Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Introspecție şi meditație

Introspecție şi meditație

 

I. Epilog închipuit al regăsirii de celălalt

 

A doua secțiune a volumului Târziu dar neînserat, semnat de Marius Dumitrescu şi apărut la Editura Grinta în anul 2015, se deschide cu poemul „Regăsirea de celălalt”, care începe aşa:
„Marius Dumitrescu iese din cârciumă/ şi-a băut cafeaua/ cu poetul Marius Dumitrescu”.
E binedispus? Aiurea! Mai curând nostalgic, în el adiind „ca un tremur de pleoapă/ amintirea lor cea mai veche”; vede sau revede clar „cum dă iarba, cum începe amurgul/ cum îmbătrâneşte lumina”. Şi asta nu e totul! Un puseu de nostalgie are şi poetul Marius Dumitrescu atunci când îl înghionteşte pe Marius Dumitrescu, cel cu cafeaua, zicându-i: „Sună-l! Sună-l, pe X!”.

 

 

Dialog:

M.D.: – Alo?!
X, cu voce circumspectă, răspunde: – Da?!
M.D.: – X-ulică, ce faci mă?
X-ulică (circumspect) – Bine. Dar cu cine vorbesc?
M.D.: – Cu Marius, mă! Marius Dumitrescu.
X-ulică: – Marius Dumitrescu?! Care Marius Dumitrescu? Cel care şi-a băut cafeaua cu poetul Marius Dumitrescu sau, nu cumva… chiar poetul…?
M.D.: – Da, mă, el sau el, pentru că „din timp în timp se mai întâlnesc/ să se piardă împreună/ ori el şi el”, pentru că „schimbă uneori înserările/ alteori viețile între ei”.
X-ulică (confuz): – Aha! Dar parcă îndoiala nu-mi dă pace şi mă face să te-ntreb: şi totuşi acuma cine mă caută, poetul ori… Sau, mai bine, spune, spune ceva despre tine ca să mă dumiresc singur cine mă caută!
M.D.: – Trei cărți de poezie scoase în ultimii ani, te pot lămuri? Una de eseuri şi o alta de însemnări şi reflecții filosofice despre cotidianul acaparator, ar explica dualismul existenței şi spirituale a acelui „Frumos fără voie” care explodează din sine „Târziu, dar neînserat” (virgula de după „târziu” aparține redactorului acestui dialog).
X-ulică (aproape convins): – Ee!! Ai înviat?! Ştii, uneori, nostalgic şi eu, deh! om sunt! – mă gândeam la toți cei care ne frecam atunci pe frunte cu poezie pentru a-i ameți pe ceilalți cât suntem de talentați şi realizam că dezamăgirea cea mai mare era pierderea poetului Marius Dumitrescu, cel care mi-a transmis prin gurița lui Marius Dumitrescu cel cu cafeaua cum că acesta a pus uneltele în cui şi că… ce mai… e pe ducă! Tristețea mă trimitea la caietul unde poetul îşi scrisese senin, dar premonitoriu, nişte versuri în genul epitafului şi reciteam cu amărăciune: „şi ce-o să faci, Doamne, cu toți visătorii/ iscați sub durerea şi slava culorii/ (… )/ ei care pot să dezgroape morminte/ truditori pe câmpii de culori şi cuvinte”. Am citat doar patru versuri însă întreg poemul e o reflecție tragică asupra condiției creatorului de artă, drept care, în momentele acelea realizam ce pierdere se întâmplase printre truditorii cuvintelor pentru că, pe acest poet l-am găsit a fi cel mai bun (talentat) şi cel mai de perspectivă (evident, după gustul meu) din generația Aceea.
Cu adevărat dumirit, am ridicat o rugăciune de mulțumire, aşa cum se face înaintea începerii unui lucru folositor:
„Mulțumesc lui Dumnezeu că are grijă de făpturile sale şi nu le abandonează la greu. Le simte credința şi le păstrează harul cu care le-a înzestrat. E şi cazul lui Marius Dumitrescu, poetul, care deşi mai bea o cafea (din ce în ce mai des) cu tizul său, omul, simte visceral singurătatea şi teama, neştiind „ce să facă cu viața lui cea nouă”, infinitul poeziei contrapus timpului limitat al celuilat, de altfel, muritor: „acum prin mijlocul ei de câmpie/ ninsă şi orfană de orizont/ se tot duce înspre dealul pustiu”.
După care am pornit să mă afund în universul poetic al lui Marius Dumitrescu, parcurgând răbdător…

II. Cartea poem cu poem

Aceleaşi cuvinte. Poezia din debutul acestui volum este, mai ales pentru cei care-l cunosc cât de cât pe autor, o mărturisire sinceră dar argumentată despre propria condiție ontologică. Prin dramatismul paradoxului condiție reală/ condiție spirituală mărturisirea alunecă spre o mea culpa de care ar vrea să scape; ştie despre turnul de fildeş atât de dorit de orice creator, dar şi despre consecința izolării: „când mi-am dat seama/ de toate acestea/ rămăsesem deja/ foarte singur” drept care, se încrede în Dumnezeu care „ne va judeca/ dar fără să ne spună/ de ce”. Angoasa poetului despre utilizarea cuvântului are temei în cea mai înțeleaptă carte a creştinismului, respectiv Noul Testament unde apostolul Pavel, în 2 Corinteni 3.6, zice: „căci litera omoară, pe când duhul înalță”. Şi totuşi o meserie, specială ce-i drept, precum cea a autorului, e necesară; cineva trebuie s-o facă, au existat judecători încă din vremea patriarhilor, şi vor exista cât timp oamenii vor fi oameni. Evident că paradoxul amintit mai sus deranjează un caracter prea introspectiv, o fire poetică prea reflexivă, dar atunci când îți faci meseria cu bunăcredință, deci cu duh, litera,
cuvântul nu face decât să însemneze acel exercițiu.
Şi a fost seară… În sine, e un poem frumos, dens, care incită prin metafore inedite, dar al cărui înțeles îmi scapă, chiar după lecturi repetate. Pare o pictură modernă care impresionează ochiul dar nu stârneşte cuvântul… Îl iau, deci, ca atare, şi las altui cititor mai avizat posibilitatea de a emite considerații aplicate.
Declarație de avere. După titlu, dar şi după conținut, mă lămuresc întrucâtva că această a treia poezie a volumului are locul său bine găsit după anterioarele. Deci după ce, în primul poem autorul ne informează cine e, apoi aduce vorba despre părinți, în prezentul depune conştiincios o sentimentală declarație de avere despre ce are („aurul din frunze/ corăbii am pe mări care-au secat”), cum le-a obținut („în mâna dreaptă mi-a-ncolțit creionul”), despre datorii şi rate, probleme cu fiscul, cu creditorii, conturi goale, impozite mari, deci viața sa e „de înger pauper”. O poezie puțin ironică iar prin prozodia şi relaționarea dintre termenii prozaici (datorii, bănci, rate, fisc, creditori etc.) şi cei eminamente lirici (uimire, brumă de talent, eternitate) duc cu gândul la stilul lui Adrian Păunescu.
Scurtă vorbire despre noroc. Cu fiecare următoare poezie, autorul mai comite o indiscreție despre percepția eului său pe care îl scrutează din perspective şi sub tonuri diverse. Aici, ca şi în anterioara, ironia e inspirată de zicerea unui cunoscut contemporan. Autorul renunță la prea cunoscutele versuri populare: „Când s-o-mpărțit norocu/ fost-am eu dus la lucru” şi, prin urmare reflecția iese cam aşa: „dacă norocul te-ar pune la masă/ nu ți-ar da din țuica lui/ nici din țuica/ de sufletul morților”. Prin urmare, zice autorul, eşti norocos dacă inima îți va tresări de lumina-nvierii, adică vei înțelege menirea ta pe pământ.
Doar o stare. În strofa a treia e străveziu ce stare urmează după perioada „când memorie o să ne fim”, „uitare care se târăşte/ către poarta cea ferecată”. E vorba despre acea trecere de aici, dincolo, „o stare, un loc/ pentru ceară şi pentru lumină”.
Amurgul continuu. Din nou despre angoasele zilelor câte ți-au mai rămas, când faci bilanțuri şi, ori nu găseşti sensul vieții, ori înțelegi starea de captivitate când „ai devenit/ propriul tău personaj” dar nu vrei să crezi că ceea ce se întâmplă face parte din firescul lumii.
Discursul îngerului bufon. Încă o reflecție despre condiția naivului şi inadaptabilului. De multe ori, visatul cu ochii deschişi, amăgirile, imposibilitatea înțelegerii unei realități care pare a nu avea logică îi determină să-şi creeze o realitate paralelă unde frustrările acumulate plusează egoul. Rezultatul? Subiectul se crede un „rege fără regat”, însingurat: „mă plimb doar după ce-a-nnoptat/ lung aclamat de felinare”, îşi exercită imaginativ puterea: „uzurp coroane pierd imperii”, practică demagogia: „cu adevăruri mari vă mint/ de la tribunele tăcerii”… Şi, ruşinat de sine, ca un autentic bufon, are şi momente de sinceritate când îşi recunoaşte inadaptabilitatea: „mă-ncurc ades în propri paşi” iar ceea ce urmează e momentul când „în suflet mi-e pustiu” şi se instituie starea de urgență. Atunci, oare ce se mai poate întâmpla?
Cranii de îngeri. Încă o meditație asupra vieții definită aici drept „o barieră nepăzită”. Mai reținem formularea splendidă pentru cele două etape fascinante ale sale, copilăria şi moartea, care sunt „două eternități” între care suntem: „devastați de îndoieli”, „sentimentali proşti confuzi”.
Schimbarea la față. Un poem construit pe o temă biblică. Plecând de la arătarea lui Dumnezeu lui Moise sub forma unui rug aprins, atât de luminos încât acesta şi-a acoperit fața, în poem se spune că ceea ce a urmat a fost „vremea fricii” care a vremuit până ce a apărut Lumina lumii, Mântuitorul Hristos, care şi-a schimat la un moment dat înfățişarea devenind la rându-i o lumină strălucitor de dumnezeiască, insuportabilă vederii propriilor ucenici.
Uneori. Chiar şi nouă ne vine uneori să ne certăm viața pentru că ne-a „însemnat cu aura prăfuită” a unui aşa-zis defect (al tăcerii bătute-n cuie, în cazul poetului) că suntem purtătorii ei de himere, mai totdeauna o respirare, „suflare de viață” suflată de Dumnezeu, cum zice Biblia despre crearea lui Adam, doar legături între generații –„țărâna cu țărână”. Nu vreau să interpretez ultima strofă, poate că greşesc, dar cu siguranță şi noi ne-am gândit la posibilitatea de a ne pune viața la punct. Dacă noi, creatori şi iubitori de lucruri materiale ne mai certăm viața, despre poet, creator şi stăpân peste iluzii, ce să mai zicem?
Clipa unei treceri. O meditație, o altă perspectivă despre viață, despre durata, întotdeauna prea scurtă. Prilejul priveghiului devine o posibilitate de a mai prelungi – „făcând tot/ ce se poate ca moartea lui/ să dureze mai mult” – ceea ce fusese „o trecere o secundă”, ca un meteorit „clipa unei treceri/ scânteind/ fără să se arate”.
Penumbre. Introspecție asupra actului creator. Originalitate: „ochii mei privind/ însângerează tot ce/ ar putea fi real”; perspective inedite: „străzile/ aleargă pe străzi/ oamenii se ascund/ în oameni/ copacii se retrag în foşnetul frunzelor” precum şi puterea şi curățenia creației.
Nuntă amânată. Poem împănat cu trimiteri – e drept, original exprimate – la trei poeți mari ai literaturii române. Încă la începutul poemului sintagma invocatoare: „Iubita mea să…” precum şi prozodia ne duc instantaneu cu gândul la Aruncarea în valuri de Adrian Păunescu, deşi ceea ce urmează e altceva decât motivul dragostei consumate într-un decor marin. Poetul crează un tablou de iarnă („ianuarie afară aiurează”) de atmosferă bacoviană („du lampa mai aproape de fereastră”) unde introduce, livresc, fantoma Revizorului şcolar eminescian care e preferat ca oficiant al unei cununii non-formale. Mai jos, în strofa ultimă, pentru definitivarea atmosferei de solitudine, se recurge din nou, evident într-un mod original, la folosirea unui motiv clasic, de la acelaşi iubit nănaş Eminescu cetire, respectiv al plopilor fără soț, aici numiți „golaşii plopi cu plâns impar”. Altmineri e un poem dens, de atmosferă, cu imagini create de metafore inspirate: „îmbracă noua rochie de aer/ eu fracul de-ntuneric am să-mbrac” etc.
Mereu şi mereu. O meditație asupra umanului gest al îmbrățişării – semnificații şi consecințe în diverse ipostaze. Cristic, semnifică iubirea pentru copii – creații ale lui Dumnezeu. Consecința? Alungarea singurătății. Îmbrățişarea „risipeşte” când precede o despărțire dar e şi „risipită” atunci când vine ca expresie a unei iubiri sau a unei reuniri. Dar ipostaza cea mai emoționantă, expresivă 11. Intro I, 2005, acuarelă, pastel, 50 x 60 cm şi completă a îmbrățişării este atunci când vine firesc, pe cale maternă, din „obârşia sângelui”, ea fiind şi cristică, risipitoare şi risipită, duioasă, mustrătoare, posesivă, protectoare, iubitoare moderat sau la modul excesiv.
Destăinuire. Un fel de haiku! Prin conciziunea şi delicatețea spuselor, aşa pare! Nu respectă norma, forma fixă a originalei expresii artistice japoneze (trei versuri, 5+7+5 silabe). În laconicul enunț poetul sugerează una sau mai multe căi prin care poate fi înțeles. Condiția este să-l uimeşti sau să-l iubeşti aşa cum e, dar extrem de mult! Însă imposibila cunoaştere totală a cuiva trimite cu gândul la cel care cunoaşte omul până în cea mai nevăzută fibră a sa, la Dumnezeu Tatăl, Cel care-i „va închide ochii”.
Necunoscuta oarbă. Moartea, singura certitudine după ce te naşti, e tema acestui poem. Poetul-om îşi nuanțează angoasa ancestrală definind-o „necunoscută dar şi oarbă”. Deocamdată nu-i dă târcoale, ba mai mult, e de el „însingurată” pentru că e optimist, surâsul devenindu-i zâmbet ori chiar hohot. Dar pentru că, rațional, se vede în „fântânile secate/ ale ochilor ei” caută ajutor în acel optimism, o prematură însoțire a morții nefiindu-i potrivită pentru că, spune poetul, „viața hohoteşte în mine” iar amânarea, şi de ce nu, salvarea o vede în creație, în „cuvintele care nu mă pot îngropa”.
Băteau clopotele. Ce să fac? Să mă prefac că nu am văzut-o, n-am citit-o, n-am memorie, că n-am auzit de Marin Sorescu?! Autorul însuşi m-ar detesta dacă nu aş spune că această poezie sună a la… Recunosc că tema, parabola, metaforele sunt altele, dar, la final, tot la fel zic. Am eu vreo vină că țăranii din Bulzeştii Doljului au acelaşi mod de exprimare precum cei din Mihăeştii Argeşului?
Scenariu. Nu l-aş cataloga poem, poezie ori ceva aparținând genului liric, fiind, aşa cum îi spune numele un scenariu care porneşte de la două pilde biblice. Se vrea a fi o pildă nouă, dedusă dintr-o ipotetică schimbare de perspectivă. Lipsa unei singure precizări suplimentare face construcția vulnerabilă supozițiilor. Înțeleg că printre mesele la care chefuiau fratele fiului risipitor şi prietenii săi năvălesc porcii (în fapt diavolii) dintr-o altă pildă biblică, înnebuniți de strălucirea mărgăritarelor (a învățăturilor şi faptelor cristice). Era un chef imoral, iar năvălirea diavolului nu pare a fi un fapt iresponsabil pentru că, se ştie, diavolul nu este niciodată iresponsabil, doar vehiculele prin care se manifestă sunt.
Pogorârea în iad. O poezie pe gustul meu! În vers clasic, densă metaforic, plină de sensuri creştine. Iar imaginea ultimă, cea cu „o mână străpunsă de cuie” care e întinsă pentru ca „la Cer împreună (prin lume) să suie” e atât de plastică încât dacă nu cumva s-a pictat deja, ar trebui reprezentată pentru a întări credința în mântuire şi Mântuitor. Ideea mi-a venit asociind-o în gând cu detaliul mâinilor din pictura lui Michelangelo de pe Capela Sixtină cunoscută drept Crearea lui Adam.
Rugăciunea de fiecare zi. O poezie de inspirație şi atmosferă religioasă despre purificare. Recunoaşterea păcatului se va întâmpla după penitență şi aderarea deplină la credința în Mântuitor – numit aici „pâinea şi vinul”. Atunci, zice însetatul de Dumnezeu, „sufletul meu va spânzura/ în fața ochilor mei/… / ninsoare mi se va face privirea”, până la final. Final pe care, totuşi, crediciosul nu şi-l vrea imediat, ci vrea să se bucure deplin de darul dumnezeiesc al vieții, oricât ar fi de grea („nu mă goli şi de ultimul plâns”). Original, rugăciunea nu o încheie tipicul „mântuieşte-mă!” ci, mult mai poeticul „umbreşte-mă!”
Crepuscul bolnav. O altfel de percepție asupra finalului vieții, sugerată de reminiscențele sonore ale flaşnetarului care „asmute câinii melancoliei”, imaginative – „trăim cu încetinitorul”, întărite de metafora din ultimele versuri: „obosiți/ am pedala/ pe marginea gropii”.
Amândoi. Un Adam şi o Evă (zic eu), – „un El şi o Ea/ aceeaşi dramă”, versuri dintr-un cântec! – realipiți, îşi consumă dincolo de Eden timpul alocat într-o realitate care nu-i ofensează pentru că „suferind de transparență/ au „lacrima beteagă”, nu ştiu să urască. Urmează câteva exemplificări despre cum reuşesc, rețeta terapiei de cuplu perfect, rezultatul fiind adorația maximă a trecătorilor care „s-au născut doar să ne vadă”
Spălarea de sânge. Câteva reflecții, aş zice, filosofico-religioase despre păcat, blestem, iertare, toate revendicate de firea omenească. Păcatul e „răzbunare a noastră pe noi” (sublim!); blestemul „trece prin noi doar cât suntem vii” şi paradoxal, „fără vărsare de sânge nu există iertare”. Puțin cam forțată această reflecție asupra iertării prin folosirea imaginii dure a „vărsării de sânge” care bruschează!
Un fel de sfială. De fapt, pare a fi vorba despre o mare sfială după o introspecție temporală, când, deşi ai „instinctele incendiate”, singurătatea e atât de intensă încât vede „roua cuvintelor”, va să zică prospețimea şi strălucirea lor efemeră, percepute doar într-o anume perioadă şi doar sub un anume unghi. Invocația supremă „Dumnezeule… ”, urmează uimirii (sfielii) mai sus amintite dar şi conştientizării adâncimii spațiului „dintre/ noaptea soarelui orb şi presimțirea luminii „recte dobândirii cunoaşterii, a căderii solzilor de pe ochi.
Fântâna plină cu ceață. E o scriere ermetică. Nu-i zic poezie, pentru că nu mi se pare a avea nici cel mai mic fior ci doar nişte cuvinte care-mi pun serios la treabă organul inteligenței – creierul – şi nu inima. Abia la final apare cheia: „niciodată o fântână plină cu ceață/ nu face mai mică/ distanța dintre sete şi apă”, adică idealul se interpune invariabil între dorință şi realitate. Aplicând cheia constructului de mai sus, ai revelația unei
expresii logice, dar seacă, o cabală, o cimilitură care pe mine nu mă satisface. Dar, ca să fiu totuşi corect, strofa a doua e destul de bine garnisită cu metafore, dar atât de stilizate şi şocante încât aproape că trec neobservate sau le ignor în foamea de emoție.
Albă flacără înghețată. O altă construcție cu imagini şi angoase hermeneutice, destul de ermetice, la care, identic ca şi în precedenta analizată, cheia apare în ultimele două versuri. De imaginile „stea ca un ochi/ care plânge cu țurțuri/ ori „frigul albă flacără înghețată” nu mă pot bucura în lipsa sugerării contextului.
Pun deoparte volumul şi privesc, la început absent, coperta care pare decorul unui film S.F. Dacă în debutul lecturii m-am exprimat livresc cum că urma să parcurg universul poetic al lui Marius Dumitrescu, poem cu poem, senzația pe care o am în acest moment, stimulată şi de conceptul copertei este chiar aceea a unei călătorii galactice, poposind pe îndelete din stea în stea, explorând şi plecând mai departe, uneori neputându-mi explica pe deplin ceea ce văd şi simt. Dar nici nu este obligatoriu! Ce ar mai rămâne simțirii dacă totul s-ar putea explica?! Aş strivi „corola de minuni a lumii” şi aş ucide „cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea” (Lucian Blaga).
Aşadar, înapoi în universul ademenitor!
Căderea din asemănare. Da! Ceea ce părea a fi o umilă introspecție poetică dublată de o efuziune religioasă, exprimată prin adaptarea expresiei biblice „scrâşnirea dinților”, sfârşeşte emfatic la credinciosul sugerat în versurile acestei poezii. Tentantă zicerea lui R. M. Rilke, „dar dacă mor, Tu cui rămâi Stăpâne?”, însă umilința creştină pare a fi umbrită de exagerarea propriei credințe. Deşi citatul şochează, mai trebuie meditat asupra conținutului.
Cel mai singur. Celor care se exprimă înfricoşați atunci când vine vorba despre propria moarte (sau a altora) le spun: „singura certitudine din viață e moartea”. Poetul zice aici şi mai adânc: „cel născut nu este/ al naşterii ci al morții”. Poezia de față e încă o reflecție asupra vieții cu focusare expresă asupra punctului său final prin metafore reuşite: „se întunecă viețile viilor”, „cenuşa cheltuirii” – trecutul, „o aripă neagră de înger”. Angoaselor metamorfozate, sugerate astfel, le administrează antidotul împotriva depresiei instalate la gândul morții individuale, prin întrebarea retorică: „eu nu sunt singur/ nu-i aşa dragostea mea?”
Banchet derizoriu. E mai curând o şaradă, o cimilitură, despre persoane atipice, dar alăturate logic: criminali, gardian, călău. O singură imagine îmi suscită interesul anume cea în care-i numeşte pe criminali „îngeri dezafectați”. Restul îmi blochează mintea iar simțirea îmi e violentată de versuri precum „taie unii în carnea altora/ tunele adânci sângerânde”.
Cu mult mai eu. Din nou o meditație filosofică, iar rezultatul, încă un pas spre autocunoaştere. Constatarea că „eu sunt trupul trupului/ meu şi încă ceva” redă printr-un joc de cuvinte o evidență ancestrală despre contribuția fiecărui individ în vremea trecerii lui prin viață.
Comentariu apocrif. Mai direct spus, epitaf. Când eram copil eram senin, „transparent”, zice poetul. „Când mi-am scris prima dată numele”, am devenit dependent de literă ca mijloc al dobândirii şi acumulării de cunoaştere, dar mi-am pierdut şi puritatea, putința de a visa: „mi-am pierdut obişnuința/ de a privi prin mine/ până departe”.
Natură vie cu pasăre. Imaginile demobilizante precum „pasăre muribundă” şi „grădina schingiuită de brumă”, cea de-a doua cu o valoare imaginativ-emoțională deosebită, contrastând plăcut şi benefic cu imaginea din versurile lui O. Goga „Văl de brumă argintie/ Mi-a împodobit grădina”, alăturate unora introspective – „îți este prădată fiece oră”, „nu eşti tu călătorul din caleaşca iluziei”, relevă existența sensibilității.
După tăcere. După prima lectură am găsit încă o alcătuire ermetică, cu imagini disparate care nu-mi spuneau mare lucru, doar mă şocau prin duritatea lor („iarbă de sânge”). La reluare, primul vers, „frumos fără voie”, mi-a aprins beculețul şi, după o minimă informare, am aflat că e titlul unui volum anterior de versuri şi astfel am dedus că e vorba de o autoevaluare sentimentală a evenimentului lansării volumului cu pricina. Am mai întâlnit la altcineva un asemenea mod de a marca momentul, atmosfera şi starea de spirit fiind cam aceleaşi – disproporționate în raport cu aşteptările.
Doar iarba. Probabil că pauza întâmplată în lecturarea volumului a dezacordat şi inteligența şi sensibilitatea pe care tocmai le pusesem întrucâtva la punct. Prin urmare, prima lectură nu-mi stârneşte nimic, doar constat că e de un ermetism care mă dezamăgeşte. Degeaba imagini create de metafore dacă nu percep emoția. Poate la o ulterioară lectură voi fi mai permisiv.
Cât despre Poem de dragoste, îl găsesc sublim prin concizie (trei versuri în opt cuvinte) şi sugestie. Zero poetic, zece ca ofertă de reflecție filosofică!
Tatuat cu semne. O perspectivă (privire) dintr-un unghi incomod despre autorul literat (vezi titlul dar şi afirmația de la început: „joci rolul celui ce scrie/ scriind rândurile acestea”). Dedublat, „autorul, personajul, complicele” se manifestă original, auster, discret, cvasinecunoscut, lipsit de lauri dar dedicat creației care-i lasă semne precum un tatuaj.
Anturaj poeticesc. He! He! Ou sont les neiges d´antan? Cui nu-i e dor de vremurile când eram prieteni cu Fr. Villon? Sau cine nu regretă că n-a stat măcar o dată la masă cu poetul liber? Iar dacă reneagă aceste vise, atunci nu poate susține că a trăit sau dacă insistă, îi pot spune că de fapt a fost un mort viu. Villon a pledat „vinovat” de poezie şi a acceptat ştreangul, pe când noi-unii, ne-am dezis de consum de libertate prin poezie, deşi duhneam de ea.
Dincolo de aparențe. Din nou, ceva ermetic. Versurile sugerează nişte stări absurde, paradoxale „ca şi cum” cele patru ipostaze de referință ar fi altfel. Remarc: „absurdul şi-ar etala pretutindenea (de ce nu pretutindeni?) puritatea” şi jocul de cuvinte „gândul gândit de mine/ şi-ar fi sieşi gând”, care mă împinge către disciplina logicii dar şi, mai nou, spre cea a programării în informatică.
Presimțirea iernii. Stricto senso, îl iau ca pe un pastel modern despre iarnă. Spre deosebire de Iarna lui V. Alecsandri, care e un pastel liniştitor, cel de față e dens, apăsător, dramatic. Presimțirea iernii e „o durere a orizontului”. Poate fi şi astfel dacă extrapolăm şi ne gândim la iarna biologică.
Ultima ocazie. Poezia foloseşte tema mult uzitată a asemănării dintre bâlciul arhaic şi realitatea noastră. Deşi „nu mai confirmăm nici o regulă”, petrecem „trăind frenetic”, ahtiați după câştig, după ultimul câştig, şi astfel constatăm că ne-am aflat angrenați în comédia vieții, precum eram odinioară în atmosfera bâlciului.
Teroarea locului comun. Titlul mă satisface pentru că defineşte lupta pe care am purtat-o, o port şi o voi purta toată viața. Uneori, de pildă, în aceste zile, pare a mă învinge, nu prin adoptare, ci printr-o repliere în aşteptare. Deci în poezia cu acest titlu, după descrierea unui loc original, bun pentru repausat, „cimitirul meu personal/ un fel de spațiu al făgăduinței”, autorul revine la angoasa sfârşitului care naşte reflecții vesel-triste: „moartea pare o veselă presupunere/ oamenii… / devin ştiri/ şi lucrurile… devin cuvinte”. Situația e tratată la modul probabilistic prin expresii ca: „pare” sau „poate”.
Despre asemănător. Deşi sunt adeptul formulării precise, atunci când ea există în limba română, nu pot să nu remarc şi să nu apreciez inventarea celor două sintagme pentru prea poeticele cuvinte bunică şi bunic, adică „mama tatălui meu”, respectiv „tatăl tatălui meu”. Prin urmare, ea însăşi creatoare de viață, bunica, cu respect şi discreție, în clipa ultimă, cere ca în sfânta zi de duminică să nu tulbure odihna Creatorului, să-i fie amânată pentru a doua zi trecerea, odihnindu-se în răstimp. Cuviincios şi la fel de respectuos, bunicul se aşază imediat la rând şi moare şi el „fără să spună un cuvânt”.
Curriculum vitae. Expresia din titlu e, în zilele noastre, printre cele mai folosite. Citind poemul s-ar putea traduce „Destin asumat”. După evidențierea celor două certitudini care îi marchează viața, poetul îşi devoalează particularitățile nesesizate poate de ochii celorlalți: harul: „nu mi se ghicesc aripile”, discreția şi universul creator: „lecția singurătății bine învățată”, „nu cer cu-mprumut/ bani sau răni sau vise”, individualismul: „nu complic viața nimănui” pentru ca, în final, să iasă poemul, direct din inima sa.
Când litera. Recent-descoperitul cugetător Vasile, apoi Hemingway (se sugerează în nota din finalul poemului), dar şi Pavel din Biblie sunt de acord şi afirmă că, da, „litera omoară”. Îngerul i-a auzit sau i-a citit şi-l sfătuieşte cu înțelepciune pe poet: „din scris mai degrabă/ se moare decât se trăieşte”. Dar, creația, ce-ar mai fi fără literă? Sufocare, „în propria apă întunecată a cuvintelor mele”. Şi pentru că e vorba de har, acelaşi înger îl eliberează pentru că, zice acelaşi damnat, „o vreme am putut/ acum nu mai pot”, pentru că altfel, creația cum s-ar putea?
Autoportret. O introspecție în sine, prin schimbare de perspectivă dubitativă: eu cred că sunt cum mă văd, însă poate sunt şi cum mă văd alții!
Cu Regăsirea de celălalt am început această serie a degustărilor. Cred că am înțeles bine mesajul, deci nu mai insist. E reuşită, emoționează prin originalitate, prin mijloacele artistice utilizate.
Aproape blues…, chiar insomniac fiind, e mult mai reconfortant să-ți „gâlgâie” o melodie în urechi trompeta lui Charlie decât să-ți bruscheze auzul o motocoasă înfuriată aşa cum mi se întâmplă mie acum. Deşi pare a se referi la un coşmar, e unul plăcut chiar divinității.
Ultimatum. Acestă poezie îmi aduce aminte de una scrisă de mine, puțin mai burlescă parcă, având ca temă aceeaşi revoltă în fața oglinzii, căci, zice autorul, „se dilată oglinda/ cu rânjetul tău cu tot/ stinge apoi lumina/ ce pleacă din tine/ pentru o mie de ani”. Iar ceea ce revoltă nu e doar reflexia unui anume fizic, ci şi a realizărilor sale, aşa acoperit în cămaşa de forță a destinului.
Cel orb. Abia ce avansasem ideea că pentru înțelegerea unor poeme cheia s-ar afla către sfârşitul lor (vezi Fântâna plină cu ceață), că iată, poetul vine aici şi confirmă: „am început cu sfârşitul poemului/ ca să-mi treacă de spaimă”. Da, pare a fi o formulă benefică, miraculoasă, pentru „cel orb”, care „avea ochii plini cu privelişti” (un novice în metafore prea sublimate). Pe ingenuietatea acestuia mizează poetul dornic să se transforme într-o „călimară de limfă şi nervi”, aşadar în ceva viu. Numai că orbul nu răspunde rugăminții ci preferă întunericul său. Poetul e neînțeles, ori orbul e prea orb, de fapt un ignorant?!
Atunci acolo trezirea. Angoasa destinului închipuit răzbate din acest poem. Un punct critic, o răscruce, o cumpănă în viață la o vârstă fragedă şi ingenuă („sudoarea naşterii/ trupul mi l-a spălat „ şi „nelogodit cu frica”). Urmându-şi nepătrunsul curs, destinul îi arată că e nepregătit („față în față cu moartea prin glonț/ a fost ca o trezire din morți”) şi din farsa închipuită câştigătorul este – cum altfel?! – tot destinul.
Disperarea îngerului bufon. Un poem ca un strigăt de pasăre singuratică într-un peisaj de toamnă târzie a vârstei biologice: vânt rece, amintiri despre zilele senine, fericite şi pline care au rămas din anotimpul anterior. Regretele sunt accentuate dramatic prin închipuirea unei răzbunări: „aş pătrunde-n ochiul lumii/ de nisip umil grăunte/ lamă rece de stilet/ ca să-i jefuiesc privirea”… Totul pentru a lua din cupa vieții încă o sorbitură – de vin sau de venin – „să mă satur de mizeria/ ultimului ei secret”.
După toată răutatea zilei. Conform credinței populare, timp de patruzeci de zile după deces, sufletul repausatului hălăduieşte liber între casă, mormânt şi locurile pe care le-a colindat împreună cu trupul. E motivul acestui poem care surprinde cea mai dramatică perioadă a vieții spirituale a omului: neodihna care oboseşte sufletul şi care-l face să se hotărască inevitabil spre părăsirea acestei lumi. Numai că rânduiala spune că abia după scurgerea perioadei similare cu cea a unicei Înălțări, femeia lui „are să vină acolo/ să-l plângă şi să-l dezlege”.
Până la margine. Încă o meditație asupra vieții încadrată între cele două puncte de reper: naşterea şi moartea. Între ele, zice poetul, totul e necunoscut, pentru că „nu ştim/ cât mai avem/ până la marginea zilei/ până la marginea cerului/ până la margine” (moartea), e sub „zodia fricii” dar, odată ajuns la margine, „nu-i mai e frică/ fiindcă toate spaimele vieții/ pe gură l-au sărutat”.
Intrare în toamnă. Aş vrea eu, dar nu e după mine!… Aş fi vrut ca această poezie să fie un pastel tandru dar, în ciuda atmosferei sugerate în debut: „aerul tomnatic” e aşa de „subțire de picură/ lumina prin el/ plutesc resturi de suflete/ stoluri prelungi de mirese”, toamna e un pretext pentru o introspecție asupra sinelui căci „la orice colț de stradă/ pândeşte singurătatea” şi „se aud zgomotele zilei de ieri”, iar sugestia ce se înstăpâneşte este că anotimpul evocat e de fapt cel biologic.
Ordin prietenesc. Trei versuri, zece cuvinte, un fel de haiku… Senin, vesel, despre abordarea morții: „să dau probă de un mormânt”. Dacă n-ar fi invocat îngerul ca însoțitor pentru pregătirea minuțioasă a etapei finale, ar fi fost mai nimerit Ivan Turbincă, cel care a arătat că ştie şi poate amâna ceee ce e inevitabil. Primul vers ar fi arătat aşa: „Hai cu mine, Ivane!… ”
Un vechi tabiet. Din nou mi se induce senzația că se vorbeşte despre toamnă ca anotimp şi despre avatarurile sale prin metafore insolite, originale şi reconfortante: „toamna se face/ aur uşor prăfuit/ pe urmă desfrâu/ de ruginuri flămânde/ pe urmă ploaie”… Ce bine mi-ar fi prins un pastel senin de la un capăt la altul dacă finalul poemului nu m-ar fi dus cu gândul tot spre anotimpul biologic care degenerează înspre iarnă „când afară începe să ningă/ şi nu se mai face nimic”.
Spațiu ostil. Relativitatea existenței atunci când deschizi ochii… Niciodată nu eşti pregătit pentru schimbările pe care le percepi şi de aceea prima senzație e aceea de ostilitate pentru că, deşi nu te ştiai amnezic, afli că eşti.
Transparență şi încă ceva. Se apelează la mitul lui Iov pentru a compara puterea iubirii. După care urmează nişte reflecții despre ipostazele adevărului lumesc care „nu este numai ce-i frumos în lume/ nici numai ce-i urât/ … pare uneori de necrezut/ alteori un simplu accesoriu/ al cuțitului de ghilotină”. Legătura între cele două concepte îşi are explicația în faptul că Iov a avut credință şi implicit iubire în adevărul suprem şi nu în adevărul conjunctural, divers, personalizat, care nu admite iertarea.
Ca strigătu-n pustie. Poemul are ca motiv câteva meditații avute în fața frescelor tematice reprezentându-l pe Mântuitor în perioada Patimilor şi după. Povestea morții Sale „se deapănă firesc”, „nepătimaş ca strigătu-n pustie”, grație lumeştilor vopsele de pe pereți care „mă privesc/ mărturisind tăcut că nenumitul/ în pasta lor ca-n trup a încăput”, zice autorul. Da, uite revelată aici virtutea icoanei despre care puțini îşi dau seama: subțirea pasta înveleşte în sine un duh de credință.
O definiție. Scurtă. Iarăşi o compoziție în genul haiku. Despre vedere. Cea materială şi cea spirituală, alcătuită pe antonimele întuneric şi lumină („înluminat”, zice poetul).
Şi tălpile cerului. Poemul debutează cu o metaforă despre viață, foarte originală: „în mine moartea/ n-a mai crescut/ de când eram copil”. Însă inevitabil, vine vremea când „greul văzduhului e tot mai greu”, viața se resimte ca „o durere”, „o cicatrice, o rană”, enumerarea arătând că amurgul e tot mai prezent.
Eram suntem. Din nou, o amintire despre perioada când „eram”. Atunci „ne prefăceam că înțelegem ce nu vom fi”, că ne vom integra lumii chiar prin vicii, prin naivitate şi eram ahtiați după zbor. Concluzia: „e mult de atunci/ eram suntem/ de negăsit”.
Iarna de totdeauna. Un poem din care rețin invocarea repetată a mamei ca simbol al copilăriei dar şi o imagine superbă a ninsorii, descrisă ca „un dans de fluturi şovăielnici”. Foarte frumos şi jocul de cuvinte din strofa a treia: „Care sunt mai sunt încă mai sunt”.

III. Nelipsita concluzie

„Târziu dar neînserat” devoalează latura afectivă a poetului Marius Dumitrescu, indiscutabil foarte prezentă în paginile citite. Apreciez, de asemenea, introspecția profundă de care dă dovadă, însă nu pot spune acelaşi lucru despre expresia lor artistică foarte enigmatică, absconsă, departe de gustul meu.
Multe poeme din carte sunt valoroase prin lucrătura bijutierului-autor, prin simbolistică, prin atmosferă, prin simplitatea mijloacelor. Dar, în opinia mea, nu au căldură, nu ard. Introspecția şi meditația le fac inaccesibile sufletului, fiind plăcute doar spiritului. Acelui spirit dispus să-l urmeze pe al autorului care s-a scufundat în sine şi relatează, uneori extaziat, alteori speriat, ce adânc, ce întunecat şi rece este universul său interior. Dar şi ce promițător prin nemărginire!

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg