„Dulcea mea Fulvia, nu știu pentru a câtea oară încep aceste rânduri pe cari rând pe rând le-am distrus fiindcă eram sigur că nu-ți vor parveni niciodată. Înviorat de o speranță efemeră încep încă odată, de data asta însă cu gândul de a continua ori ce s-ar întâmpla. Nu am nici un motiv să fiu mai sigur acum de cât altă dată. Totuși vreau pentru mine însu-mi să am de aci înainte în fața ochilor mărturia veșnică a stărilor mele sufletești. Singura mea mângâiere acum!”
Mărturia mângâiere…. Culmea – în război! Clipe speciale, unice, încărcate de tulburare. Și când te gândești că totul se întipărește și rămâne în eter, în cronicile Akasha! Memoria akashică a sufletului se zice că e nepieritoare. De prin toate șirurile de vieți prin care am hălăduit. Oare am putea afla acolo și stările trăite atunci de „dulcea Fulvie”? Trebuie să fi fost teribile. Fiindcă și ea va fi avut suferința ei, pârjolul ei. Dar cum de a putut alege să nu răspundă?! Fiindcă așa a făcut. Niciun cuvânt. Tăcere, negură, cruntă îndoială…
Erau, așadar, rânduri dintr-o lungă, foarte lungă scrisoare de front, începută cu o dată așezată în fruntea ei – 21 Septembrie 1917, echinocțiu de toamnă, și încheiată, fără să se încheie, la 20 Februarie 1918… O scrisoare de aproape șase luni! Până la sfârșitul războiului va mai fi să fie mult. Și greu. Iar la scrisoare n-a existat răspuns… Dar apoi s-a odihnit o viață într-un sertar de scrin, afund, dospită, ascunsă sub ștergare și cutii cu levănțică. Și când a dat peste ea o nepoată, bunica a sărit: Las-o acolo, nu te-atinge, nu-i treaba ta! Să nu mai umbli niciodată.
Deși era curioasă copila, – cum să nu fie? – o iubea tare pe Maica ei și n-a mai scotocit. S-a ferit de cotlonul acela ca arsă. Devenise tabu. Pur și simplu, își dădea peste mână. Culmea e că, nici târziu-târziu, atunci când bunica murise, n-a îndrăznit să cotrobăie, să… profaneze ceea ce părea o taină. Un ghem de fire ascunse. Și era. Chiar era. Fata întindea mâna și o retrăgea, fiindcă-l simțea viu. Plicul uriaș. Se ferea de parcă puteau să se miște foile, nu să muște, dar să se foiască, să se zbată. Firește, odată atinse, atunci… Ca o vrabie rănită, beteagă, sau o șopârlă de pădure, pe sub frunze uscate, foșnindă. C-așa îi spunea ei, fetei, cineva – Șopârliță de pădure ce ești! Și atunci sărea înapoi, numai când deschidea sertarul ăla. Instinctiv. Scrinul bătrân și ostenit, moștenit din părinții de părinți, ofta, scârțâia, se clătina dacă te atingeai de el. Și astăzi o face… Pentru că el există încă, oamenii aceia nu.
Se numeau Fulvia și Scarlat bunicii ei, nume dintr-o epocă trecută, revolută, cu patină a vremii și sunet stins. Limpede, cu suflet aprins. Dădeau în clocot, fiindcă la mijloc era și tinerețea, atât de greu de strunit. Se născuseră în ‘91… 1891. S-au căsătorit, rotind cifrele ca într-o vrajă, în ‘19… 1919. Cu un picior într-un veac și celălalt peste prag. 91 și 19. Numerologic, 1891 dă 10, adică 1… Leul. Apoi, 1919 – 2, perechea de nezdruncinat. Ce-ar mai fi de spus? Au plecat din lumea noastră, unul în ‘47, celălalt în ‘74. Altă rotire, alt joc de cifre, dureros, neîntâmplător. Dar același 2, legătura cea strânsă; își vor lipsi unul altuia. La înmormântarea lui, Fulvia se prăbușise și, de n-o prindeau, ar fi căzut jos, în groapa din pământ ce-l cuprinsese pe el. Leșinase…
Fuseseră colegi de facultate. La LITERE. Pe atunci, fetele nu erau împinse la studii, nici cele trei surori ale bunicii nu ajunseseră studente. Dar ea, într-un fel, era mai cu moț. Și fiică de scriitor cu renume în epocă. De mică, se oțăra la tatăl ei, care se vede c-o certase: Femeie, nu te sfătoși cu mine./ Ce, io-s femeie? Nu-s femeie, sunt fetiță… Pot grăi.
„Trăesc zi și noapte de vorbă cu tine. Icoana ta este veșnic lângă mine și mă protejează, dar nu ești tu Fulvio scumpă, nu ești tu de acum, este Fulvia din țara mea, Fulvia de altă dată… Când vreau să mă gândesc la Fulvia mea din robia nemțească, din cătușile bandiților, nu mai văd nimic. Se lasă o ceață ca o perdea în fața ochilor mei și totul se amestecă pentru mine… Ți-aduci aminte seara când ne-am despărțit? Plecam ca să revin peste câte va zile și nu am mai venit! Era 23 noembrie 1916…”
Da, sigur, mâncase pâinea războiului din 1916, fusese în lupta de la Turtucaia și se salvase trecând Dunărea înot. Doar cu gândul la ea, așa-i mărturisise, altfel n-ar fi izbândit. Nu era deloc un sportiv. Avea cu sine un… mic pantof al Fulviei, pantofiorul țarinei, și când se sărbătorea vreo victorie, la popota ofițerilor, din el bea șampanie. Avea în veston, la piept, fotografia ei cu dedicația – „Lui Bebe al meu, toată viața și dragostea mea”. Mai avea și un carnet cu copertă brodată de ea. Și câteva prime scrisori și, deodată,… nimic! NIMIC.
Atunci, în ‘47, când bunicul a murit, nepoțica număra nici trei ani și îl privea de jos, ne mai terminându-se, înalt, lung, distins, rezemat de soba cu teracotă ca mierea. Se auzea pe sine, pițigăiată: Tată Mae veau oliță. Iar el: Fulvio, uite ce-am ajuns!… Bunica, tare mărunțică, râdea și amândoi, alături, păreau fermecători și fără de sfârșit.
Din fotografii și tablouri, mai târziu, el o urmărea pe fată cu o privire ce se destrăma undeva în zări. Ochi gri-albaștri, ironic visători, un aer flegmatic-bonom, nesarcastic, ci îngăduitor, superior. Greu se dezlipea nepoata de acel chip aerian. Evanescent, îl numise un amic scriitor. Bunica era, în schimb, „de pe Murăș”, cum îi va spune el. De fapt, tatăl, scriitorul. Și adevărat, cu ochii ca murele. Vie, prezentă, puternică, vibrând. O forță. Așa a și răzbit în viitorul ce s-a dovedit peste poate de vitreg. Zdrobitor. Dar l-a înfruntat.
Acum când, în sfârșit, fosta copilă ține în mână filele îngălbenite, nu-și poate opri tremurul degetelor. Așa sunt foile – îngălbenite, galbene chiar, nu e o expresie oarecare, des folosită. Ar vrea să nu tremure, dar degetele au viața lor, alta. Nu le poate stăpâni. Și simte cum atinge cumva, straniu, mâna celui plecat de mult și-i pipăie pulsul tăinuit în pagină. Abia perceput, dar viu. Avea dreptate să se fi temut că foile acelea se vor zbate. Cât de tare îi bate inima! E copleșită de frumusețea și eleganța scrisului. A grafiei. Și privise doar, de-a lungul vieții, multe și felurite scrieri. Crezuse întâi că erau foi liniate, așa numitele dictando, dar nu, orizontalitatea deplină se datora curgerii atât de echilibrate. Astfel ieșea din el, lină, stăpânită. Și doar rândurile erau așternute de un tânăr și încă pe front! Literele erau mici, dar nu puchinoase, și păreau o undă de apă ce înaintează ordonat, fără zbatere sau nervozitate, fără necugetare. Pur și simplu, intuiai un fel de sfială, autocontrol suveran. Bărbatul evita să fie prea direct, intempestiv, să nu pară cumva grosolan. Ce educație, ce epocă, ce strunire a patimii. La sfârșitul cuvintelor, dar nu la toate, – de-ți venea să verifici ritmul, cum?, când? – literele se răsuceau cu o volută, se rotunjeau în buclă. Ca o piruetă de vals. Ce echilibru sufletesc! Aproape nu mai avea aer tânăra noastră.
„Lumea începuse încetul cu încetul – scria el – să se obișnuiască cu noua stare de lucruri. Parcă nu se întâmplase nimic. Trăiam în mijlocul unei lumi pe care nu o puteam înțelege. Sufletul meu devenise opac pentru lumea din afară și se zbuciuma fără putere într-un cuib făurit de dragostea ta și se mistuia încetul cu încetul, fiindcă tu erai departe și eu nu mai știam nimic despre tine. Viața asta mediocră și oarbă am dus-o șease luni închis în paranteza unei funcțiuni la Statul Major, pe care mi-era silă s-o îndeplinesc, cu spiritul veșnic absent, înviorat când și când de nădejdea de a putea fi odată și odată iară lângă tine. Am încercat prin nenumărate mijloace să-ți parvie câte va rânduri de la mine. Probabil că nu am răușit fiind-că mi-ai fi răspuns cred.”
Și iar: „Mulți din camarazii mei au primit scrisori sau telegrame de acasă. Oare tu să nu fi putut să-mi trimiți nici o știre? De ce oare? Nu vreau să mă gândesc la nimic de cât că nu s-a putut… Dacă nenorocirea ar voi ca să mor, ordonanța mea sau în sfârșit ori cine alt cineva îți va aduce odată și odată – fiind-că este datorie născută în om ca voința celui care nu mai este să fie respectată – aceste rânduri, mărturie unor vremi tulburi și a unui suflet care te-a iubit până în ultimul moment. Nu am putut să dau măsura dragostei mele… Tu însă nu trebuie să-ți pierzi curajul, te vei mărita, fiind-că vei găsi un suflet care să te înțeleagă și poate, cine știe, vei fi mai fericită de cât crezi. Tu ești un înger care nu ceri prea mult ca să fii fericită. Să nu te mai gândești nici odată la mine și nici să încerci vre odată să vorbești despre mine cu bărbatul tău. Ori cât ar părea el de nepăsător, să știi că ai să-l chinuești în felul ăsta. Nici odată, să știi de la mine, să lași să figureze într-o discuție numele unui bărbat despre care soțul actual știe că nu i-a fost indiferent nevestii lui. Când scriu aceste rânduri sunt prada unor turburări sufletești îngrozitoare, și țin să citești zbuciumările mele sufletești de acum pentru a putea fi lângă mine până în ultimul moment și a putea știi cât te-am iubit.”
Paginile astea au fost – mult mai târziu – subliniate pe margine, cu creion tremurat. Draga de Fulvia!… Nu era o linie fermă, nici sigură, și bietul plaivaz nu era nici ascuțit, ci bont rău. Șerpuia când gros, când mai subțiratec. Contrasta izbitor cu scrisul cel atât de caligrafic. Dar n-a stat nimeni de marafeturi de astea, poate nici nu găsea vreo ascuțitoare la îndemână. Iar nepoata n-a putut să nu se gândească și la alt luptător pe marele front. Acela era căsătorit și avea o fiică abia născută, căreia-i zisese Speranța, idee cu care plecase la întregirea țării și a neamului. Scrisese și el o scrisoare-ucaz, prin care interzicea soției să se recăsătorească, în caz că va pieri în război, cu mențiunea că el era erou și i se datora admirație și respect. Chiar venerație. Nu era o simplă persoană, pasibilă de înlocuire. Lucru care s-a petrecut, adică văduva, văduvă a și rămas, deși tânără… Câtă diferență între cei doi bărbați! Altă categorie, altă clasă.
„Sunt trist, trist…..Când văd că aproape săptămânal francezii primesc scrisori de acasă, pe când eu nimic, mă apucă un fel de revoltă, de dezgust, și apoi o renunțare silită care mă omoară. Peste cât va timp e vorba să plece o parte din misiunea franceză de la noi acasă în concediu. Iar eu?……..să stau aci o veșnicie poate. Ce viață! Îți spuneam într-altă parte că am fost bolnav. Am avut 20 de zile concediu de convalescență însă nu m-am folosit de acest concediu fiind că nu aveam unde să mă duc.
M-am întrebat de atâtea ori de ce oare nu pot primi nimic de la tine? Oare să fi fost pentru tine o situație specială ca să nu-mi poți scrie? Nu știu nimic. Nici nu vreau să mă gândesc la posibilitatea care-mi mușcă inima din când în când.
Ce faci tu? Cu ce te ocupi? La ce te gândești tu?
Îți mărturisesc că m-am schimbat cu totul. Nu mai îmi găsesc rectitudinea mea intelectuală de altă dată.”

Rectitudine intelectuală. Rectitudine… Nepoata rămâne cu foile în mână mult timp. A dispărut noțiunea astăzi, aproape e de negăsit. De ce să folosești cuvântul, când nu mai exprimă nimic, își va fi spus ea. Îi vine să mângâie hârtiile, dar deja au fost răsfoite mult, prea mult, și marginile lor încep ușor a se fărâmița. Se macerează. Respirația îi e și ea oprită aproape. Îi pare cumplit de rău că n-a insistat atunci, când a dat peste scrisoare, că n-a citit-o împreună cu bunica. Ar fi întrebat-o acel DE CE, iar ea, Fulvia devenită Maica ei, – nu se îndoiește – i-ar fi răspuns și ar fi putut asculta o poveste emoționantă, tulburătoare. Pe care n-a auzit-o defel. Și acum se străduie să priceapă, să însăileze motivații, explicații, să deșire taine.
„Privesc calendarul, mă uit și afară și mă gândesc la ce era altădată pe vremea asta! Soarele vieții mele strălucește înapoi aruncându-și razele așa fel că în urma mea e lumina, iar înainte umbra. Când vei citi vreodată scrisorile acestea nu te vei regăsi decât pe tine în ele, nu vei putea găsi altceva.”
Pe marginea paginii e notat cu creionul – „Dar pentru mine, azi 14 aprilie 1947!?!”

Azi! Vasăzică, a deschis și a citit – a câta oară? – scrisoarea în acea zi, chiar în ziua morții LUI! Poate așa a simțit ea nevoia să-l omagieze, să-l aibă încă alături, să se adape din sufletul lui ce se desprindea. Și plutea, plutea… Se înălța, decola… Poate a fost și o rugăciune, poate nu, poate destul asta… El îi spusese, cu ochii pironiți sus, într-un unghi al camerei, bine știuta privire de apoi, ultima – Uite Fulvio, ce copii minunați… Sunt elevii mei? Sau… îngeri poate?!? Da, elevii lui fuseseră studenți de Litere sau liceeni de la Mihai Viteazu și Sf. Sava, nu prichindei. Iar aceștia de sus răspândeau, sigur, beatitudine, inocență, serenitate, cu toată durerea lui, ce-i încrețea în acele momente fruntea. Apăreau și pâlpâiau în colțul din stânga…
Scrisoarea, ce-o ținea Fulvia în mâini, în clipa cea unică, se așternea mai departe. Va fi fost cutremurător?! Sigur. „Ieri seară am citit Gazeta Bucureștilor aruncată dintr-un avion inamic. De câte ori am ocazia să citesc câte ceva din ziarele care apar acolo mă simt într-o stare sufletească cu totul particulară. E un amestec de ură și duioșie în același timp. După ce las din mână gazeta o amărăciune parcă mi se strecoară în suflet și se depune ca o drojdie la fund, întunecându-mi zările minții. Este în Gazetă o coloană destinată corespondenței pentru Moldova. Sunt atâția cunoscuți cari găsesc acolo știri de acasă în cât am stat și m-am întrebat de ce oare tu să nu fii încercat nici odată să strecori vre o știre și pentru mine? Mi s-a strâns inima de durere. Ce mai petreceri în București! Și câtă veselie! Adevărat să fie oare? Nu cred. Este peste putință. Nu sângerează inima nimănui acolo? Nu știu ce să mai cred. Ce faci tu acolo, în mijlocul acestor spasme de veselie, ordonată de comandatura nemțească? Noi luptăm pentru un drept sfânt care ne-a fost sădit în inimi de mici copii. Iar în Moldova, în destul de multe familii, se joacă de dimineața până seara și de seara până dimineața cărți.”
Aici erau urme clare de lacrimi pe pagină. Nepoata nu credea că sunt ale lui, ci ale ei, la citire, dar mai știi? Nu, nu, e o demnitate deplină în scriitură, cu toată disperarea.
„Am asistat la cancanul vieții de provincie. Ofițerii sunt răsfățații tuturor caselor. Este o furie de exotism erotic, însă la care asist cu nepăsare, dar care totuși arată atâta sfruntare și lipsă de amor propriu, în cât mi se face aproape milă. Sunt atâtea lucruri care se petrec și pe care le știu! Străinul este mult mai interesant! Câtă josnicie în viața noastră morală. Dar o viață întreagă ne-am legănat între Tache și Petrache, plecând urechea la zornăitul arginților din buzunar, mai degrabă de cât la bătaia inimelor de Români din piepturi.
Pe de altă parte, toate noutățile de interes general sunt cu totul contrarii așteptărilor. În Rusia lucrurile merg din rău în mai rău. Simt cum se va prăbuși încetul cu încetul toată ființa mea. Înțeleg perfect de bine ce înseamnă toate astea și mă cutremur. Este una din veriga lanțului pe care Rușii ni l-au pus de gât și sub strânsoarea căruia noi suntem neputincioși. În timpul verii noi am proiectat o ofensivă, care însă a eșuat, fiindcă în momentul când trebuia să se declanșeze, Rușii au refuzat să se lupte. Dacă se va încheia acum pacea, înțelegi tu Fulvio scumpă situația noastră? Dacă voi mai trăi până atunci, ce rost ași avea eu în țară cu studiile pe care la am și cu intențiile pe care le am în privința carierii mele? Biata noastră țară! Armistițiul acesta nu face alt ceva de cât să ne mărească tensiunea nervoasă, fiind că viitorul nostru nu depinde de voința noastră, ci de rătăcirile inconștiente ale unor brute cari sunt Rușii.”

Lucrurile s-au întâmplat întocmai, întocmai. Dar după a doua confruntare mondială… Iar ea, nepoata, promisese bunicii că, atunci când se va mai ușura asprimea criteriilor realist-socialiste, va aduna studiile lui „estetizant-idealiste”, refuzate, și le va tipări. Adică „Supraviețuirea cultului lui Zamolxis în poezia noastră populară” sau „Comicul numelor proprii în opera lui Caragiale” și câte altele, ce nu fuseseră editate decât în broșuri. Dar fata n-o făcuse…, și asta o apăsa nespus. Numai că ea își știa de ce-ul ei.
La vremea sa, da, bineînțeles că și Fulvia promisese. Că nu se va mărita decât după război, nu înainte, cum doriseră tinerii amândoi la terminarea facultății. Aveau 25 de ani. Dar mama ei, Maica Mare, Eleonora, o somase, o rugase să nu facă asta, că „l-ar omorî pe tatăl ei, de-ar vedea-o ajunsă văduvă”… De aceea nu se căsătoriseră. Dar una-i una, alta-i, alta. Nu se jurase și că nu-i va scrie logodnicului. Lucru absurd. Mai ales că, întâi, epistolele porniseră jocul lor normal. Ce anume să se fi întâmplat? Greu de aflat, greu. Au rămas doar mărturisirile lui. Încercase să vorbească despre ea cu felurite rude întâlnite în Moldova, pe la Galați, Vaslui sau Bârlad, după cum înainta armata. Dar se alegea cu răspunsuri monosilabice și realiza că pe ceilalți nu-i interesa deloc frământarea lui.
„Este cineva cu care stau de vorbă câte o dată, dacă nu în fiecare seară. Este ordonanța mea. Este un om simplu care mă iubește foarte mult și care a fost de atâtea ori trimis de mine cu scrisori la tine. Parcă știe săracul ce vreau și aproape în fiecare seară îmi povestește, până în cele mai mici amănunte, tot ce-l întrebai tu când venea la București trimis de mine. Parcă simte că-mi face plăcere. Îți spun drept că m-ași despărți cu multă părere de rău de el.”
Par a fi din Rebreanu rândurile?
„Voi fi înaintat căpitan, – scria el mai departe – și spre marea mea bucurie, voi trece căpitan de baterie. Am cerut de multe ori să trec la tunuri. Unde singur și izolat ași fi mult. mai fericit de cât în statul major al artileriei, unde anturajul mă obosește.”
Aici, ce să facă? Imaginația, fantezia fetei, îi e de nestăvilit. Îl vede, întrevede, prin cețuri, și naturale, pâcle ale dimineții și îndepărtării, dar și prin fumul iscat de bubuitoarea armă-ființă. Un adevărat film de epocă. Iar el, prin neguri, călare, că așa fusese… Fugit din stupul plin de sporovăială gureșă, amabilă și protocolară, în franceză, că toți vorbeau franțuzește, ca-n Tolstoi, doar statul major era înțesat cu astfel de ofițerime aliată. Iar lui, clar, nu-i fusese bine în acea operetă. Ce ciudat, de neînțeles, ar putea zice unii, mulți, amatori de societate subțire.
„Este aproape o lună de zile, de când vin scrisori din teritoriul ocupat la toți camarazii mei. Eu sunt singurul care mă simt stingher și uitat de toată lumea. Mi-e frică să mă întorc acasă. Cine știe ce mi-o fi dat să aud sau să văd! Ori ce s-ar spune trebue să fie ceva schimbat în sufletul tău. N-ai găsit tu nici odată prilejul să faci să-mi parvină vre o veste ori cât de laconică ar fi fost ea? Oare?……. Mă simt atât de blestemat de soartă în cât simt o ură neîmpăcată contra mea însu-mi. Nu pot să mă sufăr, îmi vine să fug departe să scap de mine însu-mi dar în zadar… Revederea noastră va fi pentru mine prilejul celei mai cumplite suferințe, fiind că sufletul meu nu e plămădit și din uitarea necesară omenirii pentru alcătuirea unei vieți fragmentate și nici nu cunoaște viață care să nu se sprijine pe trecut. Ursita mea a fost nedreaptă cu sufletul meu și mi-a dăruit numai lacrămi, nu ochilor, ci inimii. Bebe”
Dar, la sfârșit, ca într-o țesătură de basm curat, a fost o… nuntă. Dragostea trecuse piedici și probe inițiatice, ce păreau s-o gâtuie, și era acum eliberată din strânsoare? Fără doar și poate, biata, măreața energie a dragostei biruise. Peste un an și mai bine. După război. În iunie, când orașul exploda de trandafiri înfloriți și apăruseră întâile cireșe coapte. Iar caii birjelor de lângă biserica Kretzulescu frământau mărunt strada, așteptând, fornăind. Precum cei de pe dealuri sau din câmp sterp, de la tunuri?… Nu, nu tot așa, ci altfel. Iar anul următor, în martie chiar, venise pe lume întâiul lor născut, Mircea-Kiril, tatăl fetei.
Bătrână azi și ea, cu filele scrisorii în mână, nepoata trăiește o aceeași gâtuire ca a lor. Și nici nu-și dă seama. Dar știe, de aia fiindcă-i la sfârșit de viață acum, că nunta cea minunată n-a putut destrăma de tot pecetea suferinței din adânc, cicatricea. Se pusese acolo drojdia ei, cum o numise Scarlat, bunicul cel extraordinar. Nici asta n-o știe, dar simte din toată ființa că durerea Fulviei fusese mai mare… sau aidoma. Taina aceea, întrebarea ca un cui, era spulberată, aruncată în aer pur și simplu, arsă de strălucirea dragostei. Maica se pricepuse să iubească cu foc neasemuit, ca nimeni alta. Puterea acestei iubiri îi învăluise pe toți din jur și se rostogolise până la ea, la nepoată. Gaura neagră, Black Hol, se luminase. A devenit albă. Albă, cu harta vechii sfâșieri întipărită palid… Rămăsese în porthartul lui de front?
Din scrin, i se năzare uneori că pâlpâie fulguiri. O geană de lumină. Și-i umbrește pe toți ai ei, întregul neam, precum Duhul. Cu toate suferințele lor, multe, câte vor fi fost. Îi pare că de acolo au izvorât cu toții, ca proza rusă din „Mantaua” lui Gogol sau cea română din „Popa Tanda” al lui Slavici.