Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ion D. Sîrbu și Drumul Damascului

Ion D. Sîrbu  și Drumul Damascului

Scrisorile lui Ion D. Sîrbu către Sergiu Al-George cuprind direct şi indirect, ca praguri şi porţi, două grele mărturii existenţiale şi creatoare. Să le expunem invers, conform genezei lor:
Indirect, cu scrisoarea din „Craiova, 16 mai 1979” i se trimite „credo-ul”, „decalogul” exigenţei artistice – „Să nu uit…”, scris „în ziua pensionării, 17 sept. 1973”. Ce coincidenţă, în aceeaşi zi, după 16 ani de creaţie sub acest „decalog”, Ion D. Sîrbu trece „pragul albastru”! „Dumnezeule, există minuni?” îi scrie lui Sergiu Al-George, întrebându-se afirmativ: exact în clipa în care se pregătea să-i trimită textul respectiv, scris cu mult timp în urmă, ca „scrisoare” lui N. Carandino, acesta îl sună la telefon, anunţându-l că „Horea Popescu şi Florin Piersic, dar mai mult Florin, au obţinut delegarea de a face filmul… Pragul albastru, după scenariul iniţial”. Criticul îi mai spune şi despre efectul textului asupra lui Doinaş, Negoiţescu şi Regman. „Dragul meu, aseară am primit un telefon, Doinaş aproape plângea, îmi spunea: <singur, ţi-am citit paginile de două ori, sunt copleşit. Apoi au venit şi Negoiţescu şi Regman, dragă Gary, suntem fericiţi pentru aceste gânduri, e uluitor cât de paralel am evoluat, deşi despărţiţi… Nego mi-a spus că aceste pagini sunt literatură pură etc.>” Mai mult, Ion D. Sîrbu se întreabă dacă bucuria lor se biziue pe faptul că-l considerau „fiul rătăcitor în Oltenia şi dramaturgie”? Fără să desfacem vălurile de pe întrebarea sa, sau de pe textul cu pricina, au importanţă trei determinante: ideea de „literatură pură” sesizată de Ion Negoiţescu, ce apropie textul acesta „credo” de Glossa eminesciană, şi ea având caracter legic, de exigenţă artistică şi de „lirism pur”; ideea de „fiu rătăcitor”, care pune într-o lumină sporită experienţa religioasă, a învierii dintre morţi a celui rătăcit, ca bază încercărilor şi creaţiei sale; şi în ultim, ideea de comuniune sufletească cu Sergiu Al-George, cu corolarul ei – minunea. Nu este greu de văzut dialectica acestei triade, sau silogism: – prima determinantă se constituie pe afirmaţia emiterii exigenţei artistice cu definirea sa în această zonă a abstractităţii, ideatică, odată ce Negoiţescu, criticul cel mai exigent din punct de vedere estetic al literaturii noastre, spune că acele pagini sunt „literatură pură”; – a doua determinantă reprezintă experienţa artistică, de încercare prin „rătăcire” a autorului, prin acea rezonanţă sesizată prin parabola christică a „fiului rătăcitor” – ea este extrasă de autor, în primă instanţă, din consideraţiile prietenilor, care îl vedeau acum, într-un prim sens rătăcit din spaţiul transilvănean, carpatic, în Oltenia, şi, în al doilea sens, rătăcit din zona filosofiei şi a filosofiei culturii în dramaturgie. Însă, ceea ce se ştie în cultura noastră, şi în vremea epistolei nu se cerceta, este marea şi tragica rătăcire impusă autorului prin aruncarea în închisorile roşii. Aceasta constituie de fapt fondul experienţei subterane a lui Ion D. Sîrbu, de la îndurările iovice la rătăcirile fiului, aceasta este de fapt experienţa spiritului creator în lupta cu materia, cu certitudinile sensibilului şi ideologiilor, pentru a accede la lumină şi libertate. În parabola fiului rătăcitor, tatăl, văzând pe fiul rămas acasă că se întristează la tăierea viţelului cel gras pentru întoarcerea fiului rătăcitor, îl îmbunează cu vorbele grele de sens, că acesta merită fiindcă „mort a fost şi a înviat”; – iar a treia determinantă, a comunităţii sufleteşti dintre cei doi, Ion D. Sîrbu şi Sergiu Al-George, marchează trecerea de la cazul individual la cel general a lucrării spiritului, când fapta şi opera omului preluând experienţa rătăcirii, îndurată prin chingile morţii, cu exigenţa legică, se deschide în infinitatea lumii, păşire cu păşire, înscriindu-se pe calea recuperării şi salvării de sine, prin accedere la înfiierea fiecăruia de către Domnul.
Direct, cu scrisoarea din „Praga 18 Nov. 1979” i se trimite lui Sergiu Al-George mărturia unei cu adevărat experienţe religioase, care îi va schimba lui Ion D. Sîrbu pe nesimţite dar categoric viaţa şi opera, acestea trecând în mâna Celui de Sus, umplându-se de duh şi realitate. (Adevărul acesta, de proporţii ontice, se poate întrevede chiar şi dintr-o simplă afirmaţie a autorului, continuu repetată că trebuie să scrie nu altfel, după moda postmodernistă, ci despre ceea ce nu s-a scris.) Experienţa religioasă trebuie să fi avut loc, mutând cu patru zile, cum se specifică, faţă de data scrisorii, în ziua de 14 noiembrie 1979, în Catedrala Sfântul Vitus din Praga.
Ca într-un basm, după deplasările din 1971, de câteva zile „cu simple treburi de comis-voiajor teatral”, însoţind trupa Teatrului Naţional din Craiova în Bulgaria şi Polonia (la Teatrul de Dramă din Plovdin, respectiv la Teatrul Powszechny din Łódź, aici prezentându-i-se, alături de Otello al Marelui Wil, şi Arca Bunei Speranţe, în traducere Arka Dobrej Nadziei), Ion D. Sîrbu are ocazia în 1979 – a treia ieşire! – să i se aprobe o vizită, la alegere, fie în R.D.G., fie în Cehoslovacia. Alege Cehoslovacia, ca răspuns al chemării mamei sale, „mă urmărea chipul mamei mele”, şi al întoarcerii spre origine, spre Muma din subconştientul colectiv al făpturii sale milenare, idee-arhetip a lumii aparenţelor. Termenul de mumă, din viziunea lui C. G. Jung, i-l împrumutase şi lui Blaga la traducerea misterioaselor zeiţe (Göttinnen) de dincolo de timp şi spaţiu, Műtter, din Faust-ul lui Goethe. Întoarcerea acasă începe, de fapt, cu Arca Bunei Speranţe, care i se tradusese în cehă, i se jucase la Praga, făcându-se asociaţii între Iafet, personajul care „nu trebuie să moară” şi studentul Jan Palah, care la 16 ianuarie 1969 şi-a dat foc în Piaţa Wenceslav, ca reacţie împotriva ocupării ţării de către tancurile roşii din noaptea de 20-21 august 1968, ce puseseră sub şenile primenirile lui Dubček din lumea comunistă, cunoscute sub numele de „Primăvara de la Praga” (sensul piesei de străvechime, dar cu ambitus românesc şi ideologic rezona frăţesc şi, oarecum, filial), şi sfârşeşte cu trimiterea romanului testamentar, Adio, Europa!, înainte de a muri, traducătoarei sale din Praga, ca sigură depozitare, ca şi cum greul manuscris l-ar fi depus acasă – într-o aceeaşi ordine simbolică – în Camera Coroanei care păstrează bijuteriile de Încoronare din spatele uşiţei cu şapte încuietori din peretele de sud-vest al capelei din Catedrala Sfântului Vitus.
El îi scrie lui Sergiu Al-George şi numai lui – indianistului care se ocupa de Gramatica lui Pãņini, de subterana şi confluenţa dintre cultura noastă şi cea indiană, de străvechime şi ontică retragere din contingent şi istorie – că prin alegerea sa, în primă fază, „ziceam, aduc un omagiu postum limbii şi umorului sveikian al foartei inteligentei mele mume (semianalfabete) de la care am moştenit verbul de a povesti (cu aplomb satiric) şi acea permanentă stare de veghe faţă de orice formă de ridicol, de infatuare, de anti-ţărănie bună”, iar în a doua fază, de adâncime, constată: „Dar în subconştientul copilăriei mele, mă simt copilul cuminte al acestei ţărănci din Boemia; în visele mele de febră, revin mereu la o uliţă de burg medieval şi o poartă veche cu o clanţă forjată în chip de pasăre…”. Fără să detaliem coborârea spre zonele noptoase ale inconştientului, pornind fie şi de la simbolurile din urmă sau să pătrundem spre miracolele subterane ale acestei unice comunicări între două spirite şi doi prieteni care au dormit în acelaşi pat în închisorile roşii din Marea Baltă a Brăilei, să ne constrângem, prin câteva determinante, la experienţa sa religioasă.
Conştient de condiţia sa de „captiv”, aidoma celor din care face parte, se bucură că reuşeşte o ieşire, dar la faţa locului constată că se află, după cum ştia, în alte şi aceleaşi spaţii de captivitate, este „cazat la hotelul Yalta” şi se înfioară auzind, chiar în catedrală, aceleaşi cuvinte ideologice şi ruseşti ale unui ghid care conducea „un grup organizat de turişti mongoli”. Pentru Ion D. Sîrbu călătoria aceasta este un „straniu pelerinaj”; deşi este însoţit de Cicerone, un reprezentant al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia, se gândeşte „cumplit de intens şi de des” la Sergiu şi la chipul mamei sale „aşa cum arăta” când i-a „deschis uşa ultima oară”. La Praga află şi se înfioară, că numele oraşului înseamnă, pe lângă „mater urbium” şi „prag”, dar şi „hotar şi trecere”, iar el scrisese anterior tocmai piesa trecerii „dincolo”, Pragul albastru, despre care vorbiseră prietenii săi şi el se zbătea să o aducă în lumina scenei sau ecranului. Spaţiul şi timpul se stratifică legendar şi sacru. Praga şi naţiunea cehă s-au fondat prin decizia reginei Libuše de a se căsători cu umilul plugar Přemysl, perceput într-o viziune profetică, întemeind Dinastia Přemyslid. Ea ar fi spus: „Văd un oraş întins, a cărui glorie va ajunge la stele! Văd un loc în mijlocul unei păduri, unde o costişă prăpăstioasă se ridică deasupra râului Vltava. Zăresc un om, care ciopleşte pridvorul (prah) pentru casă. Un castel numit Praha va fi construit aici. Când prinţii şi ducii se vor opri în faţa pragului, ei se vor închina la castel şi la oraşul înconjurător.”
Un umil miner, „atlet al mizeriei”, dar cu fruntea plină de sudoarea cărţilor, păşeşte în acest spaţiu, intră în Catedrala Sfântul Vitus a Castelului din Praga, fondat la 870. Catedrala „are o mie de ani”. Este cuprins de febră şi ameţeală, de un sfânt cutremur („Simt la tâmple un svâcnet. Parcă ameţesc. Sub stern sughite o (…) încep să mă înşurubez în spaimă. Zicându-mi nu e nimic, poate oboseala, poate puţină tensiune…”). Spirit lucid şi raţional, în relaţie bizară cu Bunul Dumnezeu, „un fiu rătăcitor”, cu religiile plasându-se mai mult de partea ecumenismului – cum acţionase la Unirea de la Strâmba – astfel îşi defineşte termenii, ca într-o aserţiune filosofică, înainte de descrierea experienţei petrecute. „Eu numai la Cluj am fost în catedrală, – continuă scrisoarea către Sergiu Al-George – şi atunci din motive de muzici şi arte medievale. Sentimentul religios, acela care alcătuieşte scheletul ascuns al fiinţei din mine, mi s-a dezvoltat mai târziu. Întâmplător tu eşti unicul martor lucid al acelui Blow-up, din care momentul Strâmba este doar o verigă. Sunt un judeo-creştin de cultură greco-latină, şi de orientare liberal-europeană. Nu am confesiune, nu aparţin spiritual de o biserică anume. Consider religiile, confesiunile, bisericile, forme prin care se arată, se exprimă, se semnifică, universal şi general umanul sentiment religios primar şi – în cazul meu – naiv şi copilăresc – primitiv. Cu Bunul Dumnezeu sunt în relaţii bizare, sunt un fiu rătăcitor, o oaie (măgar, bou) mereu în rătăcire, niciodată găsit de păstorul cel bun. Nu-mi place păscutul în turmă, m-am născut singur, voi muri singur – cu D-zeu comunic rar şi în mare – umilă – jalnică taină… În singurătăţile yoghine ale Jilavelor, mă obişnuisem să solicit ajutor de sus, făcând ocol, citând suflete curate ca Mama, Tata, Blaga, Doamne, ziceam, eu sunt păcătos, dar ei, doar ştii, sunt curaţi, nu au risipit lumina ta… Ajută-mă, în contul lor… (Creştin – cu taxă inversă!)” (s.n.). Definirea aceasta şi modul de rugăciune prin „ocol” i se par ridicole faţă de înfiorarea sacră, de „nivelul fiorului de atunci”, de trăirea „în spaimă şi cutremur”. „Tot ce-i mai bun în om e-nfiorarea”, zice Goethe în partea a dua din Faust.
Lui Ion D. Sîrbu îi este teamă să numească această stare experienţă religioasă sau viziune, el văzându-se ca orice creatură „pulbere şi cenuşă” (Facerea 18,27), oricânt de raţională şi biruitoare prin aceasta ar fi asupra iraţionalităţii. Totuşi, cei aleşi sunt fiii rătăcitori, cei care, cutreierând lumea cu toate ale ei, încep să-i vadă alunecarea în captivitatea răului.
Îşi pune în mişcare spiritul de observaţie, fenomenul încearcă să-l treacă într-o desfăşurare analitică, obiectivă. Dar surprizele sunt halucinante. „În mijlocul curţii II, nu-mi vine să cred ochilor: este acel baroc Sfântul Gheorghe călare ucigând duios, ca în joacă, un balaur deloc fioros. Exact această statuie era aşezată de unguri încă, în faţa Bibliotecii Universităţii din Cluj. Treceam zilnic pe lângă ea. Blaga i-a dedicat o poezie.” Descrie mutarea acesteia şi înlocuirea cu bustul lui Blaga; conchide că de acest Sfânt Gheorghe i se leagă o „tragică vârstă a spiritului”. Totuşi, „ameţesc – îi mărturiseşte mai departe lui Sergiu – îmi vine să respir adânc, îmi apăs osul ce-mi adună coastele”. Intră în Catedrala Sfântul Vitus.
Bătrâna catedrală gotică strânge laolaltă eforturi omeneşti creatoare de-a lungul a sute de ani şi, ca aşezare, străjuieşte centrul Europei. Sub zidurile ei a fost cândva o rotondă romanică, ridicată de Wenceslaus I, ducele Boemiei, în anul 925. Construcţia se înălţă pe mormântul Sfântului Vaclav, patronul Boemiei, pe dealul unde se găsea şi altarul vechiului zeu slav, al fertilităţii, Svatovit, nume creştinat – Vitus. În forma actuală, a fost începută de regele Jan Jindrich, în 1334. Odată cu ridicarea episcopiei la rangul de arhiepiscopie, la 21 noiembrie 1344, patronii ei, arhiepiscopul Arnost din Pardubice şi Charles IV, regle Boemiei şi viitor împărat al Imperiului Roman, decid ca aceasta să fie biserică de încoronare şi criptă regală. Primii ei arhitecţi şi constructori sunt Matthias de Arras, care proiectează în stilul gotic târziu francez o basilică cu trei nave, mai târziu Peter Parler, care realizează o sinteză de elemente gotice în arhitectură, acele bolţi-reţea cu diagonale duble, ce-i poartă numele, apoi fiii acestuia, Wenzer şi Johannes Parler, care finalizează lateralele şi marele turn de pe laterala sudică, numit, datorită mozaicului de aur care înfăţişează Judecata de Apoi, Poarta de aur, locul pe unde intră regii pentru ceremoniile de încoronare. În ciuda strădaniilor mai multor regi de a continua construcţia, lucrările stagnează până în secolul al XIX-lea. În 1844, Vaclav Pesina şi arhitectul neo-gotic Josef Kranner prezintă programul de renovare şi finalizare a lucrărilor catedralei, la Uniunea pentru finalizarea Catedralei Sfantului Vitus din Praga. După moartea lui Kranner, planurile şi lucrarea sunt preluate de arhitectul Joseph Mocker, care proiectează faţada de vest într-o modalitate de gotic clasic, iar după moartea acestuia, acelaşi design este continuat de următorul şi ultimul arhitect, Kamil Hilbert. În fine, Catedrala Sfântului Vitus este o impresionantă construcţie a geniului uman trecut prin mai multe generaţii, care centrează, putem zice, spaţiul european, şi organizează sufletele sub semnul absolutului.
Cultural, Ion D. Sîrbu se află însoţit, în primul rând, de Lucian Blaga (de-ar fi să amintim definirea goticului şi sofianicului din Filosofia culturii, 1935-1937) şi de Mircea Eliade (cu Sacrul şi profanul său, 1964), dar şi de cheia de aur a lui C. G. Jung de a deschide grelele porţi ale psihismului abisal, netulburat de secole. Intrarea în catedrală este ca şi cum s-ar petrece o întoarcere spre origine, aude cuvintele din pruncia sa, „Moja mila maminko”, este pe o arcă a sufletului, cum este definită biserica, îşi aminteşte de Arca Bunei Speranţe şi de clopotul ei de alarmă, tras de moarte. Priveşte într-un album şi vede Orologiul primăriei. Într-o parte, sacrul cu eternitatea şi absolutul său, în cealaltă, profanul cu efemeritatea şi acel „memento-mori”. Experienţa religioasă a sa confirmă şi modalităţile de împlinire ale acesteia descrise de Rudolf Otto, în celebra carte Sacrul (1917). Priveşte „cerimea”, „albastra, încremenita înălţime a nervurilor de piatră” şi ameţeşte. „Vitraliile vibrează – îi scrie mai departe lui Sergiu Al-George – nu disting figurile, totul mi se pare un joc de culori pe un luciu de apă tremurând…“ Realizează sacrul, cu spaţiul fără de spaţiu, cu timpul fără de timp, cu clipa sacră, cu schimbarea de sine – „parcă eram altcineva” (s.n.). Cităm in extensio: „Într-o clipă m-am gândit la sacrul lui Eliade, şi am realizat sacrul. Nu vreau să comit o impietate spunându-ţi acum, ce am simţit acolo şi atunci. Eu cred că şi clipa mea a fost sacră, ca şi întoarcerea sufletească ce s-a întâmplat. Prin picioare mi-a trecut un fior, mi-am simţit rădăcinile firelor din părul meu. Simultan mi-am văzut toţi morţii dragi, mi-am amintit cât de mult şi multe am scris, în ultima vreme, despre moarte. Parcă am şi tremurat puţin, apoi am început să mă rog: mamă, mamă bună, ajută-mă, nu mă părăsi!… Ca un copil nenorocit şi părăsit, am murmurat cele câteva cuvinte ce se rosteau în gând, dar nu asta era important, ci haloo-ul care se crease în jur, un fel de singurătate în spirală, o bucurie însă nesosită dar anunţată, nu mai vedeam statuile altarului, nici vitraliile, aveam ochii aburiţi deşi nu plângeam. Doar tremuram uşor… Ghidul vorbea, vorbea, reţin doar că altarul Sfântului Nepomuk conţine o tavă de argint pur (Doamne, doamne, cât poate compromite cifra pe D-zeu)… Am ieşit din catedrală. Parcă eram altcineva… am mers tăcut vreo sută de metri, controlându-mi lucid ameţeala, zvâcnetul în timpan, apăsarea de sub stern… La uşa muzeului m-am oprit. Calm, zâmbind, dar ferm, le-am spus celor doi însoţitori ai mei văr rog, chemaţi o maşină, duceţi-mă la spital!”
Ion D. Sîrbu descrie îngrijirea spitalicească, faptul că nu are un diagnostic definitiv, că de la date îngrijorătoare s-a trecut la normalitate, că „electrocardiograma s-a reparat” şi că doctorii au acceptat ca „luni 20 nov.” să iasă din spital. În fine, urmează concluzia, pe care nu poate s-o spună, comunicându-ne ceva, prin semne culturale, comparativ. „Ce am gândit, în pat, în aceste zile, nu pot să-ţi spun. Mi-am spus lucrurilor pe nume. Am fost senin, vesel; constat că sunt cu adevărat un atlet al mizeriei (Blaga) şi posed, după Nego şi Doinaş cetire, cel mai autentic talent pentru nenoroc şi suferinţă. S-a scris un Tod in Venedig, eu mi-am scris mein Tod im Prag. Nu vreau să anticipez, dar mă simt ca după o încercare biblică. (…) Sunt obosit! Vă sărut ca pe drumul Damascului” (s.n.).
Ce nu poate să spună Ion D. Sîrbu?
O spun cărţile de după. (Şi chiar ziua „întâmplării”, Sf. Gr. Palama.) În romanul Lupul şi Catedrala, personajului central, Ion Lupu, i se adaugă de către prieteni, în lumina sporită a tainei duhovniceşti, numele Ezechiel, care înseamnă „Dumnezeu întăreşte”. Dar pentru aceasta se cuvine deschisă o nouă poartă.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg