Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Iscodind prin natură şi prin cultură, caut consistența vizuală a unei himere”

„Iscodind prin natură şi  prin cultură, caut consistența vizuală a unei himere”

Dorina Brânduşa Landén: – Pentru început sunt interesată să-ți pun nişte întrebări „simple” care au de a face cu două lucruri: unul este despre procesul prin care lucrările tale „vin” în lume, iar al doilea este despre modul în care se poate construi o „punte” între artistul care creează lucrarea de artă şi persoanele care o receptează. Dorina Brânduşa Landén: – Pentru început sunt interesată să-ți pun nişte întrebări „simple” care au de a face cu două lucruri: unul este despre procesul prin care lucrările tale „vin” în lume, iar al doilea este despre modul în care se poate construi o „punte” între artistul care creează lucrarea de artă şi persoanele care o receptează.
Gheorghe Pogan: – Sunt un risipitor curios, gata să renunțe la o rețetă verificată pentru a cerceta cât de departe pot fi împinse limitele picturii şi cum ar putea arăta urma vizibilă a viitorului. Mă simt dator premergătorilor, deschizătorilor de drumuri, anonimi sau consemnați de istorie. De aici vin momentele mele de cumpănă, întoarcerile în timp, la idei în aşteptare, revenirile de finețe pe lucrări, dar şi aparenta dezlânare stilistică. Nu sunt foarte productiv şi, uneori, îi invidiez pe confrații care au „stil” şi produc mult. Sunt zile întregi când pânzele şi culorile îmi rămân străine. Îmi umplu aşteptarea momentului când vor face iarăşi parte din mine cu gânduri răzlețe, trăind cotidianul plin de nimicuri, dar şi de surprize. Iscodind prin natură şi prin cultură, caut consistența vizuală a unei himere. Sunt aproape mulțumit de ceea ce fac atunci când, de dincolo de imagine, răzbate prezența unei lumi invizibile, iar din spatele formelor izvorăşte lumina unui spațiu fără început şi fără sfârşit. Puntea se construieşte singură. Pe măsură ce se schimbă percepția realității şi ne invadează orizonturi vizuale noi, iar culorile fantomatice de pe ecrane ne scot din comoditate, se ivesc şi iluzorii noştri „admiratori”. Este trist că-mi pot doar imagina viitorul, nu-l pot trăi cu adevărat. Aşa apar dramele creației, apare însingurarea pictorului căutător de viitor. Pentru cei la modă, ori pentru cei care „s-au găsit” preluând rețete clasice, lucrurile par mult mai simple. Lucrând multă vreme în învățământ, am încercat să-mi obişnuiesc elevii cu ideea că există ordine în lucruri, chiar dacă ea se lasă greu descoperită, că dincolo de aparențe există un schelet de forță la care apelează subconştientul nostru pentru a oferi consistență plăsmuirilor sale. A privi spre viitor este riscant. Nu ai certitudinea drumului pe care-l parcurgi, dar şi crabul, cu mersul său ciudat, îşi premerge picioarele. — Confruntarea cu cel care eşti este ceea ce te face diferit. Aceasta îți dă un loc al tău. Cu cât artistul devine mai personal în opera sa cu atât aceasta devine mai universală. Cât de mult spun picturile tale despre tine?
— Încerc să-mi domin instinctul de pictor şi să mă apropii de himeră lăsând lumina, culorile şi formele să-şi etaleze întreaga strălucire. Aş spune că fac pictura să se descopere pe sine. Sunt un risipitor care se sprijină pe înțelepciunea ideilor în aşteptare. Revenirile sunt costisitoare pentru aparența de continuitate imediată, dar încă mai am timp de risipit, chiar dacă trecerea din bidimensionalul pânzei la suprafețele riglate, încorporate într-o ramă-lume, în relief, m-a dus la o criză a „vocabularului” vizual. Am fost nevoit să caut dincolo de aparențe, să născocesc forme desprinse de urmele concretului cunoscut. Universul pânzei este simplu, aproape sărac, dominat de culoarea lumină. Încerc să evoc prin modestia picturii locul nostru în măreția naturii.
— Unele dintre lucrările tale se concentreză pe elemente de materialite, formă, spațiu şi în acelaşi timp sunt o metaforă pentru lumină. Aş zice că e un mod de a lucra nu cu invizibilul ci cu non-vizibilul căruia îi dai un sens şi astfel îl faci să fie posibil, să poată fi simțit. Există undeva experiența că ceea ce nu se vede afectează adânc ceea ce se poate vedea şi de aici această căutare a luminii, aceste “capcane” în care prinzi lumina?
— Materie, structuri şi texturi, evanescențe şi tactilități, goluri şi prezențe, sunt primul şi cel direct accesibil strat al lucrului meu, scheletul exterior al imaginii. Vreau să fie atât de bine făcut încât să fie ca aerul, să fie mişcat de vântul tensiunilor lăuntrice ale imaginii, transparent pentru urmele formelor dispărute, pentru formele posibile. Un câmp liber pentru imaginație. Invizibilul şi non-vizibilul sunt ca două oglinzi aşezate față în față. Se reflectă şi se cuprind la nesfârşit. Cred că invizibilul se află în geometria mascată a imaginii, în ordinea sau dezordinea prezențelor percepute. Non-vizibilul se află în lumină, în simultaneitatea ei materială şi imaterială, dar şi în calitatea sa de punte spre trans­cendent. Instrumentele ştiințifico-poetice cu care lucrez au metodă, dar aproximează, sunt mereu indirecte. Sunt căutătorul de urme, de senzații spațiale colorate, căutătorul stărilor hipnotice pe care le provoacă, prin culoarea lumină, găsirea acestor urme, fie ea şi iluzorie. Îmi imaginez că există un orizont al evenimentelor, un mediu invizibil în care formele devin imponderabile – nici respinse, nici absorbite de necunoscut, aşteptând ca tonurile de negru să le scoată din repaosul aparent. Nu este negrul întunericului, ci unul profund, catifelat, o lumină neagră impalpabilă, o enigmă a cărei adâncime sporeşte cu trecerea timpului. Spre sfârşitul studenției, aflându-mă în spital, cu starea de sensibilitate dată de boala, găseam, în jocul nocturn al întunericului şi luminii, în desfăşurarea umbrelor pe ziduri şi în spațiul care le învăluia, o lume pe care o vedeam şi nu o vedeam, de nicăieri şi de pretutindeni, o nemaiîntâlnită stare de dizolvare în senzații, în imponderabil şi libertate. Încerc mereu să regăsesc acel ceva de atunci prin pictură.
— Structura lucrărilor tale este foarte deschisă ceea ce înseamnă că privitorii pot avea propriile lor idei despre o imagine pictată sau că îşi pot construi propria ficțiune, pe baza percepției lor. Este aceasta ceea ce intenționezi? Cât de deschis doreşti să fie înțeleasă opera ta?
— Întotdeauna privitorii au avut propriile idei despre pictură. Este un fel de habotnicie a privitorului. Au acceptat pictura, arta, dacă nu le contrazicea flagrant ideile, dacă le stârnea curiozitatea, sau dacă regăseau ceva din amintirile ori cultura lor. Au respins-o atunci când nu puteau înțelege, le brusca obişnuințele mentale şi nu puteau trece de prejudecăți. Au refuzat-o şi o refuză alogenii dezrădăcinați cultural, din comportament mimetic ori subjugați de prostul gust. Privitorii n-au refuzat niciodată o imagine cu putere de sugestie, care-i făcea să trăiască emoții, să-şi descopere sentimente de care nu se credeau capabili, să-şi dea seama că imaginea poate fi un univers care le poate conține proiecțiile mentale, dar le este inaccesibil în întregul său. Caut ca pictura mea să fie o lume nouă şi pentru alții, un pachețel minuscul de prim ajutor care să-i însoțească pe oameni în propria lor călătorie spre inefabil, care să le tempereze teama de necunoscut. Folosesc efectul cantitativ al materiei, efectul produs de suprafețe întinse, întrepătrunse, acoperite de culori cu efect hipnotic, pentru a provoca o altă percepere a spațiului pictural şi modific scara imaginii pentru a face ca imaginea să treacă dincolo de marginile pânzei. Modificările petrecute în percepția vizuală, chiar dacă puțini conştientizează acest lucru, m-au condus la soluțiile spațiale şi cromatice de care vorbeam, la un fel de pictură care „citeşte” altfel dimensiunile şi curgerea timpului, curgerea lumii.
— Arta este şi a alege, a diferenția, semnificativul de nesemnificativ. Opera ta reflectă anumite valori, depăşeşte limitele formei şi este capabilă să rezoneze mai adânc. Vezi pictura ta ca reflectând sau reprezentând valori reale sau valori ale artei?
— Trăim într-o lume a bunurilor şi valorilor simbolice. „Tabloul”, construit riguros, după legile artei, este bun simbolic şi valoare. Diletantismul şi mediocritatea îl aruncă în derizoriu. Bunurile simbolice, în materialitatea lor, au determinare istorică şi socială şi conțin atât valoare intrinsecă, cât şi valoare atribuită. Valorile atribuite sunt perisabile. Focul, sarea şi argintul, bunuri simbolice cu valoare atribuită pentru a măsura alte valori, au ieşi rând pe rând din scenă. Valoarea intrinsecă este durabilă. Ca miracol al creației şi oglindă a lumii, în care cauți enigma reflectării, mirajul şi puterea sa ascunsă de a reface în fiecare ciob întregul, arta oferă imagini ale valorilor reale şi este valoare reală. Totul ține de arii culturale, de raportarea omului la univers. Stăpân şi centrul universului în culturile occidentale, minuscul şi integrat în cele orientale. Valorile „reale”, valorile sociale: țară, familie, identitate națională, credință, sunt prezente latent în pictura mea şi importante în măsura în care mi le-am asumat. Alegoric, ele sunt cuprinse în subiect, în ceea ce vezi sau ți se pare că vezi, în simbolistică, atunci când este prezentă. Sunt valori circumstanțiale pentru pictură, se pot localiza şi aşeza în timp, sunt literatură conviețuind cu pictura. Am avut o perioadă când am pictat, folosind prelucrări de fotografii vechi şi texte ori culori evocatoare, balade picturale „pentru cei plecați de la coarnele plugului”. Experiența obținută din prelucrarea figurativului, dublată de folosirea unor tehnici şi materiale noi, a fost profitabilă pentru pictura mea, mai ales că aveam în minte visul lui Van Gogh de a picta un tablou în care să se simtă că este duminică, să se audă bătaia clopotelor şi să ajungă la privitor liniştea de care este cuprins țăranul care se îndreaptă spre biserică. S-a întâmplat şi se mai întâmplă ca din necesități de natură ideologică, doctrinară sau comercială, societatea să ceară artei absolutizarea valorii sale narative. Nu este un drum pe care eu să-l urmez. Cred în principiile calității în artă şi toată pictura mea este construită pe respectarea lor. Nu ştiu şi nu vreau să reprezint efemerul, nimicul, dar pot reprezenta absența. Fiind creație şi comunicare, arta este mereu o alegere a semnificativului de nesemnificativ pentru a atinge expresivitatea deplină. Alegi obiecte, simboluri, materiale şi tehnici, dar alegi, în primul rând, un mod de a-ți raporta atitudinea creatoare la arta de până la tine şi la schimbările din lume.
— Cât de uşor de înțeles, de receptat ar trebui să fie arta? Ce trebuie să aducă artistul în operă pentru a obține o înțelegere a ei? Ce trebuie ştiut despre munca de creație, despre ceea ce stă la baza ei? Sentimentul meu este că ceea ce noi ne dorim acum de la artă este mult diferit de ceea ce ne-am dorit chiar acum zece ani. Trebuie ca privitorul să fie mai sofisticat?
— Generic, artistul caută valoarea estetică prin care să provoace trăire estetică. Calitatea lucrului său face ca valoarea artistică să apară în operă şi să o transforme în bun simbolic. Privitorul, omul, este împlinit ca specie gânditoare atunci când găseşte satisfacerea nevoilor sale estetice şi în altceva decât în frumusețile naturii. Creația artistică, dacă ai mintea deschisă şi un minim de sensibilitate, dublată de cultură şi simț al valorilor, intuiție şi perseverență, poate satisface aceste nevoi. La privitoar ajunge un „obiect” finit. De reuşita procesului de creație, de „fabricare” a obiectului estetic, depinde în bună măsură parte de receptare. Receptarea nu mai aparține semnificativ autorului, deşi mulți pictori şi-au însoțit opera cu susțineri teoretice remarcabile. Când opera a plecat în lume, intră în scenă şcoala, critica de artă, muzeele, expozițiile, filmele, mijloacele de comunicare în masă, tradițiile şi obişnuințele culturale. Există reviste de artă, fizic şi on line, albume de artă şi nenumărate cărți care explică arta pornind de la biografii romanțate şi ajungând la tainele atelierelor şi structura operelor. S-au făcut şi se fac filme despre artă şi artişti, emisiuni de televiziune.Privitorul de pretutindeni trebuie să fie mai educat şi să se lase educat artistic. Văd mereu, atunci când plec să aflu direct ce se mai întâmplă artistic prin lume, să-mi regăsesc încrederea în ceea ce fac, copiii jucându-se nestânjeniți prin muzee şi galerii, desenând aşezați pe jos în fața capodoperelor. Văd asta la Barcelona, la Londra ori la Paris, dar foarte rar în muzeele şi galeriile de la noi, şi acelea puține, abia susținându-se financiar, aflate în criză de spațiu, neputincioase în a promova şi susține valorile artei româneşti. Arta românească este văduvită de o prezență meritorie şi de afirmare constantă în lume. Ne lipseşte o viziune a dezvoltării naționale sănătoase, a dezvoltării creativității naționale şi suportăm consecințele unei legislații depăşite a circulației operelor de artă. Nu-mi doresc un privitor mai sofisticat şi nu cred că astăzi este mai sofisticat decât ieri. Poate este mai selectiv, mai pretențios, dar este şi mult mai indiferent. Îmi doresc un privitor normal, din viața căruia să facă parte, firesc, şi arta. Am văzut că pentru generațiile tinere din alte țări a trăi împreună cu arta, a respira aerul mediului artistic este lucrul cel mai firesc, iar mulțimea de vizitatori care trec pragul muzeelor şi galeriilor este semn de normalitate.
— Are artistul obligația ca prin arta sa să informeze despre problemele societății în care trăieşte? O responsabilitate morală sau socială?
— Societatea contemporană îşi exprimă neliniştile, dramele, sărăcia, luxul şi aspirațiile altfel decât prin mijlocirea artei, cum se întâmpla pe vremea lui Rembrandt, a lui El Greco sau Picasso, dar artistul de astăzi, prin vocație şi prin firea lucrurilor, se simte responsabil moral şi social față de lumea în care trăieşte, chiar dacă societatea nu-şi asumă decât vagi responsabilități față de el. Lăsat de izbelişte, el lucrează „pe stoc” visând momentul ieşirii creației sale în lume, aşteptând un minuscul ajutor pentru a oferi lumii opera sa. El este un „investitor” în producția de bunuri simbolice care se încăpățânează să-i ofere societății vitaminele necesare pentru o dezvoltare armonioasă. După land art şi art povera, adaptarea artei la noi aşteptări şi exigențe sociale este mai mult decât evidentă. S-au conturat şi afirmat noi estetici, au apărut arte noi şi genuri artistice noi, se apelează la lasere şi proiecții spațiale. Valorile sociale tind să devină valori artistice prin care creativitatea artistului se afirmă odată cu creativitatea colectivității în care trăieşte. S-a schimbat în bună parte şi percepția despre intervenția directă a artistului vizual în societate şi doar la noi se mai miră lumea că arta a devenit şi trăire socială.
— Există spațiu în arta plastică pentru tehnologie? Tu menții atingerea umană în pictură, dar există spațiu pentru arta tehnologică, fie că este vorba numai despre tehnologie, fie că aceasta este folosită pentru a crea imagine?
— Cu siguranță. Tehnicile şi materialele noi au schimbat de fiecare dată fața artei. Vorbind de tehnici şi materiale de acum parcă existând de când lumea, să ne amintim ce a însemnat pentru evoluția artei apariția picturii în ulei. Detaliul a dobândit importanță, iar grosimea tuşei a permis o mai bună exprimare a materialității, a efectelor de lumină şi umbră. Culorile acrilice şi vinilice modifică şi ele substanțial strălucirea şi profunzimea unei imagini, iar combinarea tehnicilor extinde şi mai mult posibilitățile de exprimare a creativității. Chiar folosirea tehnologiei în sine nu mai este de multă vreme o noutate. Este suficient să ne amintim că există şi funcționează ca nişte maşinării mobilurile lui Calder, fântâna lui Burri, oglinzile lui Schöffer şi instalațiile lui Beuys. În 1969, Tinguely crea deja, din mecanisme industriale, motoare electrice şi lanțuri, monumete de dimensiuni impresionante. Înlocuirea pânzei şi culorilor cu neoane colorate şi diode laser, inserțiile video în mediile clasice, ori folosirea imaginilor generate de un program de computer, sunt practici artistice obişnuite. Toate sunt, însă, doar noi teritorii ale expresiei artistice. Un parteneriat între Universitatea Tehnică din Delft şi Microsoft a făcut să apară o „pictură nouă”, „de Rembrandt”. După ce, aproape doi ani, au fost scanate la înaltă rezoluție 300 de opere ale maestrului olandez şi s-au urmărit 400 de atribute ale acestora, a rezultat un program care putea nu doar să reproducă o creație rembrandtiană, ci şi să producă una „nouă”. Cu o imprimantă 3D, folosind 13 cartuşe de cerneală UV specială şi plecând de la 148 milioane de pixeli şi 168 263 de fragmente de pictură, s-a reuşit o operă care părea autentică. S-a obținut nemurirea unui creator sau este un bluf, o idioțenie, pentru că o maşină, spune un critic britanic, nu va putea egala niciodată genialitatea lui Rembrandt?
— Ce crezi că ar trebui să atingă arta mai întâi – intelectul sau sufletul privitorului?
— Cred că nu este o problemă de prioritate. Fiind un act de percepție vizuală, contactul cu opera presupune existența simultană şi instantanee a celor două aspecte, chiar dacă decodificarea imaginii artistice se face prin apel la judecată. Raționalul şi iraționalul nu pot fi separate, aşa cum nu poți separa forma şi inteligibilul de inefabil. Izvoarele sunt diferite, dar la privitor ajunge apa unui fluviu.
— Personalitatea ta este foarte complexă, munca ta de creație nu se rezumă numai la pictură, tu scrii, ca profesor de pictură ai format generații de artişti şi, de asemenea, ai colaborat la revista Tribuna, prin anii ’90. Cum revista Tribuna, seria nouă, împlineşte anul acesta 60 de ani de existență, te-aş ruga să ne povesteşti câte ceva despre această colaborare, despre cum a fost să lucrezi cu scriitori ca Augustin Buzura, Constantin Zărnescu, Vasile Sav, Vasile Grunea şi alții care au făcut revista în acea perioadă.
— A fost o perioadă ciudată pentru mine, obositoare, plină de aşteptări care veneau în contradicție cu vremurile. Am ajuns să fac prezentarea grafică a revistei după o discuție cu Vasile Sălăjan şi Aurel Codoban. Stăteam de vorbă aproape de redacția revistei, în ceea ce mai rămăsese din faimoasa cofetărie Arizona. Eu speram să mai însuflețim ceva din farmecul de odinioară al cenaclului revistei, din influența ei în studențime. Ei, mai circumspecți, eu, mai voluntar şi un pic mai nepăsător la asprimea vremurilor. Aveam experiența Echinoxului, nebunia celui care şi-a spulberat într-o clipă, şi fără regrete, o posibilă carieră universitară cinstindu-l, împreună cu toți studenții de la „Ion Andreescu”, pe Daniel Popescu, rectorul fără pereche, trimis de aranjamente şi coterii să le dea copacilor din parc strălucitoare lecții de cultură şi omenie. Speram că atâta vreme cât mai abureşte, în fiecare zi, la „Verde”, o ceaşcă de cafea în aşteptarea lui Daicoviciu, vom putea renaşte cândva. Condițiile tipografice de atunci par astăzi caraghioase. Păstrez şi acum tipometrul pe care mi l-a dăruit Vasile Grunea într-o noapte petrecută la zețărie, în aşteptarea şpalturilor cu bunul de tipar. Au fost multe asemenea nopți şi ne bucuram că dimineața revista încă mai exista. Plecam de la Deva, cu trenul de noapte, într-o aventură săptămânală plină de iluzii, şi mă întorceam tot acolo pentru a-mi relua întâlnirile cu micii mei prieteni elevi. Singura recompensă materială primită pentru lucrul meu a fost diploma prin care Tribuna îmi acorda premiul revistei pentru grafica tânără. Cu Zărnescu şi Sav am fost coleg de redacție la Echinox. Vasile Sav era prins în traducerile sale sclipitoare din latină şi le preda limba română intuitivă studenților străini. Se bucura copilăreşte de fiecare zi în care putea să povestească despre subtilitățile poetice pe care le descoperea. Zărnescu, prozator înrăit, îmi umplea mintea cu pagini posibile în viitoarele sale romane. Pe dizidentul Buzura îl vedeam rar. Trecea îngândurat pe lângă machetele la care meşteream împreună cu Grunea, apoi dispărea într-un birou. Îl auzeam plecând, dar nu-l vedeam. După atâta amar de vreme, mă întorc cu gândul spre Tribuna renăscută în alte vremuri şi în cu totul alte condiții tipografice. Unii între cei cu care am lucrat atunci au plecat pe câmpiile celeste. Pentru ei – toate gândurile mele bune. Pentru revistă, la aniversarea celor 60 de ani de existență, urarea de tinerețe fără bătrânețe. Este locul debutului meu, neîncheiat, în poezie. Memoria mea refuză să-l uite.
— Printre numeroasele expoziții din țară şi de peste hotare ai expus picturile tale şi la Cluj – oraşul în care ți-ai desăvârşit studiile artistice şi de care te leagă multe în lunga ta activitate. Ce au însemnat şi ce amintiri ți-au lăsat aceste întoarceri, reîntoarceri de-a lungul timpului? În creația ta pictura şi poezia coexistă, se împletesc una cu alta, se inspiră una din alta. Cum vezi tu, ca pictor şi literat, poet, acțiunile Tribunei de promovare, nu numai în paginile revistei, a artelor plastice?
— La Cluj, pe timpul studiilor, dar şi mai târziu, am avut mereu impresia că pictura de acolo se mulțumeşte să fie recunoscută local, că îşi ajunge sieşi. Totul se mişca în circuit închis, iar o consacrare loco devenea mai mult decât orice afirmare posibilă. Era consecința unui exacerbat orgoliu geografic şi acceptarea eronată a ideii de enclavă artistică într-o lume încremenită în aşteptarea minunilor de la Cluj. Au fost câteva asemenea minuni prin anii 70, dar recunoaşterea valorii creației apărute atunci, ca urmare a dezinhibării temporare a mediului artistic, s-a produs abia după ieşirea în lume şi confruntarea cu alte medii artistice. Pentru unii dintre cei pe care i-am avut ca model de gândire artistică prospectivă şi creatoare recunoaşterea valorii lor a venit destul de târziu, iar pentru alții prea târziu. Atomizarea de astăzi a mediului artistic face ca legăturile de odinioară dintre centrele artistice să se destrame. Artiştii Clujului nu mai au o sală importantă de expoziții şi deplâng vremurile când sala de pe strada 6 Martie găzduia evenimente de răsunet, când în sălile muzeului de artă poposise arta contemporană americană. Greşelile de apreciere a realităților pe care le-au făcut conducerile succesive ale Uniunii Artiştilor Plastici din România au accelerat atomizarea. Ne-am dorit să fim vizibili şi importanți pentru societate, dar am ajuns să ne războim între noi şi cu alții pe sărăcie. Revista Tribuna şi Ovidiu Petca, promovând plasticieni importanți în paginile revistei şi organizând periodic expoziții cu participare internațională, merită toate laudele. Este semnalul care poate trezi mediul artistic din letargie, este bruma de speranță că pentru arta plastică românească pot veni şi vremuri mai bune. După absolvire, am avut o singură lucrare pe simezele Clujului, pe vremea când încă mai eram în învățământ, la o expoziție națională a profesorilor de educație artistico-plastică. Îmi doresc, fie şi numai pentru prietenii mei, ca pictura mea să ajungă la Cluj, dar nu oricând şi nu oricum. Va veni cât de curând şi momentul când o voi face, dacă nu pe un cal alb cu stea în frunte, măcar pe un măgăruş alb.
— Este ceva ce tu ai fi vrut să spui şi eu nu te-am întrebat?
— Ar fi trebuit să vorbesc despre Cariatide, revista la care am trudit vreo doi ani împreună Iv Martinovici, plecat să scrie poezii printre sfinți, să povestesc despre revista Forma, la care scriu în zilele noastre, despre multe altele, dar mai ales despre câinii mei, care m-au însoțit mereu, atât cât i-au ținut viețile lor pământeşti, despre câinii de pripas apăruți în locul lor. Ar fi trebuit să vorbesc despre câinii mei ca realitate, dar mai ales despre ei ca metaforă.

Interviu realizat de
Dorina Brândușa Landén

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg