiriașa de la ale cărei crize/ și pătrunzătoare vocalize/ făceam la inimă boală mai urâtă ca hernia/ m-ai întrebat odată/ dac-au anunțat pe bune la știri/ amnistie și grațiere,/ dar tu, tamaș, n-ai în gură fiere,/ ești cu iohanis și coveși,/ ești,/ ca orice ardelean, plăpând. […] prea-ndatorată doamnă moanță,/ la mata, pe intrarea vaselor,/ îți spun drept,/ era să-mi înec flota./ azi poate ești bine – sănătoasă,/ c-un plan de infringement deștept,/ și urmelor de canapea de pe pereți/ le trasezi voioasă asimptota”(intrarea vaselor). Poetul Tamas știe să creeze atmosferă și să-și transfigureze pățaniile din variațiuni pe aceeași temă, în (pseudo)hiperbolizări nu lipsite de un anume șarm psihedelic, neezitând să-și expună cu sârg intempestivitățile survolate de inclemențe și ataraxiile care nu mai par decât niște trucuri lingvistice. În aventura lui dâmbovițist- miticistă, poetul Tamas are prilejul, în Delta Văcărești (observ că asta e scrisă cu majuscule) să mai râcîie în constructul heteroclit al biochariei, întrucât „erau în toi confruntările de pe taluz/ se răsuceau subspecii rubinii în simbioze” dar realitatea neechivocă îi distrage atenția („și-n stufărișu-n care băieți și fete preorgasmic chicotesc”), după care își dislocă surmenajul „cu o bruscare de chakră” (ingenioasă formulare, nu?) apoi ne informează despre „Gică Enache, cel care s-a luptat/ cu braconierii parte-n parte/ și care a salvat / trei țânci dintre flăcări/ dintr-un mic observator de păsări”. Tot în habitatul ecologist al deltei artificiale din burgul lui Bucur, poetul Mihok afirmă că venise să-și termine poemul, iar aici dăm iar peste o trimitere la subsolul de după finalul acestuia (să nu uităm nici de salcia Yggdrasil, în care se urca autorul), o poezie cu formă fixă – o vilanelă, din 18 versuri, a câte trei rânduri, versurile unu și trei rimând -, închinată (amprentată ecologic, aș zice) miceliului (dacă vă plac ciupercile, înghițiți în sec, scuze): „sunt bun cu miceliul i-am dat azi trei piste/ părea prea singuratic în ardei/ și prea sfios în lume să existe” etc. (pag. 96). Hmm… dacă ar fi citit această vilanelă, cred că însuși Ion Barbu ar fi intrat la… idei. Conchid, spunând că, în acest volum de Mihok Tamas, echilibristica poeticească între amprenta ecologică și biografismul precar- costeliv (încă) este – dacă mizăm și pe un dram de indulgență, totuși – de bun augur.