Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Între statornicie și moderna pribegie

Între statornicie și moderna pribegie

Adeseori, spre sfârșitul unui an calendaristic, suntem năpădiți de multiple întrebări: dacă am avut constanță în gândire și preocupări sau, dimpotrivă, ne-am schimbat, fără să regretăm prea mult, în conduita și felul nostru de a reacționa. Intelectualul este, de obicei, un tip reflexiv, predispus meditației, căutând răspunsuri la întrebări, fie spontane, fie abandonate cândva din multiple motive.
În contrast cu elementele naturii, citim într-o poezie eminesciană (Revedere), „Numai omu-i schimbător,/ Pe pământ rătăcitor…” Asemănător cumva, chiar dacă într-o exprimare naivă, poetul popular își cântă aleanul după vremurile trecute în felul următor: „Când eram în vremea mea, / Zburam ca o turturea / Și zburam din creangă-n creangă, / Ca o pasăre pribeagă,/ N-avea nimeni ce să-mi facă!”
Oare românii noștri plecați, după ultima revoluție, în țările europene dezvoltate, ce statut social au și ce fel de idealuri urmăresc? La repezeală și superficial, se poate răspunde că au fost stimulați de dorința îmbogățirii cu valutele străine, pentru a-și ușura viețuirea din punct de vedere material.
Din informațiile mass-media aflăm că, în majoritatea cazurilor, românii preferă profesiunile tehnice apoi cele care asigură accesul în lumea medicală, „științele comunicării” ș.a.m.d.
Considerăm că nu se pot face comparații nici cu idealurile de care au fost animați „junimiștii” din veacul al XIX-lea, nici cu generația „interbelicilor” din veacul trecut. Tinerii de atunci studiau în Franța, Germania sau în altă parte, dar cu dorința de a se întoarce în patrie pentru a contribui la progresul ei într-o direcție sau alta. În schimb, tinerii de astăzi nu sunt ți nu se simt deloc stimulați să revină în patria pe care au părăsit-o. Dacă pot, pe meleaguri străine își duc mereu alți românași (bunici, părinți, nepoți ș.a.). Conduita lor ne aduce aminte de „epitaful” unui scriitoraș din veacurile trecute (Ioan Pralea, amintit de Eminescu în Epigonii), încropit de el însuși: „Toată grija mi-am
luat / Și de lume am scăpat / Eu de dânsa, ea de mine, / Și să ne fie de bine!”
Sigur, nu-i putem judeca și cântări la fel pe toți semenii noștri stabiliți în străinătate. Unii și-au găsit vocația și s-au realizat în profesia aleasă, alții nu s-au putut adapta și „pribegesc” din loc în loc, schimbându-și rapid profesia și idealul, dacă l-au avut vreodată. Așadar nu-i putem aprecia pe toți cu aceleași criterii docimologice. De aceea e bine să-i raportăm, pentru a simplifica lucrurile, la ceea ce-i caracteristic românului. Însă, semenii noștri contemporani se aseamănă prea puțin cu tinerii de altădată. Ei acceptă cu ușurință „moda” și „conduita” vesteuropeană și se silesc să uite cât de repede ceea ce e „românesc” în societatea în care s-au născut. Însă nu-i putem condamna pe de-a întregul. Întotdeauna s-au aflat minți luminate care au evidențiat calitățile generației tinere. Iată, în vremurile antice, Aristotel a fost destul de aspru cu bătrânii și destul de generos cu tinerii. După gânditorul antic, „Tinerii sunt de un bun caracter, sunt creduli și plini de speranță, sunt curajoși, înfocați, dar ușor de înșelat. Adeseori sunt violenți, irascibili și conduși de mânie”.1
Să ne amintim de relația dintre românii vârstnici și tinerii contemporani cu ei, așa cum a văzut-o Eminescu, gazetarul de la Timpul (din anii 1880). Când tinerii, instruiți în țările apusene, s-au întors acasă, „bătrânii” i-au așteptat cu masa întinsă și cu lumânări aprinse, bucurându-se că sunt tobă de carte. Însă, în loc să le mulțumească, ei le repetau cuvintele: „libertate, egalitate, fraternitate și suveranitate”. Mai mult, disprețuindu-i pentru mentalitatea și credința lor în cele strămoșești, tinerii le-au iscodit bătrânilor „porecle”, numindu-i „strigoi, ciocoi, retrograzi” etc.2 În timp ce bătrânii și-au luat ziua bună de la „cel codru verde”, generația tânără – afirma Eminescu – a ajuns să trăiască niște zile ticăloșite „ în care țara se înstrăinează pe zi ce merge în gândirea și avutul ei, când toți se fălesc de a fi români, fără a mai fi”.3
Iată că, peste un veac și jumătate, se repetă, în alte condiții, conflictul amintit. Tinerii români care se întorc, de sărbători, în țara natală, îi numesc pe bătrânii rămași aci „comuniști”, „înapoiați”, „filoruși” ș.a.m.d. Însă, nimeni nu-și pune întrebarea dacă cei rămași în țară sunt fericiți și ce se va alege cu satele noastre care se „pustiesc” mereu?
În vremurile trecute, românii erau considerați „statornici” în gândirea și profesiile lor. Astăzi, „migrația” spre alte țări și meserii i-au determinat să fie contaminați de peregrinări repetate, „pribegia” a devenit pentru unii dintre ei o îndeletnicire preferată.
Scriind despre „Specificul național”, G. Călinescu disocia popoarele europene astfel: francezii sunt „raționaliști”, germanii – „idealiști”, englezii – „pragmatici” iar rușii – „mistici”. Despre români, afirma (la 1941) că nu se definesc printr-un „tip colectiv”, ci se disting prin semne locale, fiind tributari Apusului, de la care au învățat „naționalismul și antisemitismul”. Însă, astăzi, o bună parte dintre tinerii noștri au îmbrăcat „haina pribeagului” în căutarea „fericirii” mult visate. Unii dintre ei o găsesc, cei mai mulți se mulțumesc cu „ce-o fi și ce-or găsi!” Așadar „pribegia” este o nouă caracteristică a românilor înstrăinați.
Paradoxal, nu le trece prin minte că o altă Românie, identică ori asemănătoare cu aceea în care s-au născut, nu o vor afla niciodată? Țara natală nu poate fi „renăscută” în altă parte.
E adevărat, unii suverani europeni au încercat să „procreeze” o „surioară” a țării de baștină pe alte meleaguri, în alt climat și în condiții total diferite. În acest sens, să amintim de inițiativa regelui Franței, Ludovic al XIV-lea. După cum citim pe o placă de pe una din cele două „turele” din vecinătatea Mării Mânecii (din orășelul Dieppe, situat în Normandia franceză) aflăm următoarele:
„Între 1663 și 1673, peste 770 de tinere femei, plecate din Franța, au debarcat la Quebec, trimise de Ludovic al XIV-lea ca să-și ia soți și să contribuie la popularea Noii Franțe. Ele au fost numite „fiicele regelui”.4
În 8 iunie 2013, francezii normanzi au sărbătorit 350 de ani de la prima plecare a „fiicelor regelui”! După cum se știe, „Noua Franță” face parte din Canada. E adevărat că în Quebec se vorbește limba franceză, însă nu este o altă Franță „plantată” pe pământ american”!
Comparativ, raportându-ne la realitățile noastre, trebuie să recunoaștem că românii nu au putut păstra Basarabia și Bucovina în granițele României Mari, încât acolo limba română e concurată de altele din țările vecine, deși cele două provincii sunt aci, în vecinătate! Concluzia e una singură: românii de astăzi nu au politicieni curajoși, cu inițiative în folosul țării și al locuitorilor ei, încât măcar o parte din tinerii noștri să nu mai îmbrace haina pribeagului! Apoi, „statornicirea” tineretului nu se poate realiza prin sărăcirea continuă a românilor și îndeosebi a populației care nu face parte din sferele politice.

Note
1 Aristotel, Retorica, traducere de Maria-Cristina Andrieș, București, Editura Iri, 2004, p.235-241.
2 Vezi Mihai Eminescu, „Bătrânii și tinerii”, în Scrieri politice, ediție D. Murărașu, Scrisul Românesc, Craiova, f.a., p.122.
3 M. Eminescu, op. cit., p.124.
4 Vezi textul „Les filles du Roy”, de pe placa turelei, alăturat articolului nostru.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg