E deja un loc comun să remarci că ludicul – cu registrele sale variate, de la genuin la cinic – este marca stilistică definitorie a lui Silviu Purcărete. Intertextualitatea, metatextul, este o a doua dimensiune a esteticii sale regizorale, dând orizontul de profunzime al montărilor sale.
Nu cred că am mai văzut de ceva vreme un spectacol de Purcărete în care să transpară însă o atât de acută radiografie a ideologiei (a politicului sau a puterii, în sens larg) ca în recentul Macbett de Ionesco creat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Am avut șansa să văd de-a lungul anilor destule spectacole ale regizorului, de la discursul tragic la imprecația parabolică (să pomenim doar Titus Andronicus și Ubu cu scene din Macbeth), la ludicul manifest, pur și… dur, dacă se poate spune așa (Pilafuri și parfum de măgar ori Cumnata lui Pantagruel), apoi la discursul metafizic și metaludic, aș spune (Călătoriile lui Gulliver, O furtună, Faust) – dar cu destule alte partituri hermeneutice printre acestea. Am citat titlurile de mai sus pentru că mi se pare că Macbett vine cumva dintr-un creuzet în care se amestecă ingrediente din fiecare ipostază regizorală a lui Purcărete: de la un cadru ludic marcat clar și permanent la o chirurgicală cupură a politicului și o chestionare metafizică dureroasă.
Pentru că Macbett vine dintr-un crepuscul al civilizației veacului 20, și spectacolul are un soi de aer derizoriu, rizibil, artificial. Personajele evoluează într-un circ – cortina roșie și scena cu beculețe colorate e mereu în fundal (decorul lui Helmut Stürmer e completat de niște ziduri ample, ca de fortăreață, dar coșcovite, buboase, ca și de elemente spectaculoase de recuzită). Deriziunea tragică este bine marcată de jocul actoricesc, eroii fiind niște fantoșe ale propriilor destine, prinși ca într-o capcană între patima puterii absolute, mașinații și conspirații, și anihilarea lor comică, de bastonadă guignolescă. De altfel, Clovnul (jucat cu mare finețe de Melinda Kántor) este micul, discretul – și singurul onest – simbol al acestui univers, deambulând cu tava ei de păhăruțe prin scena populată de războinici cu săbii, pistoale, ba chiar drujbe sau coase. Cronotopul este neutral, costumele (Lia Manțoc) sunt contemporane și foarte diverse, de la parpalace de piele și pălării de gangsteri la mantii regale opulente și coroane gongorice.
De altfel, Purcărete respectă fidel rama de interpretare/redare propusă de Ionesco în Macbett, dar asta nu înseamnă că nu-i adaugă propriul comentariu. Este evidentă și recognoscibilă, de pildă, citarea caragialiană (Ionesco a ieșit din „mantaua” lui nenea Iancu, nu?): doi baroni fac la un moment dat un cuplu ca Farfuridi și Brânzovenescu; cearta soților Duncan e precum cea conjugală din Două loturi etc. Dar elementele intertextuale sunt mult mai diverse și exploatate cu un efect comic savuros: „invazia” de la început e o parodie a desenelor cu „țestoasele ninja” (sau cel puțin trimite la asta); faimosul marș de protocol (Marșul de întâmpinare al Armatei Române) e reorchestrat ca melodie de bâlci (excelent universul muzical imaginat de Vasile Șirli, foarte bogat, deși fragmentar distribuit în spectacol); nu lipsesc secvențele de operă; există o proiecție simbolică ce vine până azi, cu „descendenții regali” Chaplin, Trump sau Mickey Mouse…
Există numeroase trimiteri de felul ăsta, unele evidente, altele mai subtile, dar care personalizează discursul regizoral și-i dă o anvergură mai precisă extrem-contemporană. Cumva, mantia de plastic în care se drapează Duncan la un moment dat e imaginea iconică a lumii: o lume de plastic, cu ambiții triviale, cu clovni falși, cu tronuri butaforice, cu o violență inutilă, în care toată lumea moare până la final, în mod ridicol.
Un joc actoricesc de notabilă virtuozitate și jucăușenie (permiteți-mi licența lexicală) a pus în văz toate aceste volute semantice ale spectacolului. În Macbett, Zsolt Bogdán a jucat carnavalesc, cu permanentă auto-ironie a personajului; cu o superbie care șarja poza eroului, plasând-o în ridicol, l-a construit Miklós Bács pe Duncan; Gábor Viola a fost, în Banco, un contrapunct al forței brute și lipsei de scrupule; Andrea Vindis le-a întruchipat cu aceeași glamoare și opacitate morală pe Lady Macbeth și Lady Duncan (o trimitere, iarăși, și la hamletiana Gertrude, se poate bănui); Glamiss (Áron Dimény), Candor (Lóránd Váta) și Macol (József Bíró) au fost niște chibiți oportuniști ai furtunilor politice; cele două Cameriste (Anikó Pethő și Eszter Román) și celelalte personaje (Szabolcs Balla, Balázs Bodolai, András Buzási, Zsolt Gedő, Tamás Kiss, Csaba Marosán) au completat furnicarul narațiunii scenice. Trebuie remarcat, însă, că indiferent de amploarea partiturii, fiecare actor a știut să-și personalizeze rolul, să dea „carne” personajului său, fără ostentație, din detalii semnificative.
Am senzația că n-am reușit să redau destul de sugestiv atmosfera acestui Macbett special, la care spectatorul poate râde în hohote, dar nu fără un rictus de spaimă și oroare în colțul gurii. Circul nostru vă prezintă…, parcă zice ca un demiurg cinic dar poznaș Purcărete. Mergeți să-l vedeți. Eu unul aș mai face-o o dată.