Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Întrebându-l pe Sartre

Întrebându-l pe Sartre

Întrebându-l pe Sartre mă adresez de fapt întrebărilor pe care el le-a pus ființei şi răspunsurilor pe care le-a dat în „L’être et le néant” (folosesc édition Gallimard, 1943). Dar o asemenea încercare nu poate veni înainte de opțiunea pentru modelul relației întrebare-răspuns în metafizică.
Marele avantaj al metafizicii în relația ei cu ştiințele este că răspunsul nu anulează întrebarea.1
Permanența întrebării asigură viața fără de moarte a metafizicii, căci noile răspunsuri la o aceeaşi întrebare măresc sfera de cuprindere a răspunsului în întrebare şi o măresc dacă admitem varianta lui Blaga că răspunsul este în întrebarea însăşi.2
Varianta lui Blaga poate fi astfel citită funcție de relația de principiu potență-act aşa cum a analizat-o Aristotel. Adaptând-o la maniera în care A. Dragomir construieşte relația întrebare-răspuns în metafizică, putem considera că răspunsul metafizic ca potență se găseşte în însuşi actul întrebării metafizice de a fi în act iar, când răspunsul trece în act, el nu anulează întrebarea ci o trece în potență întru un nou răspuns metafizic, fără sfârşit. De aceea raportul între răspunsurile metafizice şi o aceeaşi întrebare metafizică este întotdeauna supraunitar iar rezultatul raportului este cu orice nou răspuns tot mai mare, finit dar nelimitat (”…cu fiecare răspuns primit, întrebarea devine parcă mai viguroasă”)3.
Deşi modelul întrebare-răspuns aristotelic corespunde cunoaşterii ştiințifice4 şi nu metafizice, unul din comentariile lui Dragomir mi-a sugerat alegerea modelului relației întrebare-răspuns în metafizică cu care să-l întreb pe Sartre. <…spunând că întrebările sunt egale la număr cu răspunsurile (Dragomir se referă la Analiticele secunde, II, 1), Aristotel porneşte în fond de la răspuns: „trage” lucrurile de la ceea ce ştim către ceea ce întrebăm. Ele, răspunsurile, dovedesc existența întrebărilor…răspunsul este cel privilegiat.>5.
Prioritatea răspunsului față de întrebare nu este una temporală ci una categorial nontemporală. De pildă răspunsul ‘Existența există’ precede nontemporal întrebării care aduce răspunsul în prezentul temporal, deoarece este o condiție categorială de posibilitate a punerii întrebării întru temporalizarea ființei sau întru aducerea ființei potrivit timpului. Nu răspunsul ca potență se află în actul întrebării ci invers, întrebarea se află ca potență în actul răspunsului de a fi anterior categorial şi netemporal, mereu în act în calitate de condiție de posibilitate a punerii întrebării, întrebare care doar confirmă preființa răspunsului. Ca atare, de la răspuns, prin întrebarea corectă, la acelaşi răspuns. Astfel, nu întrebarea naşte răspunsul ci invers. Prin răspunsul la întrebarea generată, născută de răspunsul ‘Existența există’, dăm existența timpului sau o dăm potrivit timpului. De aceea trebuie să distingem între răspunsul transcendental ‘Existența există’, care precede nontemporal întrebării şi răspunsul ‘Existența există’, care succede temporal întrebării, deoarece, prin el, dăm, alterat, ființa timpului sau potrivit timpului. Toată problema este să fim găsiți de copil (întrebarea), căci ființa mamă este un deja de dinainte nontemporal de aducerea ei în timp sau potrivit timpului prin răspunsul la şi de după, temporal, întrebare.
Răspunsul ‘Existența există’, deja pus înainte nontemporal de întrebare, nu conține în sine vreun ‘Ce’ de tipul ‘Ce există?’, care să conducă la răspunsul de după întrebare ‘Existența există’, ci însăşi întrebarea ‘Există existența?’ Ca atare, răspunsul, ca punere premergătoare nontemporal întrebării, întrebare care prin răspunsul ca re-punere aduce existența potrivit timpului, şi însuşi acest răspuns ca re-punere, sunt, de fapt, acelaşi enunț 1. ‘Existența există’ (SP), 2. ‘Există existența?’ (PS ?) şi 3. ‘Existența există’ (SP).
Sunt trei diferențe: enunțurile 1 şi 3 sunt afirmative iar enunțul 2 este interogativ; enunțul 1 este răspuns afirmativ ca punere nontemporală iar enunțul 3 este răspuns afirmativ ca re-punere temporală.
Cu premisa anteriorității categorial netemporale a oricărui răspuns metafizic, încep şirul întrebărilor cu întrebarea „Cum rezolvă Sartre problema cunoaşterii ființei într-o carte care se declară a fi un ‘essai d’ontologie phénoménologique’ şi nu unul ‘de gnoséologie’?”
Pornind la drum cu această întrebare, am constatat că Sartre gândeşte de fapt Ne-ul Ființei, prin ‘ne’ înțelegând nelume şi deci nespațiu şi netimp. De aceea m-am abătut de la drumul deschis de întrebarea despre cunoaşterea ființei pe cel deschis de noua întrebare „Ce întemeiere istorico-filosofică are în ‘L’être et le néant’ logica Ne-ului Ființei?” În primul paragraf, „Phénoménologie des trois dimensions temporelles”, din capitolul II, „La temporalité”, al părții a doua, “L’ être-pour-soi”, deşi Sartre admite ca evidentă temporalitatea ca structură organizată a celor trei elemente, trecutul, prezentul şi viitorul, acestea sunt doar pretinse ca fiind şi, aşa pretinse fiind, aparțin unei sinteze originale. „La temporalité est évidemment une structure organisée et ces trois prétendus « éléments » du temps : passé, présent, avenir, ne doivent pas être envisagés comme une collection de data dont il faut faire la somme – par exemple, comme une série infinie de « maintenant » dont les uns ne sont pas encore, dont les autres ne sont plus – mais comme des moments structurés d’une synthèse originelle”.6
Dar o asemenea sinteză originală, care premerge orice analiză ulterioară pe pretins cele trei elemente temporale, deşi precede, nu poate precede temporal ci doar netemporal. Şi un nou şi. Precedarea netemporală trebuie să fie coexistențială spațialității nespațiale a nelumii ființei față de lume (le monde). Confirmarea am găsit-o în paragraful „La connaissance” din capitolul III, „L a transcendance”, al părții a doua, “L’ être-pour-soi”.
„Nous avons pris à tâche en effet de montrer que le monde et la chose-ustensile, l’espace et la quantité comme le temps universel étaient de purs néants substantialisés et ne modifiaient en rien l’être pur qui se révèle à travers eux. En ce sens, tout est donné, tout est présent à moi sans
distance et dans son entière réalité ; (…). L’être est partout autour de moi, il semble que je puisse le toucher, le saisir.”7
Deşi Sartre îşi construieşte conceptele într-un permanent dialog cu Descartes, Kant, Nietzsche, Husserl ş.a., punerea față în față cu Heidegger este prezentă mai peste tot. De aceea să vedem care sunt apropierile şi despărțirile mai ales față de Heidegger. Chiar în „Introduction à la recherche de l’ être”, „1. L’idée de phénomène”, Sartre, definind ființa existentului, se poziționează pe aceleaşi coordonate fenomenologice cu Heidegger în privința modului în care a ajuns la ideea de fenomen.
„(…) l’être d’un existant, c’est précisément ce q u’il paraît. Ainsi parvenons-nous à l’idée de phénomène, telle qu’on peut la rencontrer, par exemple, dans la Phénoménologie de Husserl ou de Heidegger, le phénomène ou le relatif-absolu.”8
Poziționarea presupunea ca Sartre să indice exact modul în care el îl vede pe Heidegger, şi chiar face acest lucru, şi chiar de la început, în “II. Le phénomène d’être et l’être du phénomène”. Ceea ce mi-a atras de la început atenția este maniera de încadrare a lui Heidegger în ontico-ontologie, atunci când este vorba de modul de concepere a realității umane, iar această încadrare Sartre o justifică prin modul în care el, Sartre, înțelege trecerile cu care operează Heidegger. Dimensiunea compozită, ontico-ontologică a realității umane este conferită de putința depăşirii fenomenului spre propria ființă. Dar aceasta este o încadrare generică. De aceea trecerea pe care, interogativ, o face Sartre spre singularitate, care este cazul limită al individualității, este o provocare pe care îmi propun să o desluşesc.
Mai întâi, fiind vorba de singularitate, Sartre identifică că trecerea spre esență este în limitele omogenului, este de la omogenitate la omogenitate. Iar acum, Sartre se provoacă cu întrebarea dacă şi trecerea existentului în fenomenul ființei este o trecere ca depăşire spre propria ființă.
„(…) pour Heidegger, la réalité-humaine est onticoontologique, c’est-à-dire qu’elle peut toujours dépasser le phénomène vers son être. Mais le passage de l’objet singulier à l’essence est passage de l’homogène à l’homogène. En est-il de même du passage de l’existant au phénomène d’être ? Dépasser l’existant vers le phénomène d’être, est ce bien le dépasser vers son être (…) ?” 9
Răspunsul la această întrebare presupunea expunerea manierei în care el, Sartre, vede relația
fenomen-esență, manieră care să permită evitarea unei posibile suprapuneri esență-ființă.
Fără să îi indice explicit pe cei de care se desparte, Sartre demontează modul mult prea frecvent de concepere a relației ca fiind una de incluziune: „(…) l’essence n’est pas dans l’objet (…)”10. Iar răspunsul lui Sartre nu este referitor la unde (nu este în şi atunci unde este fiind trimiteri spațiale explicite la lume, monde) ci la ce este: „(…) elle est le sens de l’objet, la raison de la série d’apparitions qui le dévoilent.”11
Ne-ul spațial al esenței este cel prin care Sartre face trecerea, prin distincția esență-ființă, spre Ne-ul de principiu al Ființei. Ființa nu este calitate, ca atare nu este ceva de sesizat (”Mais l’être n’est ni une qualité de l’objet saisissable parmi d’autres, ni un sens de l’objet.”)12, ea nu este semnificație, ca atare nu este o destinație la care obiectul revine ca la o semnificație (”L’objet ne renvoie pas à l’être comme à une signification…”)13, ea nu este o prezență. Prezența ar presupune circumstanțierea spațială şi temporală dar argumentul lui Sartre este altul, faptul că şi absența relevă ființa (”:…il serait impossible, par exemple, de définir l’être comme une présence – puisque l’absence dévoile aussi l’être, puisque ne pas être là, c’est encore être”)14. Iar acum urmează o similitudine evidentă cu modul în care mi-am propus să înțelegem relația Idee-lucruri la Platon. Ca atare, ce nu este relația obiect-ființă? Sartre porneşte dinspre obiect spre ființă.
Pentru relevanță, pornesc invers. Ființa nu este obiectul posesiei obiectului şi nu este cea față de care obiectul are o relație de participare (“L’objet ne possède pas l’être, et son existence n’est pas une participation à l’être…”)15 Şi, ca să iasă din şirul nu-urilor, Sartre elimină în final orice gen de relație obiect-ființă (“… tout autre genre de relation.”)16 Şi atunci, rămâne ceva? Da, rămâne da-ul obiectului, care înseamnă doar maniera de definire a modului său de a fi (”Il est, c’est la seule manière de définir sa façon d’être…”)17, căci este în zadar să ne adresăm obiectului ca să prindem ființa (”…il serait vain de s’adresser à l’objet pour appréhender son être.”).18
Ulterior m-am provocat cu următoarea întrebare: dacă, referindu-se la Heidegger, Sartre vorbeşte de o ontico-ontologie, nu ar trebui ca, în principiu, atunci când ne raportăm la ființă să avem în vedere trei planuri ale predicației, unul ontic, unul ontico-ontologic şi unul ontologic, în fiecare predicatul fiind real dar sub un alt raport?
1. La nivel ontic ființa ființează şi atât, în sine, independent şi indiferent față de orice intervenție subiectivă. Este un subiect-predicat al propriei naturi naturale. 2.  La nivel ontico-ontologic intervenim noi cu supoziția că modul în care concepem subiect-predicatul ființei este natural, adică chiar este adecvat naturii naturale a subiect-predicatului ființei.
3. Abia la nivel ontologic intervenția noastră depăşeşte supoziționabilitatea şi instituie o predicație logică, metafizică, fenomenologică în cazul lui Sartre, care, deşi este reală, nu mai este naturală, şi cu atât mai puțin natural naturală. Ea este doar a noastră pentru noi cu referire la ființă. Este o predicație conferită, atribuită întru inteligibilizarea ființei, întru prinderea ei în facultatea noastră de cunoaştere.
Mi-am propus să închei, nu definitiv ci în contextul a ceea ce iarăşi mi-am propus anterior, cu lecturarea lui Sartre din perspectiva unui răspuns la întrebarea dacă ontologia lui fenomenologică este un temei istorico-filosofic pentru întemeierea Ne-ului ființei. Rețin cel puțin următoarele: fenomen, ființă, Platon, esențial, obiect, lucru, Kant, Heidegger. Lipseşte existentul [hotărâtor în ontologia fenomenologică a lui Sartre, deoarece, după ce scapă de ceea ce în existent era presupus sau bănuit a fi interiorul (presupusa sau bănuita veritabilă natură sau realitate ascunsă a lucrului) şi exteriorul (presupusa sau bănuita pojghiță superficială care ascunde interiorul), după ce scapă de ceea ce în existent erau presupuse sau bănuite a fi esența şi aparența, etc., ceea ce rămâne este chiar existentul, purjat de toate dualismele (Sartre se situează deci în plan ontologic) care opun în existent şi a fi şi a părea, şi potența şi actul, dualisme pe care, meritul ei, gândirea modernă le-a suprimat, reducând existentul la seria aparițiilor care îl manifestă], a cărui ființă este, scrie Sartre, chiar ceea ce el pare].
Pare, fără a fi ceea ce pare, că Sartre ajunge la un nou dualism, ființă – existent. De fapt Sartre ajunge, după cum el însuşi scrie, la ideea de fenomen, „(…) cea pe care o putem întâlni, de exemplu, în fenomenologia lui Husserl sau a lui Heidegger (…)”19. Nu şi la Kant, ceea ce este foarte important pentru evitarea oricărei posibile confuzii atunci când Sartre scrie despre fenomenul de ființă şi ființa fenomenului. De ce nu şi la Kant? Deoarece, iar aceasta este prima consecință a teoriei fenomenului, „(…) l’apparition ne renvoie pas à l’être comme le phénomène kantien au noumène”20. De ce nu? „Puisqu’il n’y a rien derrière elle – se referă la apariție, care, să nu uităm, în serie, manifestă însuşi existentul – et qu’elle n’indique qu’elle-même (et la série totale des apparitions).”21
Nici esența nu trebuie înțeleasă la Sartre în manieră kantiană, deşi ea apare în schema sartriană. Şi atunci, ce este esența? Este rațiunea seriei, este doar legătura aparițiilor, prin urmare ea însăşi o apariție.
Şi acum, de ce consider că existentul şi ființa nu formează un dualism ci un platonism.
„(…) l’être est le fondement toujours présent de l’existant, il est partout en lui et nulle part (…)”22. Mereul prezent (toujours présent) este eternitatea (oricândul şi nicîndul ființei din Ființă-existent)
sau netimpul, iar pretutindeni şi nicăieri (partout en lui et nulle part) sau oriunde şi niciunde sunt nespațiul ființei din Ființă-existent.
Până la urmă, m-am întrebat cum ajunge Sartre la ființă, la ființă şi atât. Aşa că am început, metodic (mă gândesc la Descartes şi la maniera în care Sartre îi desființează conceptul de conştiință -substanță) să tot întreb şi să tot răspund prin Sartre însuşi.
1. Ce este existentul ?
Este seria aparițiilor care îl manifestă.
Răspunsul deschide două serii de întrebări, una relativă la apariție şi una relativă la manifestare.
Să începem cu apariția.
2. Ce este apariția?
Nu am găsit un răspuns prin afirmație dar am găsit unul prin negație, şi nu unul direct, nu unul care să ne spună ce nu este apariția ci unul care ne spune ceva mai interesant.
Apariția nu este susținută de vreun existent diferit de ea: ea are propria sa ființă.
3. Ce este prin urmare ființa apariției?
La Sartre nu găsim un algoritm strict al derivărilor, el pune, re-pune, vine şi re-vine. De aceea, consider că răspunsul la această a 3-a întrebare derivă din cel la o altă întrebare:
4. Care este esența apariției?
Esența apariției este tocmai a apărea, adică o pozitivitate plină, care nu numai că nu se opune ființei ci îi este măsura. Ca atare, esența apariției este a apărea ca măsură a ființei.
Abia acum putem răspunde şi la 3.
Am găsit un singur răspuns. Ființa apariției este ființa primă pe care o întâlnim în cercetările ontologice sartriene.
Trecerea de la apariție la manifestare înseamnă intrarea în teoria fenomenului, căci, dacă punem întrebarea
5. Ce este fenomenul?, răspunsul lui Sartre este: fenomenul este ceea ce se manifestă, fenomenul este în calitate de aparență, adică se indică pe fundamentul ființei. De aici două întrebări:
6. Ce este fenomenul de ființă? şi
7. Ce este ființa fenomenului?
La 6. am găsit două răspunsuri, unul sintetic şi unul analitic, ultimul angajând şi conştiința.
Fenomenul de ființă este o apariție de ființă şi fenomenul de ființă este sensul ființei existentului, în măsura în care acesta se dezvăluie conştiinței.
Angajarea conştiinței ne obligă ca, înainte să trecem la 7, să mai zăbovim la 6. şi să vedem
Ce este conştiința ?, dacă substanță nu este.
Pentru că m-am referit la maniera în care Sartre desființează conceptul de conştiință -substanță, mă opresc doar la această opunere a lui Sartre față de Descartes.
Conştiința este o pură aparență (c’est une pure apparence) în sensul că, şi aici schimb enunțul într-o variantă explicit afirmativă, există doar în măsura în care îşi apare (elle n’existe que dans la mesure où elle s’apparaît) este un vid total (un vide total) pentru că lumea întreagă este în afara ei (puisque le monde entier est en dehors d’elle) – trec şi variantele originale şi pentru a vedea cum, uneori, diferențele lingvistice sunt atât de mici; păcat de căderea în decădere a limbii franceze -, conştiința nu are nimic substanțial (la conscience n’a rien de substantiel).23
Angajarea conştiinței mai presupune ceva, ceva care apare tot printr-o negație.
„Conştiința nu este un mod aparte de cunoaştere, numit simț intern – văd aici o trimitere mai degrabă la Locke – sau cunoaştere de sine”24. Şi atunci, ce este conştiința? Conştiința este dimensiune de ființă. Ce înseamnă aceasta? „Aceasta înseamnă că trebuie să abandonăm primatul cunoaşterii dacă vrem să fundamentăm cunoaşterea însăşi.”25
Şi atunci, cui aparține primatul? Tocmai fenomenului de ființă, care, „(…) ca orice fenomen prim, este imediat dezvăluit conştiinței.”26
Acum putem reveni la 7. Ce este ființa fenomenului?
Ființa fenomenului este ființa existentului care îmi apare.
Astfel ajungem la ceea ce mi-am propus, Ființa, Ființa şi atât. Ca atare,
8. Ce este ființa?
Ca prim răspuns Sartre propune: Ființa este în sine. „Dar dacă ființa este în sine aceasta înseamnă că ea nu trimite la sine, precum conştiința (de) sine: ea este acest sine.”27
Ce înseamnă aceasta?
Înseamnă că ființa în sine, fiind însuşi sinele, „(…) nu are deloc un înăuntru care s-ar opune unui în afară.”28
Şi acum, momentul culminant. Fiind ea însăşi la nesfârşit, Ființa scapă temporalității. (”De ce point de vue (…) il échappe à la temporalité.”)29

 

Note
1 Dragomir A.,,’Întrebare şi răspuns’ în „Crease banalități metafizice”, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 41
2 Blaga L., Problema filosofică şi problema ştiințifică în Trilogia cunoaşterii, Bucureşti, Humanitas, 2013, p. 49
3 Dragomir A, op. cit. p. 41
4 ibidem
5 ibidem, p. 40
6 Sartre J. P., L’être et le néant, Paris, édition Gallimard, 1943, p. 147
7 ibidem, p. 254
8 ibidem, p. 12
9 ibidem, p. 15
10 ibidem
11 ibidem
12 ibidem
13 ibidem
14 ibidem
15 ibidem
16 ibidem
17 ibidem
18 ibidem
19 ibidem, p. 12
20 ibidem, p. 14
21ibidem
22 ibidem
23 ibidem
24 ibidem
25 ibidem
26 ibidem
27 ibidem
28 ibidem
29 ibidem

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg