Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Irina Lazăr sau poezia tăioasă

Irina Lazăr sau poezia tăioasă

 

Irina Lazăr
Fragment de joc
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2016

 

Într-un îndrăcit joc liric se înscriu versurile Irinei Lazăr din volumul de debut Fragment de joc, apărut la Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2016. Genul de poezie cultivat de tânăra poetă a impresionat puternic juriul Festivalului „Artgothica” din Sibiu, din moment ce volumul a câştigat Premiul Naţional de Poezie „Mircea Ivănescu” în 2016 Premiul pentru volum în manuscris iar în 2017 şi continuă să incite cititori ocazionali, printre care mă număr şi eu acum, dornic să remarc substanţa pronunţat tăioasă, imperativă şi exclusivistă a verbului utilizat într-o serie de poeme-invectivă ce vizează o confruntare permanentă, dură şi zbuciumată cu eul rebel al iubirii. De fapt, Irina Lazăr eşalonează în poeme incandescente un joc al iubirii împovărătoare, extatice, extras programatic din aura edulcorată a discursului ornant. Nici nu ştie ce-i ăla şi aparent pare că n-o interesează în niciun caz exigenţele calofile impuse. Ea cultivă versul spasmodic, în care chinul iubirii zvâcneşte sincer şi brusc în imagini stridente, violente, turbulente în cea mai mare parte. Temperamentul ardent al poetei conturează în cuvinte-săgeţi stări contradictorii şi armonii zdruncinate.
Chiar aşa se prezintă poeta în prima piesă a secţiunii intitulate direct, fără fasoane, Poezii de dragoste: „Mă înfăţişez înaintea ta curată pentru viitoare/ perversiuni şi acte de vandalism,/ cineva îmi şopteşte deja în ureche./ Este asta iubire sau nu,/ n-avem nimic a împărţi este vorba/ doar de două fiare sălbatice într-o altă/ şi altă poveste” (Mă înfăţişez). Din „file mâzgălite spasmodic” se reliefează, în tonuri violente, „diagrama unui cutremur” sau, apoteoză a identificării în ardere, „amanta canibală“ cu „aripi nimfomane” care acceptă cu sadism umilirea: „Cel mai mult te iubesc/ Atunci când mă iei şi mă arunci la câini“ (Tu). Exacerbarea erotismului nu e un moft, nici o aliniere la ceea ce s-ar putea numi prezumţios un „realism visceralist” à la Roberto Bolano, cât o sclipire de sinceritate egocentrică topită în oximoronul halucinant al sacrului profan reverberat în versuri pline de nerv ce clocotesc îndelung într-o mecanică internă, specifică a frazării şi a expunerii trăirilor de tip excesiv, traumatizante. Amintirea se confundă cu premoniţia dintr-o perspectivă ce dezvăluie profunzime analitică şi refuzul amăgirii în relaţia de cuplu: „Îţi mai aduci aminte?/ Într-o zi o să mă pierzi/ aşa cum distrat uiţi de floarea firavă/ agăţată la rever” (Unde aşteptarea nu doare). Plânsul e nevrotic şi instalează angoasa. E minunat cum Irina Lazăr frăgezeşte limbajul poetic, în ciuda unor termeni voit licenţioşi, frondă curată, reuşind să se menţină la trăirea inefabilului iubirii şi la senzualismul recunoscut fără ifose: „În pupilele tale e un izvor din care mă adăp/ pipăi şi miros atingerea iubirii”. Şi această inocenţă recunoscută, păcat de la sine înţeles sunt numite Viciu. Iar când pasiunea devine sangvinică, demonică, asemeni unui „cordon roşu al dezmăţului”, e adusă în joc însăşi Lucrezia Borgia, prototipul fatal ce părea că „merge pe aer”, precum poeta pe propriile-i fantasme.
Destructurarea discursului poetic de tip calofil în fâşii devastatoare de semne impresionist-fantomatice dezvăluie un univers interior presărat cu „monştri obscuri”, o lume a imaginarului situată „la limita dintre picanterie şi grotesc”, după cum singură aproximează în Dicteu. Deşi are aspectul unei permanente defulări, scrisul Irinei Lazăr, zvăpăiat, necenzurat, rodul unui spirit de frondă necamuflat, surprinde prin fantezista aşezare a metaforelor în pagină, aşa cum tonurile puternic contrastante din tabloul pictorilor neliniştesc, emoţionează în ansamblul lor.
Ca o trecere spre relaţionare cu lumea exterioară se prezintă al doilea ciclu al volumului Fragment de joc. Un fragment dintr-un alt joc cu sine. Este jocul secund combinat între Culori şi sunete, bazat pe observaţii ce pun în evidenţă sentimente contradictorii, depresii, dezamăgiri, notaţii salvate din sosul elegiac prin prelungirea tonului virulent, autoironic, sfidător. Confesiunea depreciativă marchează aici o cotă ascendentă ce prefigurează însingurarea. Se ipostaziază în personaje-hibrid (Fiinţa second-hand) sau dă glas depresiei ca în Noua regină: „gura mea se întinde într-un sărut către lumea cealaltă/ mângâiere senzuală […] am fost regina balului la un moment dat apoi am fost/ o biată fetiţă pierdută în întuneric”. La ora reconsiderărilor, preocuparea disperată este de a ucide „o dragoste bolnavă”, în vreme ce întoarcerea la poezie anunţă neantul. Nu abstractizarea trăirii aduce vindecarea de sine pentru cea care s-a autodefinit „Femeia care iubeşte prea mult”. Prodigioasă în viziuni ironice şi provocatoare, confuză şi dilematică, rătăcind alături de un Mesia aşteptat de cerşetorii veseli în tramvaie, poeta se simte fără vlagă şi recunoaşte deschis şi grav totodată, dar cu delicateţe în glas: „Sunt lipsită de instinct de conservare […] Cu sufletul meu pudrat de depresii şi sentimente bipolare/ Cerşetorii veseli îmi fac semn cu mâna din parcare” (Vă rog să-mi spuneţi). De la tonul tăios, tonic în fond, stăpânit şi manevrat cu tact, poeta trece la sensibilizarea temelor iubirii rămânând mereu aceeaşi. O fluenţă a rostirii de pe culmile trăirii abisale dă dimensiunea acestei poezii de mare forţă, de mare sensibilitate, o poezie foarte feminină, foarte sinceră în întregul ei.

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg