Consiliul
Județean Cluj
Între scenă şi amvon

Dorel Vişan
Cântece pentru glas şi toacă
Cluj-Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, 2017
Cunoscut şi apreciat de publicul larg pentru rolurile jucate în filme devenite deja referențiale, precum Iacob sau Senatorul melcilor, şi pentru cele jucate teatru, actorul Dorel Vişan a devenit, în ultimele două decenii foarte apreciat şi pentru creația sa poetică.
De curând, a îmbogățit peisajul liric românesc printr-o amplă antologie apărută la editura Şcoala Ardeleană. Aceasta reuneşte deopotrivă texte mai vechi şi mai noi precum şi referințe critice. Astfel, cititorul poate întâlni îngemănate în paginile aceluiaşi volum texte subsumate genericului De vorbă cu Domnul (p. 13-73), cele din seriile Voi veni cu fluxul (p. 74-134), Vremea cireşelor amare (p. 145-197) sau faimoşii Psalmi (p. 207-320), toate sunt însoțite de expresive ilustrații.
Prefața întregului demers (p. 9-11), în fapta cea a volumului de debut, poartă semnătura regretatului Tudor Dumitru Savu. Cităm: „În fața colii albe de hârtie sau pe scenă, Dorel Vişan stă singur şi netemător, comportându-se ca un artist adevărat. El vine îsnpre poezie dinspre teatru, dar şi din multele sale lecturi şi dintr-o excepțională sensibilitate. Poezia îi oferă şansa să-şi continue într-un alt registru şi într-un alt mod avalanşa de întrebări în fața acestei lumi prin care trece. Adunându-şi versurile într-un singur volum, cel de față, Dorel Vişan, face încă o dată dovada credinței sale în duhul înalt al poeziei” (p. 9).
Plasate când în cadrele unei prozodii clasice, când în spectrul eliberărilor ingabamentului caracteristic contemporaneității, poemele sunt inegale ca întindere şi valoare. Toate sunt însă străbătute când de un puternic fior mistic, care le înzestrează uneori cu o tensiune ce poate fi adăpată doar în sentimentul religios, când cu o stare de linişte interioară pe care acesta o aduce. Poetului nu-i e frică să dialogheze cu divinitatea, să se certe cu ea sau să îi ceară socoteală. În acelaşi timp însă, vorbeşte direct şi sincer cu aceasta, fie confesându-i-se, fie oferindu-i bilanțul unei vieți trăite. Aşa se întâmplă, de exemplu în Psalmul 176: „Mi-e tot mai greu, Părinte, / S-anin un mal de altul./ Sunt leu îmbătrânit/ Care-şi scurtează saltul… / Apa şi mlaştina sub picioare le simt, / Departe sunt piatra din mal şi nisip… / Eşuată corabie – aştept fluxul deschiselor sorți, / Îmi intră urâtul în mine, / Neplatnic de vamă la porți, / Iar osia bolții întoarce destine de morți. / Doamne, mi-ai dat un copac şi o stea, / Mai rabdă-mi steaua în ceruri trează / Şi rabdă-mi copacul la margini de drum, / Plăpândele roade – lumină nestinsă să arză” (p. 265).
Fin mânuitor al sensurilor şi al muzicalității slovelor, poetul se joacă uneori cu cuvintele, înlănțuindu-le într-un produs literar ce le amplifică muzicalitatea, fără a eclipsa mesajul, precum în Gândurile mele: „Gândurile mele de zi, / De-alergări, de opriri, de-a pleca, de-a sosi, / De-a tata, de-a mama, de-a fi şi de-a fost / Gândurile mele, rosturi fără rost… / Gândurile mele de seară, / De speranțe de iară şi iară…. / De foc ce s-aprinde cu ziua şi cu noaptea se stânge, / Gândurile mel – o pată de sânge… / Îşi încearcă clipa / Pui din cuibul vamei, / Îşi încearcă-aripa / Pui din cuibul mamei” (p. 16).
În poezia lui Dorel Vişan temele fundamentale ale liricii religioase se împletesc uneori cu cele ale scrisului clasic. Astfel, scriitorul vorbeşte despre trecerea timpului, pe care o corelează cu ideea divinității, în texte ce nu doar că preced Psalmii ce vor fi scrişi mai târziu, dar şi prefigurează in nuce mesajul şi conținutul lor: „Cu pâine caldă îndestulătoare / Am pornit spre casa zilei de mâine/ Şi-am văzut cu mirare / Că nu-mi aparține – / În casa zilei de ieri / Stăteam toți – în cuvânt şi-n tăceri / În casa zilei de azi /Stau doar eu, cuc, printre brazi… / În casa zilei de mâine/Stau doar copiii mei / În acelaşi cuvânt şi-n aceleaşi tăceri / Din casa zili de ieri… / Eu sunt arcul, ei sunt săgeata / Acesta-i jocul, de-a mama şi de-a tata…” (p. 100).
Delicatețea cu care poetul ştie să alterneze diferite stiluri, să jongleze dinspre anticii ditirambi ori poezia clasică înspre textul modern şi să prezinte, într-o antiteză de-o bogăție cromatică excepțională, certitudinile şi incertitudinile vieții, se constituie apodictic în armă prețioasă în mâna unui astfel de arcaş al cuvântului, a cărui săgeată este orientată înspre inima cititorului. O dovedesc poeme precum: „Îmi pare cum că ape curg în sus / Şi-s răstingnit – tâlhar nevinovat – / Pe crucea Domnului Iisus… / De parcă nimeni nu mă vede, / Şi mă ştie, / Că-mi strig nădejdile-n deşert / Ca Moise în pustie… / Mi-e somnul şi veghea de-a valma, / O singură-ntrebare mă roade cumplit: / Când voi pleca departe… / M-o plânge vreo femeie cu părul despletit? / Ori voi petrece singur / Cu iarba din cărare / Când lut cu lut se-mpacă / Şi totul e uitare…? / Să ai mereu credința / Că pierzi ceva fără de preț / (Ce n-a fost niciodat-al tău…) / Şi-nsângerat ca fiara încolțită / Să te arunci în marea nesfărşită / Şi-apoi să ieşi din tina unui mâlos părău” (Pe zi ce trece, p. 181).
Militant pentru recuperarea tainei, care constituie chintesența lirismului, după cum remarcă Diana Câmpan (p. 334), făuritor de „cuvinte potrivite” şi „psalmist,” după cum remarca episcopul Irineu Pop-Bistrițeanul (p. 209), azi Arhiepiscop al Alba-Iuliei, şi nostalgic ce-şi ascunde sentimentele sub hlamida candorii umorului şi a lucidități ironiei, cum sugerează Ion Toboşaru (p. 143), Dorel Vişan este, după cum am încercat şi noi să arătăm aici, un poet important, ce nu va fi, în cert, neglijat de critica viitoare. Slovele lui, când străbătute de fiorul translucid al credinței, când înveşmântate în mantia ironiei sau în fistichiul veşmânt al jocurilor de cuvinte, se constituie în adevărate perle ce dau măsura unui personaj complet, care ştie să se manifeste atât pe scena vieții cât şi pe cea a teatrului sau a marelui ecran, şi care face din albul foiii o scenă pe-ntinsul căreia se perindă propriile-i gânduri într-o reuşită poetic-regizorală.