Consiliul
Județean Cluj
Ironicul Grigore Beuran
În peisajul literar al Clujului anilor ‘50-‘60, pe lângă puținii scriitori (români) consacrați, se afirma, din ce în ce mai mult, o pleiadă de tineri care își găseau spațiu de manifestare în puținele publicații de la ora aceea – ziarul local Făclia, cu suplimentul său literar, revistele Steaua și mai apoi Tribuna – cenaclurile literare jucând un rol important în împlinirea atmosferei, a climatului creator al orașului. Între aceștia, Grigore Beuran era, fără îndoială, una din… speranțe. Spirit caustic, înclinat spre observația realistă, scria proze scurte în care ficțiunea se îmbina cu relatarea directă asupra realității, situându-se undeva la limita de interferență a reportajului literar cu literatura propriu-zisă. Aceasta este și caracteristica povestirilor din volumul de debut, Ochi adânci (1962), modalitate pe care o va abandona ulterior, evoluând pe direcții din cele mai divergente, de la romanul polițist (Cifrul Petre Petrescu, 1968), la cel de război (În Valea Mureșului, 1964; Ora 23, 1970 sau Evadarea, 1976), de la proza de aventuri (Triplul mister, 1974), la dezbaterea politică (Ancora n-a fost aruncată la timp, 1979) etc. Actualitatea sa literară se confundă întru totul cu viața revistei Tribuna, din prima ei perioadă (Ioanichie Olteanu, Dumitru Mircea) în redacția căreia a lucrat, fiind o prezență activă și mereu incitantă. Interesant de remarcat este faptul că tocmai schițele și povestirile cele mai gustate de cititori, publicate de-a lungul anilor, paginile sale de literatură satirică nu și le-a adunat într-un volum, întreprindere pe care au făcut-o însă ai săi, după încetarea din viață (Misteriosul povestitor din Atlantida, 2004).
Dacă nuvelele inspirate din lumea satului, scrise într-o manieră cvasireportericească, nu mai pot stârni azi decât un interes de… bibliotecă, dacă romanele polițiste par inocente în comparație cu producția de același tip care invadează azi piața de carte, dacă proza de evocare a războiului – realmente interesantă și rezistentă la trecerea timpului, ca… document de epocă (vezi implicarea Școlii de ofițeri de la Radna în cel de al Doilea Război Mondial) – trebuie revăzută azi, căci autorul a făcut concesii, evident, unui unghi oficial de tratare, de interpretare a istoriei contemporane, cu toate că descrierea luptelor de la Păuliș rămâne o pagină memorabilă, cu valențe de mărturie directă asupra evenimentelor ș.a.m.d., proza satirică este însă la fel de vie, de proaspătă și de briantă, căci Grigore Beuran nu vizează în ea, ca alți umoriști ai epocii, detalii conjuncturale ale vieții publice, cât comportamente morale definitorii caracterului uman, metehne și racile, vicii fundamentale pentru firea speciei umane, indiferent de meridianele geografice sau de sistemele politice. Este partea cea mai rezistentă a operei sale și cea care, de fapt, este capabilă a-l relansa, a-l impune atenției publice, a-l readuce în actualitatea literară, după o absență îndelungată – mai mult sau mai puțin justificată – în librării.
Schițele și povestirile acestea fac surpriza întâlnirii cu un scriitor ce apare și azi tânăr și spontan, ca acum patru decenii, mânuind verbul acidulat, mucalit și corosiv, care te poate prinde cu totul, amuzându-te și făcând să-i guști, zâmbind, subtilitatea ironică, pentru ca, în final, ca după lectura oricărei pagini literare satirice de valoare, să te lase într-o atitudine de mâhnită reflectare asupra lumii, chiar asupra propriului angajament social.
Cele mai multe schițe și povestiri pornesc de la motive fals mitologice, de la morala unor fabule cunoscute, pe care însă Grigore Beuran le răstălmăcește într-un comentariu de actualitate, în care confruntarea, de pildă, dintre Cain și Abel este adusă în discuție printr-o ingenioasă imixtiune în cronologia factologică însăși, în receptarea mitului orfic, tratat, desigur, într-o zeflemea cu trimitere directă la năravuri actuale (Plopul tremurător), se alătură cumva firesc într-un univers de basm contrafăcut, cu legenda peștișorului de aur, care e în stare să îndeplinească orice dorință în schimbul eliberării din undiță și care povestitorului-pescar, eroul povestirii, drept răsplată îi povestește o anecdotă din lumea Atlantidei, povestire în care se simte numaidecât persiflarea subțire a neaoșismului exagerat, al patriotismului local (Cocoșatul) etc.
Grigore Beuran se ascunde în dosul unei metaforice găselnițe, punându-și întâmplările la care se referă în spațiul fantastic sau numai fantezist al lumii pierdute din Atlantida. Aici vom recunoaște poetul care se cocoțează de facto într-un turn de fildeș, cutremurat să afle, în cele din urmă, câți elefanți au fost sacrificați pentru a-i construi lui edificiul în care, odată instalat, nu mai produce nimic acătării (Turnul de fildeș), și tot aici îl vom întâlni pe nerecunoscătorul fiu ce se reîntoarce la tatăl, dispus a tăia în cinstea lui, vițelul cel gras, în nădejdea îndreptării ce nu se întâmplă însă, până când, la un moment dat, vițelul nu mai poate fi sacrificat căci vacile fuseseră între timp declarate drept ființe sacre (Vițelul cel gras), sau tot de aici vine o muză care, plictisită de poeții exaltați de pe continentul scufundat, caută alianța cu un prozator realist de la noi, pe care însă nu-l interesează farmecele individei, refuzând-o, ca mai apoi să afle că alți confrați obțin favoruri de pe urma ei, el rămânând mofluz (Singurătate). Numai că, singurătatea e o temă ce apare ca un veritabil leitmotiv în schițele și povestirile lui Grigore Beuran. Este coarda sensibilă și gravă ce veghează mereu în subsidiar, făcându-ne atenți la tristețea unei posibile asociabilități actuale.
Asemenea schițe și povestiri ne fac să descoperim un scriitor și o operă pe care, pe nedrept, am neglijat-o o vreme.
*
Cu toate bunele sale relații pe care le întreținea cu diverși lucrători din Miliție și din Securitate (nu vreau să știu cum arată dosarele diverșilor scriitori clujeni, în care s-ar putea afla destule note… informative purtând semnătura lui Grigore Beuran), nu era scutit de exigențele Direcției Presei, ba poate tocmai de aceea, scrierile sale erau citite cu ochelari dubli. Ca să scape de furcile caudine ale acesteia a găsit o strategie la care a marșat, destulă vreme, Al. Căprariu, ei fiind prieteni buni, de altfel. Despre aceasta și face o mărturisire pe care o reproduc aici.
„Aceste povestiri au apărut în revista Tribuna din Cluj-Napoca, în acei ani când trebuia să-ți cenzurezi și gândurile. Deci, se pune întrebarea: cum au putut să fie tipărite, când pe atunci nu putea să apară nici o carte de vizită fără ștampila «bun de tipar» a cenzurei.
Eroul n-am fost eu, ci secretarul general de redacție, Al. Căprariu (azi un clasic). Procedeul folosit de Al. Căprariu, cu complicitatea mea, era simplu. Redactorul șef habar nu avea de toate acestea. Lunea după-masă, revista, citită de redactorul șef înainte de a fi trimisă la tipar, primea viza cenzurii. Atunci, el le spunea celor de la cenzură: «Materialul îl înlocuiesc cu povestirea y a lui Beuran, o pagină, două, pe care le aveți între materialele de rezervă. Aștept aprobarea la telefon…». Lectura era făcută de cenzor în pripă (fără cei «patru ochelari obișnuiți»). «Merge», era răspunsul.
Și a mers până într-o zi, când a sunat un telefon de la CC, de la cabinetul teribilului Leonte Răutu, curios să afle de la mine cine este «Împăratul Atlantidus al XIV-lea». Răspunsul meu a fost clar: «…al XIV-lea Împărat al Atlantidei».
Au urmat tunete și fulgere de la toate forurile de partid, analize peste analize, scuturată conducerea revistei și avertizați toți redactorii.
N-am fost dat atunci afară de la Tribuna, ci peste câțiva ani și ani… (Asta este altă poveste).
În concluzie, am tras un chef zdravăn cu Al. Căprariu.
Publicarea povestirilor a luat sfârșit.Înmormântarea lor săvârșită.
Marea greșeală pe care nu mi-o iert a fost abandonarea scrierii unor astfel de povestiri. Atât de mare era teama de a nu încălca porunca lui Leonte Răutu […] Oare o fi figurând pe «Lista opacă» și numele proprietarului calculatorului care a imprimat gratuit manuscrisul pe dischetă? Este ultimul mister al povestitorului misterios din Atlantida”.