Ioan Șerbu, doctor în litere a Universității Transilvania din Brașov, a debutat în 2014 la Tracus Arte cu volumul Lego și a publicat patru ani mai târziu la Max Blecher krav maga, un adevărat „manual de supraviețuire printre personaje care se schimbă radical”, după cum îl caracterizează Andrei Dósa. Sibian prin origine și premiat de filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor pentru debut, Ioan Șerbu se simte legat de proiectul Școlii literare de la Brașov și publică pe această temă, la cinci ani după susținere, teza de doctorat coordonată de Virgil Podoabă. Cu un titlu simplificat (și mai cuprinzător) decât cel al tezei, volumul lui Ioan Șerbu e unul așteptat, necesar, o lucrare care tratează serios problematica școlii literare de la Brașov și care contribuie cumva la repararea unei nedreptăți, a diminuării importanței sau chiar negării acestei grupări de referință pentru literatura anilor ‘80-’90. Școala de la Brașov1 e o lucrare care aduce lumină asupra unei mișcări literare de referință, fiind primul text amplu care e dedicată acestui subiect.
Nicidecum ușor de abordat, subiectul e în primul rând neclar, neașezat în percepția comună. În lipsa unor referințe coagulate într-o lucrare capabilă să deschidă pe un alt palier interpretativ subiectul, școala literară de la Brașov ar fi putut să rămână în timp o simplă etichetă, cu conținut transportat în mitul cotidian în tipar barthesian. Ceea ce reușește Ioan Șerbu este să pună bazele unei reconstituiri – urmând a fi parcurse ulterior etapele analitice aplicate –, adică să propună o reconstituire de istorie literară. Concepția despre lume și artă a membrilor grupului de la Brașov, dar și a mentorilor și a colegatarilor, a celor care constituie cumva, arborescent, acel continuum al formării pe care îl evidențiază Ioan Șerbu în partea de încheiere a lucrării, poate constitui, cândva, subiect al unei alte analize, pe un alt palier, în care filiațiile in intentio operis să probeze într-un construct unitar continuitatea unor relații umane și profesionale probate prin lucrarea de față. În al doilea rând, subiectul este greu de analizat în condiții de echilibru analitic, de neutralitate epistemică, dar Ioan Șerbu se menține la distanța critică necesară pentru un parcurs care nu poate să nu insufle, pe de o parte, sentimentul de apartenență, pe de alta nevoia de recalibrare în raport cu dezechilibrele de sistem (raportat la perioada analizată). Școala de la Brașov probează, cu alte cuvinte, echilibrul dinamic în receptarea literară, grație contextului reconstituit și echilibrat documentat.
Acest prim studiu amplu dedicat școlii de la Brașov este, prin urmare, o consistentă lucrare științifică (de istorie literară), care reconfigurează un întreg volatil fără a se baza pe o „ideologie autoexplicativă”, păstrând termenii lui Dan Țăranu la care face trimitere autorul, dar care reușește, prin reconfigurarea istoriografică, prin analiza documentelor (inclusiv a dosarelor de securitate ale membrilor grupării și ale mentorilor lor) și prin interviuri să reconstruiască factualitatea raportată la un cadru analitic riguros documentat. Clarificarea unor concepte cheie, utile în studiu, precum generație, grup, școală literară, inclusiv a unor termeni mai vagi, cum ar fi cel de promoție, servind lui Laurențiu Ulici să împartă mai precis vârstele creației unei generații literare (dar fără rigoare, după Bodiu), ori cel de direcție, concept mai amplu, mai profund și cu importantă încărcătură estetică în completarea celei ideologice, propus chiar de Andrei Bodiu, este necesară, cu atât mai mult cu cât întregul analizat nu ar fi putut să fie prezentat coerent în lipsa operaționalizării conceptuale. Acest prim capitol al lucrării dedicat clarificărilor de ordin conceptual e o bună dovadă de angajare echilibrată în problematică și de coerentă parcurgere a sferei de acoperire semantică, în condițiile în care chiar în lucrările teoretice ale școlii de la Brașov există poziționări diferite și o continuă încercare de menținere a fragilului echilibru estetico-ideologic care a contribuit la conturarea identității grupării.
Autorul nu se ferește, așadar, să plece de la fundamentele de ordin biologist în definirea generației, adică de la studiul omonim al lui Mircea Vulcănescu, să consemneze parcursurile definirii unor termeni mai riguroși și mai aplicabili câmpului literar, precum cel de „generație de creație” al lui Tudor Vianu, fără a evita să ia în calcul modul în care conceptul aplicat în câmp literar își pierde valențele biologice pentru a fi dislocuit, în același spațiu biologist definit de 30 de ani, și acoperit cu mentalități, psihologii sau idealuri (I.B. Lefter). Cu aceeași neutralitate privind, tratând echidistant problematica generațiilor, Ioan Șerbu ia în calcul și argumentul Dan Culcer, care nu ține cont de vârsta scriitorilor în definirea unei generații și care exemplifică prin intermediul spațiului cultural francez forța estetică raportată la convergența ideologiilor: „o țară ca Franța, eminamente culturală, nu are într-o perioadă doar grupuri de un prestigiu atât de mare încât să le umbrească pe toate celelalte, iar fiecare grup în parte întrunește condițiile (mentalitate, scopuri) punctate de Culcer” (p.18). Analiza temeinică a acestor concepte, în special a termenului generație, permite o apropiere naturală de perspectiva mentorului școlii de la Brașov, care nota în numărul 12/2000 al Intervalului brașovean că termenii precum generația ‘80 sau postmodernism sunt simplă demagogie literară: „Luptele dintre generații, promoții, promoțiuțe din ultimi zece ani sunt ridicole forme de refulare a vinei, a păcatului de a fi trăit și acceptat, internalizat ca regim inuman dezonorant” (p.26). De altfel, și cealaltă etichetă, de generație ‘90, este una artificială, un construct propus în organele de presă comuniste (suplimentul literar al ziarului Scânteia tineretului) cu scopul de a se îl opune generației ‘80, după cum observa I.B. Lefter. Concluzia lui Ioan Șerbu este cu adevărat remarcabilă și merită tot interesul analitic: „Probabil că problema generațiilor, începând de la Mircea Vulcănescu până la nouăzeciști, a intrat în atenția favorizată și de necesități contextuale, social-politice, precum lega Vulcănescu apariția generațiilor de astfel de evenimente, sau precum a fost nevoie de o forță mai mare decât a unui singur scriitor pentru a întrerupe o dominare conservatoare a câmpului literar în comunism” (p.42).
Evident că această clarificare terminologică nu rezolvă problematica studiului, dar limpezește traseul în încercarea de a defini școala de la Brașov în sens extins și în sens restrâns. Înțeles în acord cu proiecția lui Vulcănescu, grupul literar – iar exemplul celui brașovean, analizat de Ioan Șerbu este concludent – depinde de un context social-politic în care se formează și la care se raportează, iar școala depinde de relațiile pedagogice care modelează o viziune: „Dacă grupul literar spuneam că e, pe scurt, o asociere spontană între tineri care se regăsesc în mentalități, idealuri comune, școala literară se formează pe baza unor relații pedagogice, în care un individ experimentat transmite cunoștințele către o serie de tineri dornici să le preia” (p.55). Școala de la Brașov se configurează ca atare pe baza relației de mentorat, iar personalitățile care au format-o, având contribuție în ponderi diferite în configurarea acestei mișcări încă producând valuri, după cum subliniază autorul, sunt Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun și Ovidiu Moceanu, fiecare venind cu o experiență formativă distinctă și contribuind prin tocmai această experiență la așezarea patului germinativ pentru gruparea de scriitori care avea să definească, astfel, apariția (mai precis reapariția după aneantizarea comunistă) unui centru cultural cu identitate literară: „Dacă Crăciun a adus cu sine experiența cenaclului Junimea și a grupării Noii, și Mușina pe aceea a Cenaclului de Luni, Moceanu a venit cu experiența Echinoxului, luând parte la acest club de literatură încă de la înființare sub președinția, pentru scurt timp, a lui Eugen Uricaru, apoi pe termen lung a lui Ion Pop” (p.73). Pe cei trei îi vom regăsi ulterior în punerea bazelor filologiei brașovene, adică în proiectul care va prelua și duce mai departe ideea unei noi forme de expresie literară, dându-i consistență academică și pedagogică, întărind tocmai conceptul de școală asociat pe bună dreptate amplei mișcări brașovene. Foarte interesant este, comentând în afara lucrării lui Ioan Șerbu, cum cei trei își împart expertiza pe genuri literare: Alexandru Mușina în poezie, Gheorghe Crăciun în critică literară și eseu și Ovidiu Moceanu în proză, fiecare acoperind cel puțin încă un domeniu: Mușina – eseu/ teorie literară, Crăciun – proză și Moceanu – eseu/ critică literară, dar și în arii formative diferite. Alexandru Mușina va excela ca mentor în cenaclu, Gheorghe Crăciun ca editor și Ovidiu Moceanu ca om de catedră (el va deveni, de altfel primul decan al Facultății de Litere din Brașov), fiecare în parte compensând cumva și în celelalte domenii (să nu uităm, de exemplu, proiectul publicistic Interval, prima serie, al lui Mușina, sau tot proiectul lui editorial, Aula). Grație prezenței celor trei și conjuncturii favorabile, în contrapondere cu cenaclul Astra condus de Ion Popescu Topolog, la Casa de cultură (actualul Centru Cultural Reduta), unde metodist era Adrian Munteanu, se înființează Cenaclul 19 (sau Cercul literar 19, denumirile diferă, se amestecă și contribuie cumva la transferul factualității în mitul barthesian amintit), la care sunt invitați în principal profesori brașoveni și la care participă și elevii de la Unirea, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Marius Oprea și Caius Dobrescu. Tinerii se alătură unui nucleu consistent de profesori/ scriitori, ei înșiși urmând să confirme ulterior, printre care Angela Nache (care va conduce, de altfel, ședințele cenaclului), Alexandru Mușina, Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Vasile Gogea, Paul Grigore, Ioan Pop Barassovia, Claudiu Mitan, Petru M. Haș. Pe o parte a acestor scriitori îi vom regăsi, de altfel, și în cenaclul Astra, suficient de politizat, dar nu la dimensiunile la care este prezentat prin mărturia celor care au participat ocazional (argumentul consistent pe care nu îl ia în calcul Ioan Șerbu este acela al prezenței în cenaclu a scriitorilor Darie Magheru și George Boitor, indubitabil anticomuniști, primul târât prin închisorile comuniste și exclus din Uniunea Scriitorilor). De altfel, privind Astra în ansamblul său, revistă literară plus cenaclu, perspectiva se schimbă întrucâtva. Iau drept referință punctul de vedere echilibrat al lui Ovidiu Moceanu, care frecventase și cenaclul Astra, și care s-a exprimat pe marginea lui ca fiind un mediu care admitea amatorismul. Să notăm, totuși, ceea ce o face și Ioan Șerbu – iar acestea sunt punctele critice în care își păstrează echilibrul analitic în ciuda tendințelor de a se manifesta în calitate de colegatar al Școlii de la Brașov – că revista brașoveană va găzdui articolele programatice ale lui Alexandru Mușina, va reprezenta motorul schimbării din perspectiva proiecției unei viziuni reformatoare, iar redactorul-șef al grupării, Daniel Drăgan, va manifesta o oarecare deschidere, corect expusă de autor: „Cu toate că Astra era extrem de politizată, directorul ei, Daniel Drăgan, a încercat să promoveze tineri scriitori care, la schimb, aveau menirea să învioreze paginile revistei, dansând însă tot timpul printre nevoia de promovare a ideilor și presiunile de ordin ideologic” (p.73). Perspectiva echilibrată asupra a ceea ce s-a produs la Brașov, prin înființarea cenaclului și prin puternica presiune de impunere a unor concepte și viziuni poetice noi în paginile politizatei reviste Astra, permite apariția școlii. Revenind la necesara operaționalizare conceptuală pe care o propusese Ioan Șerbu în primul capitol, în accepțiunea de grup există două modalități de raportare, în sens extins și restrâns, cel larg incluzând pleiada de scriitori care au participat la întrunirile Cenaclului 19, în scurta sa existență, apoi a cenaclurilor alternative (cel condus ulterior de Al. Mușina purtând chiar acest nume), iar cel îngust ca sintagmă proiectată în București pentru a desemna grupul alcătuit din poeții Simona Popescu, Marius Oprea, Caius Dobrescu și Andrei Bodiu, pentru a îi diferenția (estetic) de ceilalți. Participarea brașovenilor la Cenaclul de Luni (la două ședințe ale acestuia), apoi la Universitas, va determina pe de o parte asocierea acestei etichete specifice unui grup autonom, „recunoscut cumva la comun, deși personalitatea, stilurile, tematicile lor poetice sunt sensibil diferite” (p.106), iar pe de alta menținerea coeziunii, în ciuda fricțiunilor inerente între membrii grupului și între aceștia și mentorul Mușina: „Chiar dacă tinerii încep să se desprindă de „maestru” – prin disensiuni, prin contre – acesta din urmă judecă acțiunile impersonal, conjunctural, și analizează mai curând demersuri, direcții și potențialități decât temperamente și orgolii” (pp.123-124). În afara prezenței la cele două cenacluri bucureștene (și a continuării dialogului, deși Bodiu studia la Timișoara), Ioan Șerbu găsește ca element definitoriu pentru grupul brașovean, în înțeles restrâns, o formă de ideologie stilistică, mașscriisul propus de Caius Dobrescu, pe care o definește cuprinzător: „Mașscriisul însemna, de fapt, o asumare sinceră a realității și a experienței, o ponderare a ei dincolo de reflecțiile teoretice ale unora dintre optzeciști, jucate doar pe jumătate în textele lor, neduse până la capăt. Era un refuz al bizantinismului și al barocului din poemele promotorului «poeziei realului», Mircea Cărtărescu, și o altă cale față de ermetismul și absurdul din poemele celuilalt mare teoretician optzecist, promotor al «poeziei cotidianului»”, Alexandru Mușina. (pp.125-126).
Ioan Șerbu continuă analiza mărcii identitare a mașscrismului brașovean, din care se va naște peste circa cincisprezece ani fracturismul ca emulație a aceleiași școli („un mașscriism updatat”, va sublinia Șerbu, p.132), dar esența lucrării este aceea că aduce lumină în înțelegerea celor două concepte interșanjabile anterior apariției lucrării sale. „Grupul de la Brașov este parte a Școlii de la Brașov”, subliniază autorul (p.149). Un grup cu identitate, etichetat ca atare la Universitas, este parte a unui proiect pedagogic mai amplu, Școala de la Brașov, un proiect neîncheiat în ciuda discrepanțelor, poziționărilor diferite, perspectivelor nuanțate (unele dintre ele emise conjunctural) ale celor care se raportează la mișcare mai degrabă prin memoria afectivă decât probând rigoare și neutralitate analitică. Meritul incontestabil al acestei lucrări, sper prima dintr-o serie de studii dedicate fenomenului, este acela de a clarifica lucrurile în condițiile în care Grupul și Școala de la Brașov au fost menținute mult timp într-un soi de confuzie, într-o ceață care a permis crearea mitului și îndepărtarea de factualitatea producerii fenomenului. Dacă cenaclul lunedist s-a bucurat de numeroase studii critice, dintre care unul dintre cele mai importante este cel al brașoveanului Daniel Puia-Dumitrescu, Grupul de la Brașov trebuia extras din „ideologia difuză”, cum o numește Simona Popescu, și adus în prim-planul analitic, supus investigației și comparat cu fenomenul amplu, neîncheiat, al Școlii de la Brașov care încă mai produce, chiar dacă armonicele noii generații se îndepărtează de armonica Grupului înființat pe nucleul Cenaclului 19.

 

 

Note
1 Ioan Șerbu. (2024). Școala de la Brașov. București: Casa de Pariuri Literare. 358p.