Romanele Întoarcerea din Rai şi Huliganii făceau parte dintr-un ciclu narativ triptic, dintr-o trilogie, care inițial ar fi prezentat în manieră balzaciană, cam depăşită, în opinia noastră, mai ales în epoca proustianismului, „istoria lui Francisc Anicet, decăderea familiei în urma exproprierii moşiei”, pauperitatea în care crescuseră cei doi băieți, Petru şi Pavel (posibilă aluzie la martirii Sfinți Petru şi Pavel, adăugăm), scria autorul lor Mircea Eliade. Apoi, intenția originară o cotigeşte brusc spre „o frescă a «tinerei generații»”, din care apare în 1934 primul episod, Întoarcerea din Rai, în timp ce al doilea episod al acestui miniserial romanesc şi românesc, Huliganii, începe să fie scris în august 1935 şi apare în librăriile bucureştene în noiembrie ‘35. După „Întoarcerea armelor” sau Lovitura de stat anti-antonesciană de la 23 august 1944, ambele romane au fost, evident, „îngropate”, din motive ideologice, oripilanții comunişti venind la putere, ele fiind retipărite în România pentru prima dată abia în 1991, după Loviluția din decembrie 1989.
Romanul Întoarcerea din Rai reprezenta „pierderea beatitudinii, a iluziilor şi a optimismului” care dominaseră copios primii 12 ani ai României Mari, sublinia Eliade în Memoriile sale. Anul 1933 (începutul redactării finale a romanului Întoarcerea din Rai) deschide în creația narativă a lui Mircea Eliade un nou capitol important: cel al romanelor sale „realiste”, „existențialiste”, „trăiriste” sau autenticiste, elocvente expuneri pe scurt ce surprind briliant fizionomia spiritual-culturală şi destinul unei generații remarcabile, cea de după Marele Război din 1914-1918.
În acelaşi timp, prin intenția de frescă socială post-balzaciană şi cvasi-zoliană, să spunem, ele reprezintă valoroase şi complexe analize cvasifilmice (mai ales că vin „dinlăuntru”) ale uneia dintre cele mai tulburi şi agitate epoci (cea dintre 1930-l950) din istoria modernă a României, cu cele trei dictaturi, regalo-carlistă, antonesciană şi comunist-dejistă, printre altele. Dacă previzionări ale acestui proiect erau deja vizibile în mult-prea autobiograficul Romanul adolescentului miop, ele se cristalizează pe deplin abia o dată cu ciclul menționat, inițial gândit ca o trilogie (cu tot cu Viață nouă, roman pe care nu-l va mai scrie), prezentând, anume, povestea lui Pavel Anicet împletită într-o serie palpitantă ideatic, în primul rând, de întâmplări şi confruntări ale grupului de „intelectuali” din care făcea parte, inaugurat în 1934 cu Întoarcerea din Rai şi continuat în 1935 prin Huliganii. Dacă „momentului abstract, impersonal şi interiorizat al Întoarcerii din Rai, i-a urmat momentul dinamic, biologic, egocentric al Huliganilor”, adăuga autorul în „Cronica” (Nr. Vl, 1 mai 1936). Deoarece dorea să prezinte concomitent o frescă a „tinerei generații”, Eliade nu mai putea să scrie un roman la persoana I, homodiegetic, cu un narator omniprezent, ca în Isabel şi apele diavolului şi Maitreyi, dar nici în „stilul” Luminii ce se stinge (de-a dreptul ilizibil) nu-i convenea, astfel încât dorea să creeze un roman în aparență realist, dar folosind monologul interior şi unele “rețete tehnice” învățate de la americanul John Dos Passos. Probabil, Eliade s-a inspirat din romanul Manhattan Transfer, apărut în 1925, în care din punct de vedere stilistic romancierul american de origine portugheză a folosit tehnica experimentală a fluxului conştiinței (plus colajul) luată de la James Joyce şi T. S. Eliot şi care va fi dezvoltată în trilogia USA. Din acest triptic, primele două romane, Paralela 42 apărut în 1930 şi 1919, tipărit în 1932 ar fi putut să-l influențeze pe romancierul român, cel de-al treilea, Marile averi fiind publicat în 1936, după ivirea Întoarcerii din Rai. Menționăm că în USA, Dos Passos a întrebuințat o tehnică experimentală, în care a înglobat patru tehnici narative diferite, ele fiind, în ordinea folosirii, un tip de narațiune de ficțiune folosită pentru a relata viața celor douăsprezece caractere ficționale; colaje reale din diferite ziare ale vremii precum şi texte de melodii numite Newsreel; scurte biografii ale personalităților timpului, aşa cum au fost Woodrow Wilson, preşedinte al SUA între 1913-1921, creatorul unei păci drepte bazată pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, concretizat prin „Paisprezece puncte” şi industriaşul american Henry Ford, autor al unui nou mod de organizare a producției industriale, cunoscut sub denumirea de fordism; şi fragmente ale unei autobiografii privită din punctul de vedere al fluxului conştiinței, numit Camera Eye.
În ceea ce priveşte însă dipticul eliadesc din 1934-’35, ca şi pentru alte creații literare, altfel foarte diferite, răsărite din „mantaua” operei marelui Dostoievski (romanele Imoralistul, Pivnițele Vaticanului şi Falsificatorii de bani de André Gide, Calea regală şi Condiția umană de André Malraux, Muntele vrăjit de Thomas Mann, Punct contrapunct de Aldous Huxley ori Noapte şi zi al Virginiei Woolf), romane teoretice despre apusul unei lumi şi primii zori ai alteia, modelul evident îl constituie indubitabil Demonii, dar şi Omul din subterană. Astfel, la Dostoievski, omul din subterană, preamăreşte libertatea ca pe o trăsătură fundamentală şi perenă a umanității; libertatea este însă şi privilegiul omului de a se îndrepta uneori inconştient sau dimpotrivă intenționat spre Rău şi catastrofă, de a desfide rațiunea, logica şi legile determinismului: „Omul are nevoie doar de un singur lucru: voință independentă, oricât l-ar costa şi oriunde l-ar duce”, aproape toate personajele masculine din cele două romane mirceaeliadeşti acționând sau fiind astfel. Aşa cum observă Kenneth Lantz, la Dostoievski libertatea trebuie întotdeauna înțeleasă prin intermediul lui Dumnezeu, căci altfel conduce la autodistrugere.1 Ceea ce la eroii nu se prea întâmplă aceştia fiind lipdiți de Dumnezeu. Sinuciderea este o dovadă a libertății, în amintitul roman Demonii, însă nu una oarecare, ci chiar o încununare apoteotică a voinței independente: „Libertatea deplină va deveni posibilă abia atunci cînd omului îi va fi absolut egal dacă trăieşte sau dacă nu trăieşte”. De altfel, revoluționarii din romanul Demonii, ca şi huligano-revoluționarii lui Eliade, sunt obsedați de redefinirea şi „ameliorarea” conceptului de libertate, însă ideile lor par mai degrabă să sfârşească printr-o îngrădire a ei şi în tiranie sau “dictatiranie”.
De-a lungul celor două romane care ne interesează, personajele, în mare parte influențate de gândirea lui Dostoievski şi Nietzsche, formează un grup relativ trainic, solid – Pavel Anicet, Emilian, Ghighi, soții Dobridor, Ilieş, Vlădescu nu părăsesc Întoarcerea; atenuați (Una, Lazarovici, Eleazar), potentați (Petru Anicet, Felicia Baly, Jean Ciutariu, Nora, Liza) sau păstrându-şi anvergura (David Dragu), ceilalți eroi ai Întoarcerii din Rai vin să completeze fericit bogata “umanitate” a Huliganilor: familiile Pleşa, Lecca, Paşalega, Dumitraşcu, Baly, Puşcariu cu „VIP-urile” lor interbelice, doamna Anicet, Marcella Streinu, Mitică Gheorghiu, Tomescu, Balaban etc. Dintre aceştia se detaşează net Pavel Anicet (metafizic sinucigaş „cu metodă” à la F.M. Dostoievski) şi Petru Anicet (un „suflet înghețat”, aproape mort, ca să-l amintim şi pe un alt mare rus, Gogol), în semeția-i diabolică, în el întretăindu-se carveriano-altmanian balzaciano-stendhalienii Rastignac şi Sorel, un fel de meschin Stavroghin balcano-carpatino-pontic şi un thomasmannian Leverkuhn avant la lettre, înmugurind ineluctabil din acelaşi borhot post-nietzscheian; David Dragu (teoreticianul „huliganismului” mănos), Alexandru Pleşa (panegiristul „moralei virile”, al „spiritului de corp” menit să organizeze proximele cohorte şi legiuni drogate de mitul morții colective), Mitică Gheorghiu („huligan” unidimensional, biologic-instinctual) etc. Vizavi de sinucidere, în Întoarcerea din Rai, un personaj îşi închipuie un individ care ajunge la o filosofie a suprimării şi nu se poate suprima, fiind o adevărată dramă în acest sens.
Totuşi, nici personajele, nici acțiunile lor nu sunt marcante, ci mirobolantul portret de grup pe care îl coagulează „portretul unei generații”, şi mai ales dialectica hegeliano-noiceană a devenirii acestei generații interesante. În cele din urmă, tocmai aceşti „telectuali şi visători”, să le spunem, „tineri eminenți rămaşi pe drumuri cu diplomele în buzunar”, tineri idealişti zdrobiți sau demantelaşi în cea dintâi luptă cu viața, realitatea cea cruntă, sunt huliganii eliadeşti. Urmaşi ai pomenitului „om din subterană” dostoievskian, ai „supraomului” nietzschean, ai „omului sfârşit” papinian şi ai omului „actului gratuit” gideian (dar diferiți oarecum de aceştia), ei reprezintă, între eroul romantic şi cel al generației „beat” din anii 1950 şi al baricadelor lui 1968, porțiunea intermediară a unei noi ipostaze dintr-o galerie a rebelului fără cauză jamesdeanian de multe ori ce se întinde de la „îngerul căzut” la „gangsterul modern” (acesta rebel cu cauză dar şi nelegiuit, totuşi), cu marea deosebire că atât beatnicii cât şi revoltații din mai 1968 erau de cam de stânga, cam socialisto-comunişti.
Dacă veacurile trecute promovaseră pas cu pas în prim-planul vieții sociale, politice etc. intelectualul şi condiția acestuia, secolul XX a consacrat definitiv ideologul, omul care are o „conştiință teoretică a lumii” (Mircea Eliade) şi care îşi trăieşte întreaga existență (sub toate aspectele – inclusiv cel politic, subsidiar, complementar accentuat de modernitate) potrivit unor „teorii”. În romanul Întoarcerea din Rai, această generație de liber-cugetători este mistuită de viziuni sălbatice, detestă isteric, închipuindu-şi doar „viziuni, jăratic, schingiuiri”, iar, în opinia lor, dracul există ca şi Dumnezeu, dar atunci când satana îți sare în față, pe trotuar sau pe catedră, conversația, discuția, acceptarea altor puncte de vedere, democrația sunt de-a dreptul inutile: „biciul, ciomagul, dinamita, asta trebuie!”
Deşi camuflată în felurite, mediocre pseudoideologii, subliniază Eliade, revenea ca un laitmotiv aceeaşi obsedantă problematică: găsirea unui sens valabil existenței post-„paradiziace” (de unde şi sensul întoarcerii din rai), toți aceşti intelectuali limbuți şi logoreici, pretențioşi, nietzscheano-agresivi erau terorizați, fără să-şi dea seama, de spectrul, nu al lui Marx, ci de cel al „ratării”. De altfel, tema intelectualului ratat era destul de familiară romanului românesc, de la Al. Vlahuță la Cezar Petrescu, de obicei însă, ratarea se datora opacității şi inerției mediului provincial în care erau silite să supraviețuiască personajele, sau unor accidente personale (alcoolul, drogurile), sau, în special, „ispitei pe care o reprezenta politica”. Personajele Întoarcerii din Rai trăiau însă la Bucureşti, iar nu într-un oraş de provincie, spune Eliade, erau într-un anumit sens libere să-şi aleagă profesia pe care o voiau şi nu păreau a fi paralizate de „contingențe economice sau politice”, dar cu toate acestea trăiau o „viață hibridă“, haotică, de cele mai multe ori anormală, încercând fiecare după puterile sale să se apere de disperarea care îl amenința să se salveze, să se mântuiască, adică în primul rând, să-şi salveze viața de ratare, să trăiască o existență adevărată.
În aceeaşi epocă modernă se înlocuieşte sintagma „omul vrea să fie zeu”, după ce Dumnezeu a murit, cu „omul vrea să fie tânăr” al polonezului Witold Gombrowicz, de pildă, iar din acest aliaj inedit şi exploziv-dinamitard, prin excelență modern, dintre o vârstă (tinerețea) trăită orgiastico-orgasmic în toate provocarile ei metafizice, biologice, sociale etc. şi o nouă configurație umană – intelectualul în ipostaza sa de „teoretician”, de ideolog, s-a născut, la 1789, revoluționarul ultimilor 200 de ani („sunt totuşi revoluționar, cum e orice om viu care vrea să-şi trăiască viața liber”, afirmă personajul Alexandru Pleşa). În Întoarcerea din Rai, se discută la un moment dat despre Revoluția rusă din 1917, în sensul demitizării acesteia, pornindu-se de la ideea că muscalii sau ruşii erau nişte „barbari demenți”, care au fost cândva la modă, pentru că exista mitul „geniului slav”, iar „acum au ajuns din nou la modă pentru că au montat două filme bune, şi au născocit planul cincinal, ceva foarte precis, despre care nu ştie nimeni nimic”.Revoluția rusă (cea bolşevică, evident) ar fi caracterizată pe scurt astfel: „o degenerescență colectivă, o teroare exercitată de câțiva oameni surmenați, înnebuniți de muncă şi sleiți de continuul efort de a se mişca în în abstracțiuni”.
Născut precoce într-o societate mai bolnavă decât cele occidentale şi concentrat în jurul unui guru, al unor figuri carismatice, al unor obsesii comune, al unor mituri colective şi al unei generații, trăirismul eliadesc, şi nu numai, e mai vizibil aici, fiind pe larg teoretizat în disputele generaționiste din 1927-28 şi 1930-33. El nu este totuşi unul în sensul anilor 1950-’60, dominați de socialism-comunism, marxism şi maoism, ci o „filosofie a vieții” solidară cu climatul ideatic al epocii. Nietzsche (care dă tonul, evident), Dostoievski, Gide, Bergson, Kierkegaard, Papini, Berdiaev, Ortega y Gasset, Unamuno, Spengler etc., dar şi odioşii Lenin, Stalin, Hitler şi Mussolini, dar şi sublimii Gandhi sau Isus Hristos, constituie jaloanele teoretizante majore pentru această generație individualistă până la suferință creştino-dostoievskiană. Pe de altă parte, aproape că nu mai există umanitate în generația celor două romane, nici idealism, nici nu practică ahimsa ca pomenitul Mahatma Gandhi, reprezentanții ei dând şi izbind din plin cu ciomagul strămoşesc (mai lipsea nunceak-ul japonez!), cu halebarda sau barda, cu pumnii, cu pietre, cu ce le-o ieşi în cale, simțind „acea prezență sufocantă a celorlalți, a celor pe care îi urăşte, a bătrânilor şi francmasonilor”.
Trecând la Nietzsche, care şi el a exercitat o influență majoră asupra lui Eliade, mai ales în romanele autenticist-trăiriste de față, trebuie spus că ideea sau conceptul de voință de putere, care joacă un rol central în gândirea lui, în măsura în care aceasta este pentru el – în sens metafizic – un instrument pentru înțelegerea lumii acesteia: „Esența cea mai intimă a existenței este voința de putere”. Voința de putere este analizată ca relație internă a unui conflict, ca structură intimă a devenirii, ca pathos fundamental, şi nu numai ca dezvoltare a unei forțe, această concepție permițând depăşirea omului, nu eliminarea lui, cum eronat au înțeles mulți, ci abandonarea vechilor idoli şi a speranței într-o lume de dincolo, „acceptarea vieții în ceea ce comportă ea ca aspirație spre putere”. Astfel, contrar falselor interpretări ale filosofiei sale, supraomul nietzscheian nu este un om atotputernic fizic şi intelectual, cum profund greşit au înțeles mulți intelectuali, şi nu numai, inclusiv naziştii, ci reprezintă o tendință în evoluție, aşteptată şi dorită de om: „Am venit să vă vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit”, subliniază Nietzsche în Aşa grăit-a Zarathustra. Pornind de la premisa voinței de putere, Nietzsche dezvoltă o psihologie abisală, care pune pe prim plan lupta sau asocierea instinctelor, a impulsurilor şi afectelor, care apar şi la personajele lui Eliade, conştiința nefiind decât „perceperea tardivă a efectelor acestui joc al forțelor subconştiente”. Apoi, Friedrich Nietzsche face distincție între morala celor slabi şi cea a celor puternici, cum face şi Eliade de altfel, astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuşi pentru a-şi da aparența unei „frumuseți morale” şi a se convinge de propria-i superioritate, exact ca tinerii intelectuali din cele două romane eliadeşti. Totodată, Nietzsche este considerat un filosof vitalist, precum Eliade în cele două romane („De ce cauți adevăruri prin care să-ți justifici acțiunea d-tale morală, experiența d-tale vitală”, se întreabă un personaj din Huliganii), germanul trâmbițând şi propagând toate virtuțile omului sănătos, „ale omului plin de vigoare, ale omului stăpân pe instinctele sale, ale omului care ştie să susțină pe umerii săi libertatea”, deşi ca o ironie îngrozitoare a celor susținute, autorul cărții Dincolo de bine şi de rău a fost toată viața sa un om bolnav, ba chiar a şi înnebunit în ultima parte a vieții sale totuşi chinuite, considerându-se, incredibil, Isus Hristos ori Dionysos!
Generația lui Eliade, inclusiv cea din dipticul menționat, îşi caută pedeapsa, răscumpararea sau mântuirea în înregimentarea în varii colectivisme, valorificând exclusiv experiența personală (în biologie ca şi în spiritual, în sex ca şi în religie) şi trăirea intensă, fiind obsedată de setea de experiență/ aventură, de „autenticitate”, de trăirism, de „voința de a fi aşa cum eşti”. Avem de-a face cu o generație „îmbibată de misticism orientalizant german postbelic, de misticism rus din emigrație, de maurrasism, neotomism, comunism rus şi marxism german, ca şi de fascismul italian şi național-socialismul german” (cum o definea în „Criterion”, nr. 3-4/ 1934, Mircea Vulcănescu). Totuşi, există o problemă a tinerei generații, observată de personajul Baly, şi anume ordinea, care pentru tinerii din ziua de azi (mă rog, de atunci) „nu mai reprezintă forță”, căci nicio ordine din lume nu se mai poate menține, iar a fi de partea ordinii nu mai semnifică „a-ți spori forțele” a te simți apărat şi exaltat de o „considerabilă energie”, aşa cum se întâmpla pe vremuri. Acest fenomen de tip social contemporan este numit „fenomenul dezordinii necesare”, iar până când se va realiza o “nouă ordine”, tinerii trebuie să se resemneze unei „lungi şi triste dezordini necesare…”
În ciuda acestei deficiențe, „huliganii” sunt însă şi oameni tineri, care cred că încep lumea pe cont propriu şi care încearcă să-şi dovedească că există, că sunt vii şi importanți. Eliade precizează că huliganii săi au îndeobşte o semnificație politică, huligan fiind în primul rând „un om viu, adică un om tânăr, stăpânit numai de biologia lui, fascinat de puterea lui obscură, de libertatea tinereții sale, şi care nu recunoaşte, nu poate recunoaşte nicio rigoare din afară, nicio morală, nicio superstiție legitimă”. În romanul Huliganii, se vorbeşte de altfel şi despre „experiența huliganică”, aceasta prevăzând câteva „principii” şi chiar o „vocație”: să nu respecți nimic, să nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, dacă vrei…, să poți uita adevărurile, să ai atâta viață în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida şi stabilind o regulă de fier: ori huliganism, ori moartea pasiunilor.
De două ori revoltați (ca teoreticieni şi ca tineri), „huliganii” eliadieni pledează, orgolios-nietzscheian, pentru o „reevaluare a tuturor valorilor”, ridicându-se în general împotriva unei condiții umane insuficiente, ale cărei limite sunt mereu forțate sau denunțate, uneori chiar prin actul suprem al sinuciderii, al autosuprimării despre care am vorbit. Revolta lor e împotriva vidului dinlăuntru şi a inautenticului existenței moderne, citadine, burgheze, liberale şi laice, împotriva răului modern de viață, a vieții false şi zăvorâtă de false credințe. Totuşi, pentru Eliade, care se contrazice urgent, experiența huliganică, cu toate freneziile şi voluptățile ei biologice, este o experiență de ordin inferior, incapacitatea de contemplație în suferință, fiind viciul său esențial. După autorul Nunții în cer, „românul mijlociu, românul de treabă, mitocanul este tot atât de incapabil de contemplație în suferință”, el îmbătându-se sau ucigând, ca să uite suferința, ca să se răzbune împotriva ei, dar neputând să o transceandă, neputând să o contemple. Cu toate acestea, Eliade sau un personaj din Huliganii consideră că există o singură spiritualitate la români: creştinismul țărănesc, creştinismul maselor, în care nu este vorba totuşi de experiențe, dogme, doctrine şi erezii filosofice, ci de „acel creştinism pe care îl practică țăranul de aproape două mii de ani”, şi pe care nu-l interpretează, nici nu-l judecă sau disecă.
Rezultă că libertatea e astfel cucerită şi explorată la extreme („Am vrut să fim liberi, am izbutit să avem cea mai depravată libertate care a existat cândva în țara românească”, recunoaşte personajul Vlădescu). Nu contează libertatea alegerii între Bine şi Rău, singura socialmente posibilă, ci una „dincolo de Bine şi de Rău, vorba lui Nietzsche, dar aceasta îi stânjeneşte însă, aşa că unii o vor ceda, dostoievskian, unei puteri superioare, unui „principiu al autorității” care nu mai poate fi unul al ordinii (cum explica personajul Baly), ci al haosului şi anarhiei. În romane, dar şi Eliade în interviurile prilejuite de apariția cărții, în Jurnal, în Memorii sau în Încercarea labirintului însă, ca orice experiență „infernală”, „diabolică” (de la primitivi la genii ca Dante sau Goethe), e totuşi fundamental necesară ca sursă de permanent dinamism şi autenticitate, cu condiția depăşirii ei, a superioarei ei metamorfozări prin contemplație şi înălțare. Neînțelegerea statutului ei de probă inițiatică, de treaptă a devenirii de sine (iar nu de experiență autovanitoasă sau scop în sine, cum s-au mulțumit s-o creadă majoritatea, inclusiv beatnicii şi hippyoții), stoparea definitivă în „infernul” instinctelor hiper-abundente şi prost coordonate şi al ego(t)ismului, înțelegerea greşită a relației individ – colectivitate şi „excesiva sensibilitate pentru nesubstanțialitatea vieții” (Cioran) a acestor „ultimi boieri ai spiritului” – iată doar câteva dintre cauzele ce explică de ce majoritatea „huliganilor” se macină în gol, „căzând” mereu.
Ca atare, autenticitatea, tensiunea, freamătul şi drama dispar, înlocuite de falsitate, derizoriu sufletesc şi/ ori intelectual, eroii, imuabil şi inexorabil modificați de căderea în realitate şi eliadiana Teroare a istoriei şi încâiniți de ratarea sensului superior al experienței „huliganice”, ajung aici nişte ratați mărunți-meschini, comuni şi cruzi, vagi seducători kierkegaardieni pierduți în reverii bovaric-zemos-lacrimogene, ce inventează ad-hoc „teorii” şi weltanschauung-uri pentru a-şi scuza faptele şi iresponsabilitatea demențiale. Tragediei îi ia locul mahalagismul, iar „huliganii” devin simpli huligani, fără anvergură existențială, nişte golani, departe de cei din Piața Universității-1990, de exemplu, nişte „spărgători de geamuri”, cum se spune în Huliganii, nişte leneşi oblomovieni ce mimează, fals, autenticitatea. Promovând o nietzscheiană morală însingurată şi „virile”, amândouă sunt şi nişte romane „virile”, în tradiția dostoievskiană remarcată de Eliade însuşi în Fragmentarium.
Istoria sau mai degrabă Teroarea istoriei a curmat violent dialectica „huliganilor”, astrucând cu ei o lume şi un Weltanschauung, căci astăzi, în ciuda marii mize a ideilor puse în joc, toate aceste discuții par mai vetuste decât brontozaurii şi mai puțin alipite, bridate la realitate decât dialogurile lui Platon sau metafizica lui Arsitotel ori fenomenologia spiritului a lui Hegel. Şi cu toate acestea, chiar şi azi, când fervoarea ideologică s-a mai domolit, deşi au apărut corectitudinea politică, globalizarea şi noile naționalisme, şi „marile mituri” au decăzut, numai pentru a fi substituite de altele, cărțile rămân. Rămân aceste eliadeşti „romane ale unei generații”, cuprinzând între coperți întreaga notă distinctă a unei epoci, alături de răspunsurile ei la câteva din întrebările „pereneterne” ale omului.

 

 

Notă
1 Kenneth A. Lantz, The Dostoevsky Encyclopedia, Greenwood Publishing Group, 2004, p.150.