Parabola Troiei

 

După cum se știe, scriitorul albanez Ismail Kadare, în vârstă de 88 de ani, autor al unei opere monumentale sub tirania comunistă a lui Enver Hogea, membru al Academiei Franceze, tradus în principalele limbi europene a murit luni, 1 iulie la Tirana, în urma unui atac de cord. Pentru cititorul român, Ismail Kadare (n. 28 ianuarie 1936) rămâne cel mai cunoscut romancier albanez, fiind totodată şi cel mai tradus în româneşte de autorizatul albanist şi prozator Marius Dobrescu.
Impunându-se definitiv cu Generalul armatei moarte (1963), Kadare va continua să-şi surprindă publicul (inclusiv cel occidental) în anii ’70 prin romane cum ar fi Cetatea (1970), Tobele ploii (1972), Iarna marii însingurări (1973). Disidenţa sa estetică, morală şi politică (faţă de un despotism local şi totodată internaţionalist, conform dictatului alternativ via Moscova, via Pekin ş.a.m.d.) va fi făţişă şi ireversibilă odată cu Concert la sfârşitul iernii (1988). Notorietatea scriitorului este deja mondială când, determinat nu numai de instabilitatea politică şi socială a Albaniei post-comuniste, ci şi de fireasca nevoie de confort economic, logistic, pe scurt, de deprovincializarea destinului şi a operei sale, se stabileşte în Franţa în 1990. Editura Fayard îi tipăreşte în limba franceză seria de opere complete, între care şi Le Dossier H (1989) şi Le Monstre (1991), două romane scurte ce apar în volumul oferit de Editura Univers: Dosarul H; Monstrul (1999, 264 p., traducere şi note de Marius Dobrescu).
Sfidând cenzura ideologică, Ismail Kadare a reuşit în anii ’60–’80 să survoleze (simuleze) doar canoanele realismului socialist oficial, elaborând de fapt repertoriul fantastic oferit de o misterioasă antichitate a eposului ilir: memoria unei homerice cetăţi etnice şi spirituale, etern primejduite, asediate şi distruse de marile puteri, imperii, dictaturi etc. Astfel, Kadare aparţine mai degrabă direcţiilor literare ce s-au conturat după 1913, când autoconştiinţa culturală a albanezilor va culmina prin cucerirea independenţei de stat. La baza cărţilor acestei perioade va sta ilustrarea şi apărarea eposului naţional, culegerea şi cultivarea baladelor transmise prin tradiţia orală a rapsozilor; în căutarea cărora se aventurează şi cei doi homerişti irlandezi din Dosarul H.
Pentru mica localitate din nordul Albaniei, sosirea celor doi tineri occidentali este evenimentul anului. Ne aflăm în timpul domniei regelui Zogu I (1928–1939), în climatul unei provincii izolaţioniste şi xenofobe, bântuite de plictis, suspiciune şi felurite orgolii, frustrări hormonale sau profesionale. Aşteptarea şi primirea celor doi „folclorişti“ veniţi tocmai din America generează o ebuliţie generalizată; de la subprefect până la hamalul Cute Arapi, de la agentul Dulle până la bovarica, xenofila Dezi (soţia subprefectului), toată suflarea oficială a orăşelului N se simte datoare să ia parte, să afle, să bănuiască, să hulească, să dea, în fine, lovitura.
Această atmosferă de excitaţie maladivă, agresivă de fundal se materializează la cotele unui umor epopeic, chiar dacă involuntar, în procesele-verbale întocmite de poliţistul Dulle, în direct, ca rod al spionării brutale a celor doi străini. Acesta trece drept un as al ipostazei auditive a spionajului, spre deosebire de colegul său, campion al văzului. Dulle excelează în procesul de intenţii, are chinuri de stil între relatarea seacă şi disocierea subtil-psihologică. Este un carierist ce nu uită să-şi citeze şeful, pe subprefect, care, la rândul lui, nu pregetă să-l admire, să-l invidieze, să-l ridice în slăvi.
Kadare este fascinat de Albania profundă a originilor, de spiritul ilir, înveşmântat într-un fel de „doliu balcanic“, atestat de fala unor enigmatici celţi ai muntelui. Willy şi Max, cei doi homerişti, conştienţi de autenticitatea neştirbită a costumelor, cutumelor şi textelor interpretate de rapsozii ce vor fi înregistraţi la Hanul Bourului, şi interesaţi de tehnologia producerii eposului albanez, sfârşesc prin a recunoaşte că „esenţa homerică a eposului lor, pe care noi ne chinuim s-o demonstrăm, este legată direct de vechimea albanezilor în peninsulă“. Credinţă ce nu rămâne fără urmări.
Cei doi vor fi atacaţi la han de partida „slavă“; le vor fi distruse benzile înregistrate, ei înşişi vor fi răniţi şi determinaţi să părăsească localitatea. Cel mai important testament al albanezilor, pierdutul şi regăsitul lor epos, oglindă a unui conflict milenar, se întorcea la emitenţi. Înmormântat în memoria tot mai rarilor rapsozi, în enigma vieţii lor suprafireşti, eposul baladesc, patrimonial albanez este negat vehement de propaganda superstiţioasă, xenofobă şi antitehnologică a călugărului sârb.
Dosarul H este construit clasic, firul epic urmărind comicele aparenţe de viaţă ale marionetelor urbei aflate la polul opus idealului celor doi homerişti. Patima cu care Willy, de pildă, trăise revelaţia întrupării eposului homeric va fi sancţionată. Va orbi, ca într-un memento al iniţierii într-un teritoriu spiritual interzis.
Monstrul, al doilea roman al volumului, a apărut, aşa cum aflăm din nota lui Marius Dobrescu, în foileton, în cursul anului 1965, părând o parabolă a rezistenţei albaneze faţă de imixtiunea ideologiei Kremlinului. Cenzura de la Tirana n-a acceptat totuşi tipărirea cărţii, reproşând autorului modernismul manierei de abordare. Un al doilea nivel de percepţie al cărţii, poate cel durabil, este punerea în scenă a mecanismului de asediu totalitar asupra personalităţii şi comunităţii. Gent Ruvina, purtătorul de cuvânt al autorului, pomeneşte de „instituţia coşmarului“, un fel de cal troian introdus de regim, în speţă de enverism, spre a disemina în cetate frica, teroarea, perpetua primejdie menită să anihileze gândirea liberă, manifestările fireşti ale naturii umane şi morale, cum ar fi iubirea, demnitatea, fericirea.
Monstrul se materializează sub înfăţişarea unui gigantic cal de lemn la marginea oraşului. În cavitatea aceluia se ascunde un comando de fanatici ce par să refacă la scară modernă preistoricul dar al aheilor strecurat cu vicleşug în Troia, în scopul nimicirii vestitei cetăţi. Studenta Lena rupe brusc logodna cu Max, în favoarea actualului său iubit, Gent Ruvina. Max, gelos şi vindicativ, devine membru marcant al complotiştilor ce vor construi şi popula monstrul. Gent Ruvina şi Lena trăiesc, în perspectiva acestui spectru ameninţător, o dublă viaţă: cea mitologică a războiului Troiei, declanşat de răpirea Elenei, şi cea a traversării unui pustiu glacial, colectivist, terifiant prin fadoare şi sentimentul de captivitate într-o fundătură a dogmelor.
Contrapunctul între proiecţia mitologică, subtilele disocieri şi exegeze homerice ale doctorandului Ruvina şi presimţirea realului funest întrupat de monstru este o soluţie, am zice, eliadescă a înaintării epice. Cititorul, ca şi în cazul prozelor lui Mircea Eliade, este adesea indus să creadă că ipostaza mitologică, superior dramatică a relatării, a cursului vieţii cuplului are câştig de cauză şi iat-o cucerind, primenind realul, substituindu-i-se.
Fapt e că despre scenariul homeric nu ne-a fost dat să citim o mai profundă şi personală interpretare decât cea a lui Kadare în această carte. Pare-se că Troia, ca un teritoriu fantast şi totodată întemeietor, este una dintre marile obsesii ale romancierului: Troia ca parabolă a destinului patriei sale. Gent Ruvina, personajul-cheie şi purtătorul de cuvânt al romancierului, este memorabil prin iscusinţa glisării între povestea fantastică (transferul în actualitate al episoadelor homerice) şi realul ce se resoarbe în cruntul final sortit de Homer lui Laocoon, să zicem. Ruvina va ispăşi, ca şi Willy din Dosarul H, păcatul iniţierii. Va fi propulsat din viaţa individuală în cea exponenţială. Va înmărmuri ca mărturie peste timp. El voia să spună Cetăţii adevărul despre Monstru: „să spună cum a fost, dar marmura nu-i dădea voie“.

 

Kanun, tragedie antică, fiinţă istorică

 

Editura Polirom ne propunea exact acum 2 decenii, în traduceerea aceluiași neobosit albanist Marius Dobrescu, un masiv florilegiu de microromane, marca Ismail Kadare, după cum urmează: Aprilie spulberat, Cine a adus-o pe Doruntina, Mesagerul tristeţii şi Comisia serbării (Editura Polirom, 2004, 469 p.).
„Am scris Aprilie spulberat pe vremea când Albania, ca şi întreaga lume comunistă, avea un sistem juridic şi un cod penal socotite printre cele mai inumane de pe planetă. În faţa acestei «justiţii», ale cărei crime le cunoaşteţi tot atât de bine ca şi mine, vechiul cod cutumiar albanez, Kanun-ul, nu numai că nu părea deloc barbar, ci din contră, era uimitor de democratic.“ Această cheie de lectură oferită de autor n-are darul să-l liniştească prea mult pe cititorul oricum descumpănit de dubla identitate a peisajului spiritual şi uman albanez: o Albanie reală şi totodată mitică, o imagine istoric atestată ce-şi are obârşiile în heraldica ficţiunii.
Vechea pravilă sau Kanun-ul nu reglează doar problemele privind viaţa, onoarea şi moartea (şi deci şi răzbunarea sângelui vărsat sau gjakmarrje), ci şi pe cele referitoare la nuntă, biserică, cimitir, ospeţie. Un set de legi morale care se substituie mai ales în nordul Albaniei organelor statului până în veacul XIX, şi care vor fi recunoscute atât de către autorităţile străine de ocupaţie, cât şi în vremea celor două republici şi a monarhiei. Aşadar, Aprilie spulberat îl aduce în scenă pe tânărul muntean Ghiorgu Berisha care tocmai îşi răzbună fratele (omorându-i ucigaşul) în numele unei egalităţi a sângelui prevăzute în legile nescrise ale tribului. Alături de crima rituală, singurul eveniment peren din acel cătun de munte pare a fi parastasul măştilor însângerate care iau parte la ospăţul funebru găzduit când de-o parte, când de alta a familiilor rivale. Ceea ce i-a făcut pe critici să asemene Albania lui Ismail Kadare cu ţinuturile shakespearianului Macbeth sau cu cele din baladele germane.
Într-un episod paralel cu peregrinarea lui Ghiorgu spre propria moarte (ce-l aştepta în chip fatal oriunde s-ar afla, inclusiv pe drumul către sălaşul prinţului Kulla din Orosh) asistăm la călătoria cuplului Vorps (scriitorul Besian şi tânăra lui soţie, Diana) în lumea legendelor, a eposului străvechi autentic, memorizat doar de rapsozi şi aezi. Departe de a rămâne simpli turişti, cei doi se lovesc la tot pasul de autotputernicia morţii şi absurdul vieţii de pe Platou, de fapt o variantă târzie a tragediei antice. Ecouri ale mitologiei vechilor greci sunt reperabile şi în privinţa ospeţiei şi a oaspetelui ce se înfăţişează la poarta albanezului. Asemeni zeităţilor antice, el este enigmatic şi vine direct din împărăţia hazardului sau a fatalităţii. Uciderea oaspetelui atrage cel mai crunt blestem şi nu este nicicând iertată, căci Kanun-ul decretează: casa albanezului este a Domnului şi deopotrivă a oaspetelui.
Un personaj memorabil al romanului este Mark, intendentul Kullei şi adept fanatic al Kanun-ului; el deplânge moleşirea şi chiar bulversarea ordinii fireşti, adică a ritualului sângeros, sub înrâurirea unor domniţe provocatoare şi domni progresişti de la Tirana. Kadare transcrie de fapt fişa clinică a unei mentalităţi definitiv acaparate de Kanun, posedate de mecanismul copleşitor al iniţierii în cutuma omorului ritual. De partea căreia Mark se situează prin vocaţie şi în dauna vieţii şi a roadelor acesteia.
Dacă peregrinul Ghiorgu se decide în cele din urmă să-şi ducă până la capăt crucea, supunându-se şi el pravilei Kanun-ului, cuplul Besian – Diana, odată pătruns în acel ţinut hipnotic, este pe cale de a se destrăma şi înstrăina. Din analiza amănunţită a autorului nu lipsesc etapele intermediare, cum ar fi teama soţului de a se vedea părăsit de tot mai glacială şi ironica lui soţie (Diana făcuse pentru tânărul făgăduit morţii o veritabilă obsesie), speranţa de împăcare, urmată de suspiciuni şi presimţiri diverse. Dar lecţia cea mai severă, chiar dacă nemeritată, este dată artistului de un medic: „Arta dumneavoastră, cărţile dumneavoastră miros a sânge. În loc să faceţi ceva pentru muntenii ăştia nenorociţi, dumneavoastră le aplaudaţi moartea, căutaţi în ea motive excitante, căutaţi esteticul, frumuseţea ei“. Iată un exemplu de referenţialitate, pe cât de lucidă pe-atât de acidă, şi de fapt un laitmotiv al scrisului lui Kadare.
Cine a adus-o pe Doruntina debutează şocant, pe măsura unei naraţiuni poliţiste, şi se deapănă după toate regulile speciei (enigmă, suspans până-n ultima clipă, lovituri de teatru ş.a.m.d.). Fapt e că dezlegarea scenariului misterios şi-o asumă şeful de post Stresi, adevăratul protagonist al romanului şi interfaţa dintre cititor şi diversele etape ale anchetei. Tânăra Doruntina, căsătorită departe de casă, nu ştie încă de moartea fraţilor ei, şi deci nici de moartea lui Kostandin, care, aşa cum va răspunde la întrebarea Doamnei Mame, ar fi adus-o acasă în toiul noţii.
Amândouă, după scurtul delir al agoniei, vor fi doborâte de insuportabilul adevăr: Kostandin înviase spre a-şi îndeplini făgăduinţa făcută mamei, cea de a-i aduce fiica acasă. Adevăr ce se va relativiza până la epuizare, pe măsura înaintării anchetei.
Poliţistul Stresi nu exclude din epicul său fel de a monologa cele mai felurite ipoteze de lucru, inclusiv pistele imposibile, suprafireşti (declanşatoare, nu-i aşa, de scandal teologic), dând curs unor presimţiri conform cărora respectivul caz suferă de complicaţii cu lumea de dincolo. Piste cărora li se adaugă probele culese din Arhiva familiei Vranaj, predestinată parcă nefericirii şi morţii. Istorisirile funebre recitate de bocitoare la înmormântarea celor două femei, având temei în realitate, devin în cele din urmă balade şi de multe ori probe de lucru în anchetă, chiar dacă ficţiunea macabră e predominantă.
Un spaţiu important în cadrul naraţiunii îl ocupă frământările sufleteşti şi sentimentale ale lui Stresi, care se învederează simultan cu explorarea stereofonică a enigmei: cine a adus-o pe Doruntina? Pentru că cineva a adus-o, nu? Călăreţul a fost văzut de câteva femei. Există doi martori, dar nu şi făptaşul. Stresi nu exclude nici o eventuală poveste de iubire extraconjugală a Doruntinei, în timp ce adjunctul său citează documente de familie care atestă ipoteza dragostei incestuoase a fratelui Kostandin pentru frumoasa lui soră, Doruntina. Suprapuse, aceste piste se resorb în imaginarul gotic abundent în ficţiunile lui Kadare: „S-a ridicat, deci, din groapă într-o noapte ceţoasă de toamnă, lespedea mormântului i s-a prefăcut în cal, a încălecat şi a pornit să împlinească cel mai pustiitor vis al vieţii sale (…). Aşa s-a desfăşurat călătoria aceea sinistră de nuntă, han cu han, după cum ştiţi, dar nu cu un iubit viu, ci cu un mort“.
Stresi pendulează între raţionalismul bazat pe probe şi iraţionalul baladesc, între depoziţiile martorilor şi ipotezele eposului sumbru. După ce toate pistele se dovedesc a fi false, Stresi cedează, covârşit de dimensiunea enigmei, şi se retrage, de fapt dispare fără să lase urme. Finalul din ediţia definitivă apărută la Editura Fayard este mai puţin ambiguu: autorul nu exclude ca acel călăreţ să fi fost chiar Stresi, erou jertfelnic în numele onoarei şi al salvgardării stirpei albaneze. Imensul dosar şi mistificarea aferentă în cazul Doruntina n-au avut alt rol decât cel de a disimula ascultarea şi împlinirea jurământului de credinţă (besa) şi a moralei Kanun-ului.
Mesagerul tristeţii nu este altul decât cărăuşul musulman Hadji Milet, trimis să răspândească sute de mii de feregele pentru femeile şi fetele din provinciile europene ale Imperiului, fie ele skipetare, grecoaice, sârboaice, românce, bosniace, bulgăroaice sau unguroaice. Iată însă că tânărului pornit în acel periplu îi fu dat să întâlnească pentru prima oară femei străine, fără feregea; şocat de frumuseţea obrazului lor descoperit, Milet îşi iese din sine de exaltare şi fericire, îndrăgostit parcă de toate femeile laolaltă din cele 18 oraşe pe care le străbate. Conştient totodată de misia lui de aducător de doliu, junele cărăuş are remuşcări abia mărturisite, căci trebuie să păstreze aparenţele de promotor al Islamului şi al firmanului, pacificator şi izbăvitor de suflete.
Fapt e că în inima lui se dă o luptă chinuitoare între ispita „diavolească“ a frumuseţii femeii, sinonimă cu tulburarea minţii şi cu pierzania, şi teama atavică de a se fi abătut de la canoanele ritualului musulman. Milet este un flagelant care blestemă în lacrimi acel decret aducător de tristeţe şi în slujba căruia se află. Bănuit de spioni experţi în depistarea slăbiciunilor sufleteşti, este anchetat ca duşman al ocârmuirii. Se stinge în închisoare de spaima păcatului, acoperindu-şi ţeasta şi faţa cu o feregea.
Aşa cum precizează traducătorul în foarte utila şi informata sa postfaţă, Comisia serbării are la bază fapte istorice reale. Agasat de manifestările de independenţă ale clanurilor albaneze, Mahmud II pune la cale o serbare-mamut: ceea ce trebuia să fie o împăcare istorică, va fi un spectacol al vicleniei şi trădării, urmat de o baie de sânge în care albanezii creduli sunt măcelăriţi. Limbajul glisează de la un fundal protocolar şi absurd birocratic, la un spectacol horror, atunci când deznodământul se precipită într-o succesiune de tablouri sângeroase, amintind de pedepsirea boierilor haini de către al nostru Lăpuşneanu, consemnată de cronicar, şi ridicată la puterea naraţiunii artistice de C. Negruzzi. Împărtăşim părerea lui Marius Dobrescu, conform căreia sosirea oaspeţilor albanezi seamănă izbitor cu prezentarea protagoniştilor războiului troian din Iliada. Ni se pare firesc ca Ismail Kadare să aibă o astfel de obsesie a preistoriei poporului său, la care se adaugă darul de descriptor total (peisaj, timp, cutume, portrete, interioare ş.a.) şi armonizator desăvârşit între epic şi analitic, între vis, fiinţă istorică, erou mitologic şi identitate umană.

 

Pamflet antitotalitar, thriller psihologic

 

Recenta traducere a celor două romane complementare, Fiica lui Agamemnon / Succesorul (Editura Polirom, 2005, 230 p.) este postfaţată de traducătorul operei lui Ismail Kadare, Marius Dobrescu, printr-un dosar critic cu care obişnuieşte să vină în sprijinul cititorului român. Ni se relatează, de pildă, cum, conform autorului prefeţei la ediţia în limba franceză (Fayard, 2003), romancierul albanez, sceptic în privinţa prăbuşirii comunismului în ţara sa, se decide să-şi transfere clandestin unele manuscrise făţiş anticomuniste la Paris, fie personal, fie încredinţându-le valizei editorului Claude Durand.
Scrisă în 1985 şi făcând parte din lotul „exportat“, prima piesă a dipticului mai sus citat, Fiica lui Agamemnon, poate fi considerată un pamflet politic pe adresa stalinismului în stil albanez, un cocteil menit să desfigureze sufletul şi soarta urmaşilor străvechilor iliri, şi totodată una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire din opera lui Kadare. Naratorul, nu altul decât iubitul de taină al Suzanei, fiica unui nomenklaturist de prin anii ’70 din preajma Conducătorului (îl vom reîntâlni în Succesorul în calitate de posibil urmaş al lui Enver Hodja), este invitat la tribună, alături de cei mai devotaţi membri de partid, cu ocazia unei manifestaţii de 1 Mai. Fapt care nu-l surprinde doar pe el, un simplu angajat al televiziunii de la Tirana, ci stârneşte cele mai diverse reacţii în rândurile colegilor, cunoştinţelor şi rudelor, de la nedumerire sau admiraţie la invidie, de la uluială la ostilitate.
Consolându-se cu amintirea ultimei întâlniri de dragoste cu Suzana, şi înţelegând că
despărţirea anunţată de ea şi motivată ca un sacrificiu cerut de ascensiunea politică a tatălui, devenise chiar din acea dimineaţă o realitate ireversibilă, eroul nostru, strivit de puterea ocultă şi monstruoasă, îşi descarcă sufletul într-o epică succesiune de scene menite să incrimineze blestemul totalitar sub zodia căruia convieţuiau câteva milioane de albanezi, atinşi fiind mai cu seamă intelectualii, artiştii, literaţii.
Traseul spre locul mitingului (faimoasa tribună la care fusese invitat) este un prilej pentru narator de a face o disecţie a organismului social albanez mutilat psihologic de doctrina marxist-leninistă a Conducătorului (cu episoade trecătoare de titoism, de maoism, dar mai ales de stalinism) şi totodată terorizat şi împilat de mecanismele suspiciunii şi ale denunţului. Obişnuit să-şi disimuleze adevăratele sentimente şi reacţii, naratorul colectează nuanţele psihozei învederate de relaţiile interumane definitiv otrăvit. Supunându-se el însuşi acelui ralenti analitic instaurat de romancier, protagonistul ajunge să se întrebe dacă nu cumva îşi câştigase dreptul de a sta la tribună cu preţul trădării unor colegi, să zicem, asemeni miilor de oameni nevinovaţi, atraşi fără voia lor în reţeaua delaţiunii. Bref, se simte o jucărie a fatalităţii, un instrument ce poate fi folosit oricând în scenariile de demascare a „duşmanilor“ Albaniei, liberali, revizionişti, cosmopoliţi, oricum filo-europeni.
În flagrant contrast cu arivistul de partid, zis şi „jegul“, programat cu ADN-ul ticăloşiei, un amalgam de aptitudini speciale în virtutea cărora ar fi călcat şi pe cadavre dacă i s-ar fi cerut, eroul nostru declară război acestei tipologii cu puteri maligne şi structurilor poliţieneşti ale regimului. Conştientizând comedia sinistră regizată de Conducător şi jucată de fanaticii săi discipoli, naratorul ajunge să creadă că visul secret al Conducătorului este cu totul altul decât cel conturat în discursurile sale înregistrate şi difuzate în săli pline ochi cu activişti; nu bunăstarea şi suveranitatea Albaniei îşi doreşte el, ci praful şi pulberea să se aleagă de ţara asta săracă şi de poporul ei sâcâitor care tot îi cere câte ceva. Smulgând vălul de pe mecanismele psihologice ale represiunii, naratorul (acest alter ego al lui Kadare) dă la iveală consecinţele acelora, între care şi dublul limbaj al albanezilor, cel ce se aude într-o comunicare inofensivă şi convenţională, şi cel nerostit, dar subînţeles, îngropat în monologul fiecărui individ de bună credinţă contra farsei macabre la care tocmai lua parte.
Beţia din apropierea Puterii (locul la tribună), inevitabilă şi pentru narator, nu-l face totuşi să uite că inclusiv viaţa lui sentimentală fusese confiscată printr-o decizie discreţionară a Succesorului. Suzana (aflată şi ea la tribună, dar mult mai în faţă, printre odraslele demnitarilor de stat şi de partid) fusese sacrificată, aşa cum, illo tempore, Ifigenia, prin voinţa tatălui său, regele Agamemnon, ar fi trebuit să fie jertfită din raţiuni de stat: vânturile ce ţineau pe loc corăbiile aheene pregătite pentru cucerirea Troiei, trebuiau să fie îmblânzite cu orice preţ.
Pendularea continuă între mit, eposul elin şi trăirile în vacarmul absurd al actualităţii, este o procedură narativă dragă lui Kadare, cu bune efecte în consfinţirea eternului uman tipologic în tandem cu reciclarea arhetipurilor Albaniei eterne.
Romanul de dragoste (descrierea tandrei şi senzualei Suzana, a unor scene erotice indimenticabile) cedează pasul, când şi când, unor consideraţii ce ţin de sociologia fricii şi a dresajului albanezilor, care, datorită manipulării, legaţi în lanţul vinovăţiei colective, ajungeau să accepte cele mai înfiorătoare lucruri: „Totul era în mişcare, totul luneca, şi această instabilitate se reflecta în logica şi-n psihicul oamenilor. Pulveriza ideile, anihila orice dorinţă de împotrivire şi cu atât mai mult, de revoltă“. În acel climat de groază şi deznădejde, oricine era susceptibil de a fi lovit de tornada năucitoare şi misterioasă, în timp ce victima (vezi directorul RTV din Tirana) lovită de moarte, ca în tragediile antice, nu-şi putea reprima totuşi o admiraţie vlăguită în faţa atotputerniciei funeste a zeilor. Culpa generalizată, dihonia întreţinută programatic între diverse clase sociale şi bresle profesionale, deposedarea celor mulţi de reperele credinţei, de tradiţii şi de orice speranţă („fuseseră excluse clopotele, rugăciunile, lumânările, şi împreună cu ele, mila, regretul (…)“, slujeau eficient triumful crimei, iniţiativele sângeroase, al căror malign promotor nu era altul decât Conducătorul. A spune lucrurilor pe nume, înseamnă totodată eliberarea sufletească a naratorului, de fapt a lui Kadare, autor al unuia dintre cele mai incendiare pamflete antidictatoriale şi anticomuniste, chiar dacă scris la un an după dispariţia fizică a lui Enver Hodja (1985).
Succesorul, în schimb, terminat la Paris în 2003, unde Kadare se autoexilase încă din 1991, odată cu prăbuşirea comunismului în Albania, evocă anii ’80 ai societăţii albaneze conduse de acelaşi scelerat monarh comunist, care, deşi bolnav şi aproape orb, se dedică eliminării celor mai apropiaţi colaboratori; este cazul urmaşului său desemnat, şi tată al Suzanei. Romanul de dragoste, având-o de data asta protagonistă pe fiica sacrificată (din nou) pe altarul carierei politice a tatălui, merge mână-n mână cu pamfletul politic, cu thriller-ul şi intriga poliţistă, cu fresca de moravuri şi fişele psihologice ale vârfurilor conducătoare. Pe fundalul enigmei diseminate de moartea Succesorului – sinucidere sau crimă – Kadare lansează alte personaje, cum ar fi Arhitectul sau ministrul de interne Hasobeu, prinse şi ele în vârtejul absurd, kafkian-oniric al evenimentelor, asemeni Suzanei – Ifigenia şi celor din familie (fratele, mama, şi chiar o falsă mătuşă de la munte în travesti). Nici măcar moartea nu este scutită de farsa sinistră a politicului, dovadă stând succesivele deshumări şi autopsii de cadavre în funcţie de capriciile aceluiaşi Conducător, gata fie să reabiliteze, fie să pângărească memoria şi trupurile adversarilor.
Sarcasmul lui Kadare vizând comportamentul deviant al Conducătorului se converteşte într-o îndurerată viziune analitică când vine vorba de profunda alterare a relaţiilor interumane, mai cu seamă în rândurile demnitarilor, apropiaţilor şi rudelor acestora (vezi prăpastia între fiică şi tatăl ei, suspiciunea şi ura reciprocă între mamă şi fiică, inhibiţia logodnicului faţă de odrasla Succesorului şi, în general, înstrăinarea genitorilor de progenituri, de dragul devotamentului maladiv pentru partid).
Dezînsufleţirea şi renunţarea la orice urmă de intimitate în numele partidului, iată ceea ce voia Conducătorul de la supuşi, terorizaţi prin silenţioasele sale măşti şamanice, parte a strategiei ambiguităţii, devenită în ultimii ani tulbureală şi somnambulism. Astfel este decisă soarta Suzanei, deportată împreună cu familia, la fel şi cea a ministrului de interne, ostracizat şi pus în cătuşe în urma uneia dintre faimoasele şedinţe de demascare a complotiştilor. Oricum, portretul fizic şi psihologia Conducătorului devin adevărate obiecte de studiu pentru Kadare. Prozatorul demontează resortul clinic ce-l ţine în viaţă pe Conducător, şi anume ura faţă de pionii deja compromişi şi obsesia de a-i elimina. În ciuda decrepitudinii mintale, el adoră jocul de-a masacrul, ale cărui victime sunt de obicei discipolii care l-au adorat aproape mistic până mai ieri.
Rituri şi ritualuri ale unei societăţi dresate cu biciul lugubrei idelogii care a făcut ravagii şi în România compun faţetele unui roman politic, dar şi poliţist, gotic şi psihologic totodată. Și peste toate, iubirile frumoasei Suzane, retezate în faşă de ghilotina cerinţelor superioare de stat şi de partid, altfel spus, a capriciilor Conducătorului. Iar dacă misterul morţii Succesorului mai persistă încă în opinia publică de la Tirana, asta şi datorită romancierului-vizionar Kadare, viaţa şi moartea Conducătorului au devenit de mult istorie întunecată sub zodia celui mai terifiant blestem.