Am văzut două din noile producții ale Teatrului Maghiar de Stat din Cluj în amplul showcase desfășurat între 3-12 decembrie. Două texte canonice – Hamlet de Shakespeare și Macbett de Ionesco –, care completează o serie asumată repertorial de montări recente din dramaturgia clasică, alături de Romeo și Julieta sau Livada de vișini.
Trebuie să recunosc că nu mai sunt un mare pasionat de Hamlet, după multele variante văzute de-a lungul timpului, așa că e greu ca o nouă propunere să mă atragă în mod special. Așa că am perceput versiunea regizorală a lui Tompa Gábor (a patra, după cea de la Cluj din anii ‚80 și cele de la Glasgow și Craiova din 1992, respectiv 1997) printr-un filtru strict profesional, fără implicarea emoțională pe care o am de obicei. De altfel, spectacolul e construit cu o anume miză „politică” (în sensul cel mai larg al cuvântului) și cu un voit sincretism semantic, care aglutinează cronotopul. Adică, pe canavaua unei traduceri clasice, a lui Arany János (dramaturgia spectacolului îi aparține lui András Visky) – cu toată încărcătura sa poetică și istorică –, se suprapune un orizont vizual care combină liber costume ca-de-epocă și ținute civil-contemporane, pistoale și spade, secvențe hieratic-mistice și banal-domestice etc. O puzderie de elemente care aparent sunt disjuncte semantic dar prin care, cred, regizorul a dorit să elimine cumva orice referent particular la o epocă istorică. Mi s-a părut că pariul e riscant, trebuie să recunosc, pentru că unele secvențe sunt detașabile prin frumusețea sau forța lor de sugestie (cum e cea a „celebrării studențești” ori cea, memorabilă, a spectacolului jucat chiar de familia regală – probabil cea mai profundă secvență a spectacolului), altele rămânând la un nivel primar de semnificație (momentele cuplului – feminin – Rosencrantz și Guildenstern, de exemplu). Astfel că senzația mea a fost că vizionez un spectacol prea aglomerat în trimiteri, bavurat cumva de presiunea de- și re-construcției operate de regizor.
Dincolo de asta, am sesizat însă un fel de tempo muzical al montării, care merge dinspre rebeliunea operei rock, dacă vreți, la hieratismul grav și formalizat al operei wagneriene (muzica lui Vasile Șirli contribuie în mod cert la crearea acestei senzații). Ca să-mi întăresc însă această impresie ar trebui să mai văd spectacolul o dată.
Decorul auster imaginat de Andrei Both (cu „camera/chilie” a lui Hamlet în centru, cumva con-semnificantă cu peștera cunoașterii a lui Prospero), costumele foarte variate create de Bianca Imelda Jeremias, coregrafia Melindei Jakab contribuie toate la susținerea intenției regizorale. Lucrurile devin însă mai nete, mai limpezi, prin jocul actoricesc, impecabil în toate partiturile, care trasează interacțiunile de forță și creionează orizontul ideologic al spectacolului.
Se detașează astfel figura radicală a lui Hamlet (jucat cu o notabilă precizie și nuanțare între confruntare și abandon de Miklós Vecsei H.) și a grupului său Wittenberg, care devoalează un subtext politic al conflictului (Balázs Bodolai, Zsolt Gedő, András Buzási, Ferenc Sinkó). De partea cealaltă ies în evidență personajul Gertrude, a cărei derivă interioară, pendulând între cinism moral, culpă și instinct matern este redată foarte fin și pregnant de Imola Kézdi; nu mai puțin, creionat în tușe ferme, belicos și vindicativ, Claudius jucat de Ervin Szűcs. Interesant compus personajul Ofeliei, pe care Zsuzsa Tőtszegi îl conturează aproape serafic, estompat, abural cumva; pitoresc prin indecizia atitudinală Polonius întruchipat de József Bíró; un avatar specular hamletian, răzbunător, este Laertes al lui Tamás Kiss. În fine, galeria este completată de Éva Imre și Anikó Pethő (foarte persuasive și vicioase în cuplul Rosencrantz și Guildenstern), Szabolcs Balla (Osric), Lucian Chirilă (Duhul, jucat și de Zsuzsa Tőtszegi), Gizella Kicsid (Mesagerul) și doi actori-copii, Venczel Lőrincz-Szabó și Sára Viola. Repet însă, actorie precisă, ritmată, acurată în toate situațiile.
Hamlet mi-a lăsat o senzație ambiguă: am deslușit gândul hermeneutic, dar m-a copleșit nițel aglomerarea referențială a elementelor scenice. Mă întreb ce efect are textul în maghiară asupra percepției privitorului, el fiind un accent semantic în plus. Mai mult, o ostentativă (așa am resimțit-o) temporizare a dinamicii narative mi-a îngreunat parcursul de spectator cu destui timpi morți ai receptării. Nu pot să nu apreciez însă liniile de semnificație propuse de Tompa Gábor, chiar dacă ele trebuie dibuite printre multele alte fire din țesătura spectacolului său.