Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ion Lungu şi Regele pălăriilor

În ciuda faptului că metoda realismul socialist fusese abandonată, în principiu, din 1964 (data este luată convențional), literatura a continuat să rămână în mare măsură aservită ideologicului, ne mai vorbind de faptul că cenzura (Direcția Presei) funcționa din plin, oprind de la publicare orice scriere în care se putea identifica o cât de câtă nesupunere la programele strategice ale partidului. Cine crede azi că liberalizarea gândirii și exprimării artistice s-a produs instantaneu, se leagănă pe o dulce iluzie. Numeroși scriitorii au căutat și au găsit diverse forme și formule prin care să evadeze din ilustrativismul pedestru al realităților, lansând idei și angajând atitudini ce depășeau sau ocoleau cu abilitate criteriile de apreciere și evaluare ale cerberilor. Așa au apărut, între altele, operele parabolice, cu subiecte plasate în alte timpuri și pe alte meridiane, vorbind despre oameni și întâmplări insolite ale acestora, totul sub protecția unui halou fantastic sau numai fantezist (Nu mă refer la literatura SF, care avea, oricum, un regim de promovare și judecată critică, diferit). Între acestea se numără și romanul Regele pălăriilor (1967) al lui Ion Lungu, considerat în momentul apariție ca un soi de trăznae a unui critic și istoric literar prestigios, ce-și îngăduia să cocheteze, la modul ludic, cu genul epic. Numai că acest roman se înscrie pe o linie de creație metaforică (frecventă în toate literaturile lumii și încă din timpuri străvechi), ce poate fi considerată, cu drept cuvânt, ca o literatură cu cheie, ea trebuind a fi citită și înțeleasă în subtextualiatea ei, cu aviz, se-nțelege, nemărturisit, la actualitatea imediată. În această familie de opere narative puteau fi inventariate, în acele momente, la noi, romanul Călăul cel bun (1965) al lui Vasile Rebreanu, nuvelele din volumul Echinoxul nebunilor (1967) al lui A. E. Baconsky, romanul Princepele (1969) de Eugen Barbu, Cartea milionarului (1977) de Ștefan Bănulescu ș.a.
Acțiunea romanului Regele pălăriilor este plasată în jurul anilor 1600 („acest ultim zvon câștigase tot mai mult teren, în deosebi pe la sfârșitul lui februarie și începutul lui martie 1601”), într-un oraș, Decembrie, dintr-un spațiu nedefinit al unei mitel-Europa medievală, personajele purtând nume cu rezonanță franceză sau germanică: Felix de Charbon, Berta Knapp, Sebastian Moddino, Zed Merdin, Eduard Echarphe, Grudd Siffle-Vent etc. Orașul Decembrie e situat „pe malul stâng al râului Vineri, într-o depresiune îngustă a Munților Suri […] are 65 de străzi mari, pietruite, 5 ulicioare nepavate și 7 piețe. Datorită faptului că în fiecare piață se află o catedrală și statuia sfintei care îi dă numele, așezarea a fost supranumită și «cetatea celor șapte sfinte»: Fecioara Maria – în centru; Barbara, Ioana și Clara – la nord; Beatrice, Tereza și Ana – la Sud […] întreaga viață obștească a orașului este hotărâtă de două organisme aristocratice: Consiliul municipal, prezidat de primar, și Consiliul eparhial, în frunte cu episcopul […] Pe Valea Vinerei se află minele de cărbuni și de fier, oțelăria, manufacturile pentru bunuri de larg consum, și articolele de lux; în interiorul burgului: atelierele breslelor și cele particulare, prăvăliile, farmaciile și serviciile de pompe funebre […] Orașul este înzestrat cu o facultate de medicină și cu un spital […] Majoritatea lucrătorilor locuiesc înafara cetății. Supravegherea lor în muncă se asigurată de garda municipală, prin unități speciale de mercenari […] În orașul Decembrie este obligatorie o conduită austeră, puritană. Singurele petreceri publice sunt cele organizate cu prilejul sărbătorii celor șapte sfinte”. În oraș se poartă numai flori artificiale, confecționate cu multă sârguință de Ralf Selon, patronul atelierelor specializate într-o astfel de artă de surogat, el însuși fiind artizanul acestor plante, singurele îngăduite în urbe, un artist „unanim apreciat pentru gustul său fin și ponderat, ca și pentru conduita sa exemplară”. De reținut faptul că „în orașul Decembrie florile naturale creșteau anevoie, trăiau puțin și erau foarte urâte: negre de praful de cărbune și veștejite înainte de a se maturiza. De altfel, praful de cărbune înnegrea aici totul: iarba, frunzele copacilor, pereții caselor, statuile sfintelor, veșmintele pietonilor și lumina rece a soarelui […] Numai florile artificiale sugerau acel univers nobil și pur în care se simțea stăpân adevărat și nestânjenit de nimeni. Nepământean de albe, așa cum le întrevedea în orele de reverie trează, ele erau menite să sublinieze principalele momente din viața semenilor – nașterea, nunta, moartea – adăugându-le aura veșniciei. Restul lucrurilor păreau caduce, un ocean negru și respingător, în care viermuiește o mulțime informă, diferențiată numai după titluri, avere, sex și vârstă”. Iată, așadar, un habitat posomorât în care viața era tot atât de falsă pe cât de false erau frumoasele flori de hârtie.
Iată însă că monotonia existențială de aici este surprinzător bulversată de o descoperire arheologică ce părea de-a dreptul stranie: „Lucrătorii angajați să sape o fântână țâșnitoare în piața Adormirea Sfintei Fecioare au dat peste niște relicve străvechi: frânturi din zidurile unui templu, șapte amfore pline cu galbeni și statuia unei femei goale”. Era, cu siguranță, statuia unei zeițe antice, așa că, după dezbateri aprinse, forurile patronale ale urbei au decis să o așeze, cel puțin deocamdată, pe un soclu, nu departe de statuia Sfintei Madone, în fața templului ce purta numele acesteia. Numai că pentru pudibonderia mai marilor urbei, goliciunea femeii sculptate în forme desăvârșite, prezenta o indecență și o provocare a instinctelor, ce nu trebuia îngăduită. Într-o noapte, Ralf Selon, obsedat de formele fecioarei de marmură, se strecoară în piață și nu se poate stăpâni ca în adorația lui fanatică să nu se apropie de ea mângâindu-i, la propriu, formele ca pe o femeie autentică. Gestul său nu rămâne în tăinuit. De nicăieri parcă, două femei de condiție mai puțin morală îl înșfacă și îl duc, aproape pe sus, la marea locantă de la periferia orașului, „Crinul brumat”, unde noapte de noapte se destrăbălau diverși petrecăreți, unii dintre aceștia fiind chiar figuri marcante ale burgului, aflate în tavernă incognito. Băutura și avansurile celor două animatoare îl aduc pe Ralf Selor într-o stare de surexcitare dându-se la rându-i într-un spectacol grotesc. Despre comportamentul acesta se află curând în oraș așa încât membrii Consiliului, cu indignare, condamnă o atare afișare publică indecentă și concluzionând că maestrul florar a devenit o persoană incomodă regimului moral statuat în oraș, îl declară bolnav mintal și îl internează în spital, izolându-l de lume. Când este eliberat, în cele din urmă, Ralf Selon devine parcă un alt om, mult mai circumspect în tot ce întreprinde. Iată însă că între timp statuia din piața domului a dispărut și maestrul florar nu-i dă de urmă până într-o zi când apare în oraș o femeie superbă, necunoscută, în care Ralf Selon vede fecioara de marmură înviată și întrupată în prezența frumoasei necunoscute. Se reeditează astfel, într-un alt mod, motivul Pigmalion, pe care Ion Lungul îl tratează la modul dramatic. Artistul florilor de hârtie, observă că madona poartă pălărie, o noutate în oraș, astfel că se decide imediat să dezvolte un atelier de confecționat pălării. Producția mare de pălării, de diferite tipuri și forme, îi aduce renumele de rege al pălăriilor. Portul vestimentar al femeilor din orașul Decembrie se modifică astfel, pălăriile constituind, la rândul lor, un element de încălcare a disciplinei, cazone altfel, riguros vegheată în oraș. Cu prilejul sărbătorii din finalul anului, Ralf Selon organizează o mare expoziție de pălării, care stârnește interesul cuconetului din oraș, el așteptând-o pe frumoasa necunoscută, cea pe care o credea a fi încarnarea statuii, să apară și să cumpere o asemenea pălărie, gest care l-ar încredința pe maestru de reciprocitatea sentimentelor amoroase dintre ei. Numai că femeia nu apare, pentru că, de fapt, statuia care se afla în piață, apărea cui creștetul acoperit de o bască, nu de pălărie, ceea ce însemna pentru Ralf Selor o cumplită dezamăgire, chiar un soi de condamnare a demersurilor sale. Apoi, statuia a fost dată jos de pe soclu și îngropată din nou într-un soi de mormânt al veșniciei („Cu toate acestea statuia Venerei nu dispăruse din orașul Decembrie, ci se afla ascunsă într-un mormânt anonim din subsolul catedralei Adormirea Sfintei Fecioare”).
Romanul lui Ion Lungu este în felul său o alegorie. Scris cu multă acuratețe, având o trenă detectivistă și o aliură de roman de aventuri, poate constitui și azi o lectură agreabilă pentru gusturile intelectuale. Metafora lui e evidentă și acum ca și atunci, regimul autoritar, inchizițional din orașul Decembrie făcea aluzii la regimul social din prezentul imediat, numai că acoperirea demascărilor, venea prin trimiterea întâmplărilor insolite într-un timp revolut, de undeva de aiurea. Era o formă strategică de denunțare a regulilor obtuze de ființare a unei societăți construite pe valori false, menținute și impuse de un regim autocrat. Ion Lungu nu era, firește, un dizident, însă prin acest roman se dovedea a fi un scriitor capabil a depăși nivelul dogmatic al programelor ideologice impuse artei, literaturii în speță.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg