I. Crochiu Ion Mureşan

Ion Mureşan a întreprins recent un turneu de popularizare a creaţiei sale prin mai multe oraşe. A fost însoţit de Gavril Ţărmure, patronul Editurii Charmides, care i-a publicat şi republicat în ultima vreme câteva dintre puţinele lui cărţi. Unul dintre oraşele vizitate a fost şi Piteşti, unde poetul a susţinut un discurs care a constat, de fapt, în răspunsurile pe care le-a dat la întrebările puse de câţiva colegi scriitori prezenţi la eveniment.
(1). „Ion Mureşan, unul dintre cei mai mari poeţi de limba română” (Ana Blandiana)
Ion Mureşan este, alături de Mircea Cărtărescu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi premiaţi poeţi. El este totodată foarte bine primit de critica literară, profesionistă şi neprofesionistă, de diverşi recenzenţi, care se întrec în interpretarea poeziei sale şi în complimentele pe care i le aduc. Rar vei găsi azi o revistă în care versurile lui să nu fie comentate elogios. A scrie o cronică mai elaborată sau o recenzie fugară la poezia sa a devenit un fel de modă şi se pare că dacă îl treci cu vederea ai ratat marea poezie.
Uneori nici nu trebuie să scrii o întreagă cronică la una dintre cele trei cărţi de versuri scrise până acum de poet, ci este de ajuns să faci doar o scurtă declaraţie, precum aceea a Anei Blandiana: „Ion Mureşan, unul dintre cei mai mari poeţi de limbă română”; sau aceea a lui Mircea Cărtărescu, la Facultatea de Litere din Cluj: „(…) îl văd aici pe Ion Mureşan, cel mai bun poet în viaţă” (cf. Gheorghe Pârja, O scară rezemată de cer, articol în Nord literar, nr.1 (140), ianuarie 2015).

(2). Ion Mureşan, un scriitor bine vândut

Ion Mureşan nu este doar un scriitor editat, ci şi reeditat. Mai mult de atât, directorul Editurii Charmides, Gavril Ţărmure, i-a cumpărat drepturile de editare pe viaţă. La fel a procedat şi Editura Humanitas, care l-a cumpărat, editorial, pe Mircea Cărtărescu. Înţelegem astfel că toate cărţile pe care cei doi le vor scrie de aici înainte vor fi cărţi de top, că ele vor fi publicate numai de cele două edituri şi că autorii lor reprezintă investiţii financiare sigure.
De altfel, din cea de a treia carte de versuri a lui Mureşan, numită cartea Alcool (2010), deja s-au vândut 4000 de exemplare, ne anunţă editorul său. Un tiraj foarte mare, dacă ţinem cont că o carte de poezie se editează azi în 300-400 de exemplare sau nici atât. Dar tirajele mici sunt cauzate şi de faptul că 90% dintre titlurile de poezie, fiind publicate în regie proprie, nici nu pot ajunge în librării, ele fiind date cadou la prieteni. În plus, nu fiecare autor ţine atât de mult la gloria lui încât să întreprindă turnee prin ţară pentru a-şi vinde cărţile.
4000 de cărţi de poezie vândute! Care poate fi explicaţia „succesului de public” pe care îl are Ion Mureşan? Explicaţia trebuie să fie buna presă literară pe care au avut-o cărţile sale şi, pesemne, premiile obţinute. De altfel, cărţile lui Mureşan au fost bine primite de critici încă de la debut. „Numărul cronicilor la Cartea de iarnă a depăşit cu mult numărul poemelor din carte” (21), ne spune autorul în Cuvânt înapoi sau După 32 de ani, postfaţa plachetei sale de debut, reeditată în anul 2013 de Editura Charmides. Dar explicaţia succesului poeziei lui Mureşan trebuie să fie, mai cu seamă, calitatea poeziei pe care acesta o scrie. În fond, „Ion Mureşan [este] unul dintre cei mai mari poeţi de limbă română”, ne spune Ana Blandiana.

(3). „Cartea de iarnă a apărut prin efracţie”

Cum şi-a editat Ion Mureşan prima carte? Ne-o spune chiar poetul în Cuvânt înapoi sau După 32 de ani, din finalul plachetei Cartea de iarnă, republicată de Editura Charmides în anul 2013. Iată povestea.
Citindu-şi poeziile în Cenaclul de luni, tânărul Ion Mureşan l-a impresionat atât de puternic pe criticul Nicolae Manolescu încât acesta i-a inclus imediat, prin Mircea Ciobanu, prezent şi el la şedinţa de cenaclu, poeziile în concursul de debut al Editurii Cartea Românească din anul 1981. Un gest de apreciat, am spune, însă includerea lui Mureşan în concurs s-a făcut după terminarea concursului, a jurizării şi a încheierii Procesului-Verbal…, ne spune Mureşan în postfaţa Cuvânt înapoi…
„Peste două săptămâni, pe lista cu câştigătorii concursului editurii, publicată în România literară, figuram şi eu cu Cartea de iarnă. Câştigasem primul un concurs la care nu participasem”, ne lămureşte laureatul Ion Mureşan. Aşadar, „Cartea de iarnă a apărut prin efracţie”, ne spune chiar autorul ei în postfaţa citată. Câte destine literare ale tinerei generaţii optzeci vor fi fost fabricate în acest fel?
Legat de modul în care se debuta în anii ’80, cei ai „socialismului multilateral dezvoltat”, ai cenzurii şi ai planurilor de carte anuale aprobate de Consiliul Culturii, ar fi de amintit că acesta – debutul – era un adevărat chin pentru tinerii scriitori, pentru că marea lor majoritate era nevoită să aştepte ani întregi până ce îşi vedea tipărit volumul. Dar asta se întâmpla doar cu marea majoritate, aşadar cu tinerii care nu aveau intrare la criticii din Bucureşti care erau în comisiile de debut sau le puteau influenţa, pentru că ceilalţi tineri, foarte puţini, norocoşii studenţi optzecişti care citeau în cenaclurile studențești, erau sprijiniţi de profesorii lor şi debutau chiar fără să participe la concurs. După cum am văzut.

(4). „Nu există poeţi mai mari sau mai mici”

O idee care mi-a reţinut atenţia în discursul lui Ion Mureşan este aceea privitoare la valoarea poeţilor și, firește, a creației lor. Astfel, pentru Mureşan „nu există poeţi mai mari sau mai mici”. Poeții sunt egali, ei sunt în aceeaşi măsură poeţi. Adică miile de poeţi minori ai spațiului cultural românesc sunt în aceeaşi măsură poeţi ca Arghezi, Eminescu, Bacovia, Rimbaud, Trakl, Esenin, Baudelaire, Rilke…
Pentru Ion Mureşan nu există aşadar ierarhii. Când, de fapt, literatura şi arta în genere nu sunt (şi nu pot fi) decât ierarhie, de vreme ce creatorii înşişi sunt mai mult sau mai puţin talentaţi, mai mult sau mai puţin inspiraţi, competenţi artistic, hăruiţi, iar operele produse de ei le poartă amprenta.
Ion Mureşan mai crede că „poezia este o stare a tuturor. Tot omul e gravid cu un poet”. Ceea ce înseamnă că noi suntem, cu mic şi mare, poeţi; că suntem o naţiune de poeţi. A fi poet a ajuns ceva derizoriu. Nu spunea, mai ieri, un scriitor la fel de generos ca Mureșan că „românul s-a născut poet”?

(5). În „cârciuma cu vad bun” sau Cum scrie poezie Ion Mureşan

Despre poezia pe care o scrie naţiunea română, aşadar „tot omul [care] este gravid cu un poet”, ne vom ocupa altădată. Până atunci putem însă vedea cum scrie poezie chiar Ion Mureşan.
Citind cartea Alcool (2010), publicată de autor la 55 de ani, constat că poezia sa nu este nici lirică, nici meditativă, nici metaforică, poetul având grijă să scurteze de cap aproape toate metaforele care îi ies în cale. Ea nu este nici o poezie revoltată, care se ceartă cu politichia şi viaţa socială în zdrenţe pe care o ducem.
Ion Mureşan scrie o poezie prozaică, ce urmăreşte producerea unei atmosfere destinse, relaxante, cu accente umoristice, în cea mai mare parte a ei. De altfel, în versurile pe care le semnează, umorul pare să fie chiar nota căutată, cultivată şi dezvoltată de autor. Acest aspect este confirmat şi de modul în care Mureşan îşi recită versurile, pentru că el punctează întotdeauna, prin intonaţie, pasajele umoristice. Teatralitatea recitării este cerută aşadar chiar de dimensiunea umoristic-teatrală a compoziţiilor.
Versurile lui I.M. sunt, în majoritatea lor, un fel de viziuni de cârciumă mustind de alcool.
„Totul a fost băut.
Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii mele”,
spune, cu umor, autorul în poezia „Întoarcerea fiului risipitor”.
Tema centrală a cărţii Alcool este viaţa de cârciumă, iar personajul acesteia este eul îmbătat de esenţe tari, deci eul alcoolic. Întreg Universul, lumea de aici şi de dincolo, ar fi să fie pentru Ion Mureşan o cârciumă:
„Cârciumile de aici, de pe pământ,
nu-s decât nişte umbre palide ale cârciumii unice din ceruri”,
stă scris, cu acelaşi haz, în poezia numită mai sus, care acoperă nu mai puţin de 15 pagini de confesiuni clătinate. În mare, cartea Alcool este un fel de jurnal de cârciumă dedicat explorării derizoriului, cu accente teatrale, umoristice, suprarealiste… Limbajul este prozaic, direct, fără subtilităţi stilistice, adecvat în fond boemei şi teatralităţii la care autorul se înhamă. Dar în cartea Alcool aflăm şi două poezii care întrerup firul poeziei lejere, puse pe joacă şi comicării: Din vorbă în vorbă şi Învierea.
Desigur, observaţiile mele nu se pot constitui ca argumente pentru statuia pe care câţiva critici, poeţi, recenzenţi şi liber vorbitori-cugetători, i-au ridicat-o lui Mureşan. Argumentele strălucirii sale poetice trebuie să fie fără nicio îndoială altele, după imaginaţia, uneori surprinzătoare, a criticilor care îi analizează şi interpretează versurile. Pentru că există şi o astfel de critică literară – critica ficţională –, creatoare de holograme poetice.
Despre cartea Alcool s-a vorbit în cea mai mare parte la superlativ. Ce putem vedea noi intrând în „cârciuma cu vad bun” a lui Mureşan?
„Nimic altceva decît cel mai bun volum de poezie românească din ultimii ani; şi unul care, în opinia mea, îl consacră definitiv pe Ion Mureşan ca mare poet”, declară Daniel Cristea Enache în Ziarul Financiar, din 16 martie 2011.
A spune că Mureşan a scris „cel mai bun volum de poezie românească din ultimii ani” înseamnă însă a citi toate volumele de poezie din ultimii ani… Dar poate exista cineva să citească toate, așadar miile de volume de poezie scrise în ultimii ani? Și chiar dacă ar exista un critic care să citească toate aceste volume, el tot nu ar avea cum să ajungă, dacă ar fi un critic onest, la concluzia de mai sus.

(6). „Ion Mureşan e poet; restul e artişti“

Critica de azi ne propune câteva nume de poeţi pe care le consideră de primă mărime. Între acestea, Mircea Cărtărescu şi Ion Mureşan se află în capul listei. Amândoi sunt poeţi optzecişti, amândoi sunt aplaudaţi de aproximativ aceiaşi critici literari, amândoi au fost debutaţi şi premiaţi pentru cărţile de debut şi pentru cărţile ce au urmat debutului. Pe lângă ei, ceilalţi poeţi sunt consideraţi modești sau de-a dreptul nesemnificativi. O spune, mai plastic, un cunoscut critic:
„Ion Mureşan este poet; restul e artişti”.
Dar să urmărim şi contextul acestei duble evaluări:
„Cel mai mare poet al României de azi e ca şi necunoscut în afara unui cerc de taină format din literaţi cu oarecare iniţiere. Manualele şcolare, indiferent de realizatorii lor şi de perspectiva adoptată, au reuşit, cu toatele, să-l lase pe dinafară. Nu-i vorba, fireşte, de vreun sabotaj premeditat, ci doar de o performanţă în sine. (…) Ion Mureşan e poet; restul e artişti“.
Criticul împarte, după cum se vede, lumea poetică în două: de o parte este Ion Mureşan, despre care ni se spune că este „cel mai mare poet al României de azi”, iar de cealaltă parte sunt ceilalţi, „restul”, „artiştii”, poeţii neglijabili. Probabil că exegetul i-a citit pe toţi poeţii de azi şi, citindu-i pe toţi, socoteşte că are temei să afirme că „cel mai mare poet al României de azi” este Mureşan.
Ion Mureşan este în mod vizibil supradimensionat de critica literară, pentru că el nu confirmă prin cărţile sale nicidecum categoria excepţiei în care a fost plasat. Creat mai mult de imaginaţia criticilor, Mureşan apare ca fiind un poet holografic. Curios fapt: chiar să existe în poezia românească de azi un poet mai mare decât plagiatorul Mircea Cărtărescu?

 

(7). Să urmărim, pe viu, cum scrie poezie Ion Mureşan. Iată spre pildă acest poem dedicat alcoolicilor, care deschide cartea Alcool, numit desigur Poemul alcoolicilor…

Poemul alcoolicilor
Vai, săracii, vai, săracii alcoolici,
cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!
Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se
pe lângă ziduri
şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere
scrise de un şcolar stângaci.
Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate
apropie de ei o cârciumă,
căci pentru El e uşor, ca pentru un copil
ce împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi
numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,
de unde înainte nimic nu era, zdup, ca un iepure
le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc.
Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi
şi transpiră cumplit de atâta fericire.
Şi până la amiază oraşu-i ca purpura.
Până la amiază de trei ori se face toamnă,
de trei ori se face primăvară,
de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde.
Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,
aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă
cu o caldă responsabilitate.
Şi chiar dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc,
nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,
ci pentru că inspiraţi de tinereţe
ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante.
Dar, Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu se opreşte aici!
Imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului
şi îi invită pe alcoolici să privească.
(O, unde s-a mai pomenit atâta fericire pe capul unui singur om!)
Şi dacă din cauza tremuratului nu reuşesc să vadă
decât un petec de iarbă,
tot e ceva peste fire.
Până când se scoală unul şi strică totul. Şi zice:
„În curând, în curând va veni seara,
atunci ne vom odihni şi vom afla împăcare multă!”
Atunci unul după altul se ridică de la mese,
îşi şterg buzele umede cu batista,
şi le este foarte, foarte ruşine.

Poemul alcoolicilor, primul poem al cărţii Alcool, pe care Daniel Cristea Enache îl găseşte în cronica sa ca fiind, împreună cu alte câteva, unul dintre „cele mai puternice texte din volum”, ar putea fi inclus în manualele şcolare, alături de poezia Poema chiuvetei, a lui Mircea Cărtărescu. Cei doi poeţi optzecişti ar sta astfel alături de poezia predecesorilor – Eminescu, Arghezi, Bacovia, Blaga – și, în acest chip, se va înțelege în fine că floricica poeziei contemporane nu este cu nimic mai prejos decât poezia marilor noştri poeţi; şi nu va mai cârti nimeni că plasarea celor doi în fruntea topului poetic contemporan nu are niciun temei valoric.
II. Ion Mureşan despre poezie şi folosul ei, despre Eminescu şi cârciumi, critica literară şi câte altele…
# Am scris înainte de a mă naşte, dar medicii au aruncat placenta.
# Tot omul e gravid cu un poet.
# Poezia e mai folositoare ca un ciocan.
# Poeţii sunt anticorpii sociali – ei neutralizează infecţia corpului social.
# Paradigma poeziei lui Eminescu s-a terminat.
# Eu scriu în cârciumile mici.
# Critica a avut o privire îngăduitoare asupra poeziei mele.
# Poezia nu poate fi înţeleasă niciodată.
# Dacă scrii un poem prost produci catastrofe.
# Nu există poeţi mai mari sau mai mici.
Poeţii sunt anticorpii sociali – ei neutralizează infecţia corpului social
— Ce este poezia, Ion Mureşan? De când ai început să scrii?
— Am scris înainte de a mă naşte, dar medicii nu au păstrat placenta. Eu cred că poezia este o stare a tuturor. Tot omul e gravid cu un poet, iar omul acesta începe la un moment dat să se manifeste ca poet… Eu mi-am dat seama că sunt poet pentru că nu mă pricepeam la nimic. Visul meu, când eram mic, era să mă fac şofer. Atunci mergeam cu maşina în viteză, făceam viraje, depăşeam şi chiar săream cu maşina peste alte maşini… În mintea mea le făceam pe toate perfect… Dar când m-am făcut mare, medicul mi-a spus că am probleme cu ochii şi că nu pot să fiu şoferul visat… Şi atunci i-am spus doctorului, care îmi era prieten, că o să-mi arunc de pe bloc toate poeziile şi pe mine împreună cu ele. Aşa am obţinut carnetul de şofer. Prin şantaj…
La ce e bună poezia? Poezia e mai folositoare ca un ciocan. În copilărie nu am avut cărţi. Singura noastră carte era o Biblie. Dar Biblia era la mine în casă un obiect nefolositor. Şi totuşi mai era o carte în lada de zestre a mamei, în care ea ascundea banii. Autorul era Descartes, iar cartea se numea Discurs asupra metodei…
La ce e bună poezia? T.S. Eliot spunea într-un eseu al său că poezia stabileşte (exprimă) sensibilitatea unui popor. Altcineva credea că dacă un popor ar pieri, poporul acela s-ar putea naşte din nou prin câţiva dintre poeţii lui, păstraţi de sămânţă.
S-a spus că sunt foarte mulţi poeţi. Dar e foarte bine că sunt mulţi poeţi, pentru că ei aduc binele în lume. Poeţii sunt anticorpii sociali – ei neutralizează infecţia corpului social.
Paradigma poeziei lui Eminescu s-a terminat
— Ce relaţie are Mureşan cu Mihai Eminescu?
— Am o relaţie foarte bună. El conduce cenaclul din ceruri. Dar paradigma poeziei lui Eminescu s-a terminat, pentru că tinerii de azi nu se mai întâlnesc „în codrul cu verdeaţă”, ci în bar sau pe capota unei maşini. Elevii îi studiază astăzi la şcoală pe clasici. Dar universul clasicilor nu ne mai corespunde. „Vine, vine primăvara”… „Înfloresc grădinile, ceru-i ca oglinda”… La şcoală şi în facultate, poezia trebuie să înceapă cu Nichita Stănescu. Clasicii trebuie studiaţi la sfârşit. În şcoală se pun întrebări de acest fel: Ce a vrut să spună poetul în poezia…? Cu aceste întrebări se ucide poezia.
Imaginea unui om care scrie într-o cârciumă este splendidă
— Când trebuie să scrie un poet? Unde scrii?
— Eu scriu poemul în cap. Îmi place să scriu în oraşele mici, în cârciumile mici. În cârciumile din Sângeorz Băi, în Lugoj, Gherla. Imaginea unui om care scrie într-o cârciumă este splendidă. Ce face omul ăla? Scrie! Eu mă văd cum scriu la o masă în cârciumă. Dar am scris şi în vis. În vis scriam genial. Dar dimineaţa versul era prost. Am scris şi la beţie. Dar la trezie reluam totul. Alţii, ca să scrie, ţin post. Poezia foloseşte pentru că ea ne apropie de noi înşine. Altfel iubeşti dacă ştii poezii. Dacă nu ai acces la metaforă, nu ai acces nici la iubita ta, la iubire.
Critica a avut o privire îngăduitoare asupra poeziei mele
— Care este relaţia ta cu critica literară? Titlul celui de-al doilea volum al tău – „Poemul care nu poate fi înţeles” (1993) – vrea să fie un mesaj pentru critică?
— Relaţia mea cu critica este extrem de bună. Critica a avut o privire îngăduitoare asupra poeziei mele. Poezia nu are o interpretare STAS. Orice critic spune ceva despre poezie. Poezia e infinită în semnificaţii şi posibilităţile în care poate să fie citită. Poezia nu poate fi înţeleasă niciodată. Cu ea te întâlneşti. Proorocii auzeau vocea lui Dumnezeu ca un tunet. Pentru că Domnul vorbea amestecat. În toate limbile. Iisus a vorbit la mai multe popoare şi toate l-au înţeles.
Mi-au plăcut două definiţii ale poeziei: „Poezia e mult mai grea”, a lui Ion Mircea, şi „Poezia e o sfoară întinsă între far şi cireş”, a unui alt poet. Ce legătură este însă între un far din cărămidă şi un cireş? În China a căzut o dinastie, pentru că la o mare sărbătoare clopoţeii au sunat fals. Dacă scrii un poem prost produci catastrofe.
Eu am o concepţie geografică asupra poeziei. Nu există poeţi mai mari sau mai mici. Poeţii sunt ca nişte ţări. Unul are o ţară mlăştinoasă, altul una nisipoasă, altul are o insulă, altul are ieşire la mare. Toţi poeţii merită şi trebuie să fie vizitaţi. Orice ţară vizitată de un cititor este pentru el o viaţă în plus. Mai multe cărţi citite înseamnă mai multe vieţi trăite.
Poezia înseamnă spirit liber
— Are poezia graniţe? Are ea geamanduri morale, religioase, sociale?
— Poezia are doar graniţele spiritului poetului. Poezia înseamnă spirit liber. Ea este deasupra limitărilor.
xxx
Acesta este, în mare, Ion Mureşan, în discursul liber. Un om care vorbeşte aprins despre poezie şi „folosul” ei, despre Eminescu şi cârciumi, critica literară îngăduitoare şi câte altele. Un om eliberat de convenţii, care la 61 de ani nu pare să aibă morgă de mare scriitor, un personaj care nu ţine neapărat să emită idei adecvate problematicii tratate, ci mai degrabă idei spectaculoase, precum acestea: Am scris înainte de a mă naşte, dar medicii au aruncat placenta; Tot omul e gravid cu un poet; Poezia e mai folositoare ca un ciocan; Poeţii sunt anticorpii sociali – ei neutralizează infecţia corpului social; Dacă scrii un poem prost produci catastrofe etc.
Mureşan nu ocoleşte nici contradicţiile, de vreme ce, pe de o parte, afirmă că poezia e infinită în semnificaţii, iar pe de altă parte, că poezia nu poate fi înţeleasă niciodată. Dar dacă poezia nu poate fi înţeleasă niciodată, de unde ştim noi că ea este totuşi infinită în semnificaţii? Sau, dacă socotim adevărată afirmaţia că poezia e infinită în semnificaţiiile pe care le degajă, cum mai putem susţine că ea nu poate fi înţeleasă niciodată? Chiar să nu prindem noi nimic din „infinitatea” de semnificaţii pe care o are poezia?