Am considerat mereu că detaliile sunt esențialmente hotărâtoare pentru înțelegerea evenimentelor istorice în ansamblul lor. Micile povești ale comunităților, cele care ulterior au stat la baza legendelor și miturilor, deosebit de importante la rândul lor, fie și doar pentru a servi ca scop în provocarea interesului față de cercetarea mai în profunzime a trecutului, fac întotdeauna ca marea istorie să ne aparțină, să ne-o apropie și să ne ajute în înțelegerea ei. Cine suntem? De unde venim? Cine ne-a stat alături în vremuri apuse? Sunt întrebări ale căror răspunsuri ar trebui să ne fie la îndemână dacă vrem să ne cunoaștem identitatea, dacă vrem să știm cum să mergem mai departe și ce greșeli să nu repetăm. Din păcate, necunoașterea istoriei, în modul cel mai frust spus, face posibilă ciclicitatea erorilor politice, sociale, umane până la urmă. Altfel formulat: este evident, chiar din ceea ce trăim în aceste zile de pandemie, că nu am învățat nimic din ce s-a întâmplat în trecut. Lecțiile istoriei ne sunt totalmente necunoscute. Cultura are o responsabilitate grea aici, dar, din păcate, dacă este să ne gândim doar la literatură, genul prozei istorice este considerat de multă vreme perimat și lipsit de interes… Ceea ce nu vedem în existențele noastre grăbite, luminate albăstrui de ecranele tehnologiei smart (se pare că acest cuvânt face parte dintre cele mai noi neologisme intrate în vocabular, așa că, limba noastră fiind acum și mai bogată, nu e cazul să mai avem rețineri în ceea ce privește folosirea lui în text), sunt tocmai acele mostre de istorie vie care încă ne mai sunt contemporane, care ne mai pot sta mărturie pentru ceea ce înseamnă trecutul nostru, care ne mai pot răspunde la întrebări. Dacă ne grăbim, desigur.
Am cunoscut un asemenea tezaurizator pe
25 septembrie, participând la evenimentul „Zilele culturii armene”, desfășurat la Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, în prezența Excelenței Sale Sergey Minasyan, ambasadorului Republicii Armenia la București, ocazie cu care au fost evocați și cei 30 de ani de relații diplomatice dintre România și Armenia. A fost cea de-a XI–a ediție a manifestării la care, alături de membrii și simpatizanții comunității armene clujene precum și reprezentanți ai altor sucursale ale Uniunii din țară, a participat și președintele Uniunii Armenilor din România, Varujan Vosganian. Oficiile de gazdă le-au revenit lui Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic și al Institutului de armenologie și lui Karen Sebesi, realizator TVR și președintele sucursalei clujene a Uniunii Armenilor.
Nu mi-am propus aici prezentarea în sine a evenimentului, de aceea trecerea în revistă a participanților este cât se poate de succintă. Ceea ce m-a atras în mod deosebit în programul manifestării, de altfel plăcută în întregime iar comunitatea prezentă extrem de primitoare, a fost un film care a ținut loc de laudatio pentru cel căruia i-a fost decernat în acest an Premiul Kristóf Szongott1. Un film realizat în urmă cu trei ani de o echipă TVR Cluj sub conducerea lui Karen Sebesi, în calitate de realizator, imagine de Aida Ilie și montaj de Adrian Olar. Este povestea ultimului meșter covorar din Gherla, Bedros Krucian, care trăiește actualmente în Cluj-Napoca. Filmul reface, într-o plimbare la pas prin Gherla cu Karen Sebesi și Bedros Krucian, istoria unui meșteșug uitat (altădată reprezentativ pentru Transilvania), aceea a confecționării manuale de covoare orientale de către armenii din Gherla.
Dar pentru a înțelege mai bine povestea lui Bedros Krucian se cuvine a fi făcută o scurtă rememorare a istoriei armenilor din Transilvania, în mod special a celor stabiliți la Gherla. După ce în anul 1200 armenii, în urma războaielor și a cutremurelor de pământ, și-au părăsit locurile natale de la poalele Muntelui Ararat, locul în care se spune că s-a oprit corabia lui Noe după potop, s-au stabilit mai întâi în zona Munților Caucaz, apoi în Peninsula Crimeea și în cele din urmă în Moldova. În Transilvania au ajuns în anul 1675, iar la 1700, după achiziționarea de terenuri și aprobarea primită de la Împăratul Leopold I, au construit din temelii, după planurile unui arhitect italian, pe ruinele vechiului castru roman și ale cetății medievale Martinuzzi, un oraș modern, cu patru bulevarde paralele întretăiate de străzi perpendiculare cu deschidere spre Someș, cu o piață centrală și un cartier industrial, cu clădiri elegante, reprezentative pentru stilul baroc. Armenopolis, Gherla de azi, a fost singurul oraș din lume ridicat în totalitate de armeni, liber din punct de vedere regal, care a funcționat cu administrație și legi proprii și singurul oraș din Imperiul Austriac construit după un plan. Principala ocupație a locuitorilor săi a fost comerțul, dar au practicat de asemenea și meșteșugurile aduse cu ei din locurile natale. Într-un articol publicat în Adevărul2, Tudor Sălăgean scria: „1 august 1700 este o dată importantă în istoria comunității armene din Armenopolis/Gherla. În această zi, episcopul Oxendius Verzerescul (1655-1715) a inaugurat Societatea tăbăcarilor din Gherla/Armenopolis, societate care o avea ca protectoare pe Fecioara Maria. […] Tăbăcăria, cizmăria și cojocăritul apar, astfel, din capul locului, ca fiind cele mai importante ramuri meșteșugărești practicate de armenii din Gherla. Cunoscuți mai cu seamă în calitate de comercianți, armenii s-au dovedit a fi, de-a lungul istoriei, și meșteșugari respectați și apreciați. […] Covoarele orientale s-au numărat, fără îndoială, printre articolele importante comercializate de negustorii armeni din Țările Române. […] Țesutul covoarelor este unul dintre meșteșugurile tradiționale armenești ridicate la nivel de artă, el fiind practicat de femei, dar și de bărbați, mențiunile documentare și cele mai vechi exemplare cunoscute datând din secolul al XIII-lea. În perioada genocidului armean (1894-1923) mulți dintre producătorii de covoare armeni au fost obligați să ia calea exilului. Astfel, meșteșugul confecționării covoarelor armenești s-a răspândit în diferite centre din afara Armeniei propriu-zise. Unul dintre aceste centre a fost Gherla, oraș în care meșteșugul țesutului covoarelor a fost introdus după anul 1925. Promotorii săi au fost armenii refugiați din Imperiul Otoman”.
Printre aceștia și membrii familiei lui Bedros Krucian. În filmul realizat de Karen Sebesi, poate fi văzută casa în care a copilărit și locuit în prima tinerețe armeanul devenit acum ultimul din neamul meșterilor covorari. Atmosfera din epocă a orașului cosmopolit, diferite secrete ale confecționării covoarelor, printre care unul care ține de colorarea manuală a acestora încă nedezvăluit în totalitate până în zilele noastre, tradiția transmiterii din generație în generație a meșteșugului, toate sunt evocate sub presiunea nostalgiei trecutului. Poarta casei părintești este tot aceea de atunci, casele din vecini de asemenea, doar oamenii întâlniți pe stradă nu mai sunt aceeași, mulți dintre ei fiind mutați acum în Cimitirul armenesc al orașului. Un periplu emoționant printr-un trecut ale cărui urme se mai pot vedea, cu un personaj exotic, fascinant prin mostra de istorie vie pe care o reprezintă. Atelierele în care se lucrau covoarele în Gherla nu mai există, în comunism acestea au fost naționalizate, apoi a fost înființată aici o fabrică, dar unele clădiri în care au funcționat astfel de ateliere au rezistat vremurilor și mai pot fi admirate în splendoarea arhitecturii lor baroce. Bedros Krucian a dus cu el, în locuința actuală, amintiri prețioase ale vieții petrecute în familia sa de meșteri covorari din Armenopolis. Filmând în interiorul casei sale, echipa TVR ne dezvăluie o lume uimitoare, un interior oriental ieșit din granițele timpului, cu podele și obiecte de mobilier îmbrăcate în covoare armenești, ale căror motive și modele transpun privitorul în scene de basm ale unei Persii îndepărtate. În toată țara, aflăm din filmul document, nu se mai fabrică asemenea covoare, nu mai există meșteri care să cunoască tainele țeserii lor, meșteșugul fiind pentru totdeauna uitat. Bedros Krucian este ultimul supraviețuitor al faimoaselor familii de covorari care au trăit în Gherla și au practicat această meserie, ridicată, pe bună dreptate spus, la rang de artă. Un om-tezaur despre care se știe atât de puțin, filmul lui Karen Sebesi, din seria „Gustă Transilvania”, constituindu-se ca document de arhivă care salvează o frântură de istorie autentică, atât de aproape încă de noi, atât de ușor de accesat. Bedros Krucian locuiește, așa cum spuneam, la Cluj-Napoca și are încă multe de povestit și arătat. Fascinația cu care vorbește despre covoarele sale, despre nodurile în care se măsoară calitatea lor, despre multiculturalismul Armenopolisului tinereții sale și buna înțelegere a tuturor etniilor conlocuitoare este cuceritoare. Atât de multe povești care se pot traduce prin tot atâtea lecții pentru vremuri complicate, precum acestea pe care le trăim astăzi.
Covoarele din colecția lui Bedros Krucian au fost expuse la Muzeul Etnografic al Transilvaniei în 2013, cu prilejul celei de-a doua ediții a Zilelor culturii armene. În 2016, Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud, într-una din sălile secției de etnografie, expunea de asemenea, în amintirea perioadei în care o comunitate importantă de armeni a locuit pe aceste plaiuri (1671-1712), covoare armenești lucrate manual. Cu această ocazie, Ioan Esztegar, președintele Uniunii Armenilor din Gherla spunea: „În Gherla, doi-trei armeni au înființat o fabrică de covoare unde dădeau de lucru la 200-300 de femei și făceau exporturi de covoare, iar meseriașii armeni le conduceau. Știți cum verificau calitatea lor? Puneau covorul pe jos și, desculți, se plimbau pe el, iar dacă pe talpă simțeau vreun nod, spuneau că e prost din punct de vedere calitativ. După Revoluție am lăsat-o baltă, s-a desființat fabrica. Ar trebui să învățăm consecvența de la armeni. Au venit din Armenia cu această meserie și până în anul 1989 ei fabricau covoare.” Pe Ioan Esztegar l-am văzut într-o filmare care m-a cucerit de asemenea, unde spunea unor turiști istoria Rubensului de la Catedrala Armeano-Catolică din Gherla. Dar asta este altă poveste pe care îmi doresc să o aflu cu amănunte și eventual să o repovestesc. Am descoperit că istoria acestei etnii mă atrage, iar un vechi proverb armean, găsit odată cu cercetările mele privitoare la meșterii covorari din Gherla, spune mai mult decât un întreg tratat despre felul în care armenii au reușit să-și ducă mai departe, prin timp, în condiții de minoritate, obiceiurile și tradițiile. Proverbul sună așa: „În lume sunt două categorii de oameni: unii care știu că sunt armeni și unii care încă nu știu”.

 

 

Note
1 Szongott Kristóf, istoric, etnograf, filolog, pedagog, poliglot și traducător erudit, este autorul unei importante monografii a orașului Gherla (Armenopolis), monumentalele sale volume publicate în perioada 1901-1903 descriu viața așezării între anii 1700 și 1900. De asemenea, sub îndrumarea sa a apărut cea dintâi publicație realizată de armeni, în limba maghiară, cu titlul Armenia, din 1887 până în 1907. (Informații culese de pe pagina oficială a periodicului Ararat, la adresa www.araratonline.com)
2 Tudor Sălăgean, Meșteșugurile armenilor din Transilvania, Adevărul.ro/cultura/patrimoniu/28 septembrie 2013