Erasmus din Rotterdam

 

Erasmus din Rotterdam (1466-1536) a fost o figură tipică de umanist, de universalist și de om al Renașterii. A fost un teolog și erudit olandez, care a studiat și călătorit mult, a trăit mult pentru vremea aceea și a fost „primul european conștient”1, după cum îl numește unul dintre biografii săi nu mai puțin celebru, Stefan Zweig. S-a născut la Rotterdam în anul 1466, fiind fiul nelegitim al unui călugăr fugit din mănăstire, Roger Gerard, făcut cu fiica unui medic din Sevenberg2. Numele de Erasmus (tradus în latină Desiderius, adică „fiu dorit”) este un pseudonim pe care l-a luat el însuși la maturitate, din spirit de autoironie. Urmează școli monahale caracterizate printr-o disciplină severă, după care, orfan și constrâns de sărăcie, intră în mănăstirea ordinului augustinian din Stein. Devine preot la vârsta de 25 de ani, în 1492, apoi este secretar al episcopului din Cambrai, care îl trimite la Paris, unde începe studiul teologiei și filosofiei. În acest timp, Erasmus dezvoltă tot mai mult o atitudine critică față de rigiditatea dogmelor religioase3 și, având în vedere că era foarte înzestrat pentru studiul limbilor clasice, cere de la episcop și obține eliberarea din viața monahală și dispensă față de voturile călugărești pentru care a fost depus jurământ la intrarea în mănăstire. Se consacră studiului limbii și filozofiei grecești clasice apoi, începând din anul 1499, întreprinde numeroase călătorii în Franța, Anglia, Italia și Elveția, unde intră în contact cu cele mai importante centre și personalități culturale ale timpului, ține conferințe și are posibilitatea să studieze manuscrise vechi. În Anglia îl cunoaște pe Thomas Morus și predă la Universitatea din Cambridge, iar în Italia, Universitatea din Torino îi decernează titlul de Doctor în Teologie. Moare la Basel, în Elveția, în anul 1536, în etate de șaptezeci de ani.
Erasmus și-a dedicat cea mai mare parte a scrierilor sale problemelor religioase. Opera sa cea mai importantă este însă  Encomium moriae  sive declamatio in Laudem Stultitiae, cu titlul – după cum se vede – atât în greacă (prima parte) cât și în latină, adică celebra Elogiul nebuniei apărută în anul 1509. Elogiul nebuniei, „cel mai răscolitor pamflet scris vreodată”4, comparabil doar cu cele scrise de către Friedrich Nietzsche trei secole și jumătate mai târziu, este singura scriere a celebrului umanist, tradusă în mai multe limbi5, care încă se mai citește și astăzi, iată după mai bine de cinci sute de ani de la redactarea ei. Cartea, dedicată lui Thomas Morus, este o satiră la adresa teologiei scolastice, imoralității clerului și a curiei catolice. Erasmus călătorește la Roma și vede el însuși decadența, stricăciunea și necredința clerului și a curiei romane. Dar nimeni nu putea ridica glasul împotriva atotputernicei ierarhii eclesiastice, deoarece se expunea la primejdii de moarte. Atunci Erasmus are o idee salvatoare. Apelează la un truc, anume personifică Nebunia și o aduce în scenă, punându-o să își facă singură elogiul, în stilul unei Laudatio curat academice. Așadar, Nebunia în persoană, îmbrăcată în roba pe care o purtau profesorii de la universități și învățații vremii, având doar pe cap în loc de tichie de profesor o scufie de bufon, se urcă la catedră cu toată solemnitatea și ține un discurs academic, cu scopul de a dovedi cât de nedreaptă este lumea când nu o ia în serios. Și într-adevăr, Nebunia personificată se prezintă ea însăși pe sine și demonstrează rolul important pe care ea îl joacă în toate domeniile vieții.
În sfera relațiilor conjugale, Nebunia este „principiul și începutul vieții”, ea este cea care îi ține pe bărbat și femeie laolaltă6, sub forma instinctelor și a dragostei oarbe, și îi face să procreeze copii, nu Înțelepciunea. Femeia nu este descurajată de durerile facerii și nici bărbatul de răspunderea ce îi revine pentru creșterea copiilor, deoarece sunt cuprinși de nebunia dragostei, sunt mânați din spate de instinctul reproducerii. Așadar, Nebunia constată că din „jocul ciudat și caraghios” al reproducerii au ieșit toți oamenii de pe pământ, inclusiv cei care îi contestă rolul, filosofii înfumurați care îi opun „rațiunea”, regii, papii, episcopii etc., care pretind că vorbesc în numele lui Dumnezeu și că sunt reprezentanții lui pe pământ.
Apoi – mai zice Nebunia – viața este suportată mai ușor, atunci când ne dedăm la plăceri nebunești, pentru că este mai plăcută viața care se trăiește fără nici un fel de înțelepciune7. Este mai plăcută copilăria, pentru că înțelepciunea nu a pus încă stăpânire pe ea. Când oamenii ajung la maturitate, veselia le dispare, grijile și temerile îi copleșesc, frumusețea li se veștejește, iar femeile își pierd farmecul. Abia la bătrânețea înaintată, când înțelepciunea îi părăsește, când cad în mintea copiilor, oamenii își recapătă fericirea din copilărie.
În domeniul vieții sociale8, tot Nebunia este cea care se ocupă să îi țină pe oameni laolaltă, organizați în cetăți și state, nu Înțelepciunea. Fără contribuția Nebuniei, regele ar fi insuportabil pentru popor, servitorul pentru stăpân, elevul pentru profesor, musafirul pentru gazdă, prietenul față de prieten. Dacă totul s-ar întemeia pe sinceritate deplină și rațiune – susține Nebunia – viața socială nu ar fi cu putință. Pentru a face posibilă conviețuirea între oameni, Nebunia folosește două meșteșuguri: prefăcătoria și lingușirea. De aceste arme, omul nu are nevoie numai față de alții, ci și față de sine însuși, pentru că omul are nevoie să se prefacă și față de propria sa conștiință că este mai inteligent și mai bun decât este în realitate. Toate marile manifestări colective, construcții publice sau războaie, nu sunt cu putință altfel. Să luăm de exemplu numai războiul. Există războaie despre care e clar că se soldează numai cu pierderi, fără nici un câștig. Ce-i face atunci pe soldați să înainteze pe câmpul de luptă, spre o moarte sigură? Răspunsul nu poate fi decât că Nebunia îi îndeamnă, sub forma dorinței de a fi lăudați și, în eventualitatea morții, de a fi slăviți ca „eroi”.
În ceea ce privește Justiția9, oamenii raționali susțin că aceasta nu ar fi altceva decât o formă specială a Binelui. Dar nebunia este că sutele de legi pe care la fac legiuitorii nu servesc decât să ducă la discuții și controverse la nesfârșit, cu procese mereu amânate, judecățile care se țin astfel durează mult, iar împricinații au tot timpul să moară de bătrânețe, fără să fi reușit să-și găsească dreptatea.
După Justiție vine rândul filosofiei10. Filosofii se laudă că ei sunt singurii înțelepți de pe lume și se uită cu dispreț la ceilalți oameni. Dar faptul că știința lor este una închipuită se vădește din aceea că ei înșiși și-o contestă unii altora. Că nu știu nimic sigur, o dovedesc discuțiile lor nesfârșite, care nu duc niciodată la nici un rezultat. În ochii lumii, pe filosofi îi salvează prostia celor care, cu cât înțeleg mai puțin din cuvintele lor neobișnuite, cu atât sunt convinși că ele exprimă adevăruri adânci și indiscutabile. În realitate, filosofii nu sunt buni la nimic. Platon bunăoară spunea că statele ar fi mai fericite dacă ar fi conduse de către filosofi, dar istoria ne demonstrează că, atunci când oamenii de stat și-au pierdut vremea cu filosofia, lucrurile au mers încă și mai prost. Nici măcar la petreceri filosofii nu fac o figură mai bună. Prin aerul grav, prin tăcerea meditativ-melancolică sau prin observațiile lor ironice, ei nu fac decât să strice veselia celorlalți.
Cât îi privește pe învățători, pe „dascălii de gramatică”, Erasmus susține că aceștia sunt niște ființe vrednice de plâns, care trudesc până la adânci bătrâneți în mijlocul unei turme de copii, pe care îi chinuie ca pe hoții de cai11, zbiară până asurzesc însă, datorită binefacerilor Nebuniei, se cred cei dintâi dintre oameni. Cu glasurile lor sparte și stropșite, bagă în sperieți turma micilor lor supuși, pe care îi croiesc fără pic de milă cu nuiaua sau cureaua. Se cred foarte mari atunci când îi chinuie în tot felul pe bieții copii, victime nevinovate ale samavolniciei lor. Precum măgarul din poveste, ei cred că este de ajuns ca să se îmbrace în pielea leului, ca să dobândească și puterea lui. Cel mai tare îi fericește amăgirea erudiției lor și împuiază capul școlarilor cu un maldăr de nimicuri, cu care îi fac și pe nerozii de părinți să-i țină de mari învățați. Obișnuiesc să se laude între ei – și nimic nu e mai hazliu decât priveliștea a doi dintre acești dascăli, care își întorc laudele, ca doi măgari ce se scarpină unul pe altul. În schimb, dacă vreunuia dintre ei îi scapă o greșeală de gramatică, iar un adversar îl prinde cu ocaua mică, atunci se lasă cu tărăboi, certuri, ocări și sudalme.
Nici scriitorii nu sunt feriți de contaminarea Nebuniei. Ei aleargă după „nemurire” scriind cărți și caută prețuirea puținilor oameni cu judecată, dar Nebuniei îi par mai degrabă vrednici de milă decât de invidie. Efortul îi sleiește prea mult ca să merite. Își storc continuu creierii, scriu, adaugă, schimbă, șterg, pun la loc, îndreaptă, rescriu. Veșnic nemulțumiți de roadele muncii lor, lucrează și câte zece ani la o carte. Și cu ce se aleg după atâta trudă și nopți nedormite? Cu cea mai deșartă răsplată de pe lume: cu prețuirea câtorva cititori. Perseverența lor are urmări neplăcute. Sănătatea, bunăstarea și tihna lor se duce pe apa sâmbetei. Deoarece se lipsesc de o viață obișnuită, ajung să fie trași la față, ba adesea și orbesc. Sărăcia îi împovărează, invidia îi macină, bătrânețea le este timpurie și mor înainte de vreme. Și toate acestea scriitorii le înfruntă doar de dragul laudelor „a încă trei – patru prăpădiți asemenea lor”12. Pot exista însă și scriitori fericiți, care intră sub aripa ocrotitoare a Nebuniei. Aceștia nu cunosc munca și chinul creației, ci scriu tot ce le trece prin cap, încredințați fiind că vor avea încă și mai mulți admiratori, dacă vor scrie numai gogomănii mari, pe gustul gloatei neghioabe și neștiutoare. Și încă și mai cuminți sunt cei care își însușesc scrierile altora, căci uzurpă fără osteneală o glorie pentru care alții au trudit din greu. Desigur, furtul poate fi până la urmă dovedit, dar până atunci plagiatorii se bucură de admirația tuturor.
În fine, Teologia ar putea să pară un domeniu mai puțin afectat de către Nebunie, iar teologii ar putea să pară oameni care chiar luptă efectiv împotriva Nebuniei, dar în realitate lucrurile nu stau deloc așa. Iubirea de sine însuși (Philautia) ia la teologi proporții mai mari decât la muritorii de rând13. Ei se cred, în nebunia lor, superiori tuturora și se uită de sus, cu dispreț la turma omenească încredințată lor. E o minune să-i vezi cum explică, cu imaginația lor, misterele cele mai inexplicabile. Fiind ocupați cu tot felul de fleacuri, ei nu mai au timp să citească Evangelia și să mediteze temeinic la adevăratul înțeles al învățăturilor lui Iisus Christos. La Judecata de Apoi, Christos nu va luat în seamă faptul că s-au hrănit cu pește în timpul posturilor, nici câți psalmi au citit, nici dacă au observat rituri și ceremonii pline de superstiții, ci îi va întreba dacă au respectat legea nouă pe care le-a dat-o El, iubirea de aproapele. Dar teologii sunt suficient de nebuni – zice Erasmus – ca să creadă cu tărie că Dumnezeu, sfinții și îngerii nu au altă treabă decât să asculte mormăielile lor stupide, să ia seama că ei repetă mașinal texte rituale pe care nu le înțeleg. Teologii și călugării sunt grupați în ordine călugărești deosebite și rivale, singura lor grijă fiind aceea să se deosebească unii de alții, nu să se asemene cu Christos. Polemicile dintre ei sunt cu totul de neînțeles, iar Nebunia le face o propunere batjocoritoare. În Cruciadele împotriva turcilor și sarazinilor să nu se mai trimită soldați obișnuiți, care oricum nu au făcut minuni de vitejie, ci câteva legiuni de teologi, adepți ai curentelor celor mai diferite. Aceștia, cu discursurile lor, ar urma să răspândească un întuneric deplin pe câmpul de luptă, iar dușmanul, neavând ochi atât de pătrunzători, s-ar da bătut – și astfel am asista la cea mai ciudată și hazlie din toate victoriile.
Putem admite că principiul pedagogic al lui Erasmus se înscrie în aria fenomenelor desemnate prin conceptul de katharsis. La Aristotel (în Poetica, 1449b), katharsis ton pathematon însemna literal „curățirea de patimi”, însemna că, dacă asistăm la reprezentarea teatrală a unei tragedii sau citim o operă literară cu subiect tragic în genere, aceasta să provoace în sufletul nostru două sentimente, numite și pasiuni: mila și frica, pentru ca în acest fel homeopatic sufletul să se „curețe” de aceste „patimi”. Tot astfel, etalarea modului în care Nebunia sau Prostia contaminează toate domeniile vieții sociale și ale culturii este făcută de către Erasmus cu un scop ablativ, anume cu scopul de a conștientiza critic faptul ca atare și de a lupta pentru eradicarea acestor multiple forme de manifestare a ceea ce mai târziu s-a numit (de către Freud) psihopatologia vieții cotidiene.
Totodată, trebuie să consemnăm faptul că Erasmus, cu al său Elogiu al Nebuniei și Prostiei, este un precursor pentru marii umoriști ai literaturii universale moderne, de la Shakespeare și Swift până la Gogol.

 

 

Note
1 Stefan Zweig, Triumful și destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, Editura Univers, București, 1975.
2 P. P. Negulescu, Filosofia Renașterii, ed. de G. Pienescu, Editura Eminescu, București, 1986, p. 617.
3 http://en.wikipedia.org/wiki/Desiderius Erasmus
4 Stefan Zweig, op. cit., p. 72.
5 Inclusiv în limba română există mai multe ediții, unele chiar de dată recentă. Vezi de ex. Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei, trad. Robert Adam, Ed. Antet, București, 1995.
6 Erasmus, Elogiul nebuniei sau discurs spre lauda prostiei, trad. Robert Adam, ed. cit. p. 26 și urm.
7 P. P. Negulescu, op. cit., p. 626 și urm.
8 Idem, p. 628.
9 Idem, p. 629-630.
10 Ibidem.
11 Erasmus, Elogiul nebuniei, ed. cit., p. 74-76.
12 Idem, p. 78.
13 P. P. Negulescu, op. cit., p. 631.