Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Istoria nu se poate baza pe izvoarele lăsate mărturie de făptuitorii răului”

„Istoria nu se poate baza pe izvoarele lăsate mărturie de făptuitorii răului”

 

 

Lucian Nastasă-Kovács: –Victor! Ne cunoaștem deja de – acum mă gândesc – mai bine de trei decenii și jumătate. Eu mă aflam spre finalul studiilor universitare la Iași, lucram încă din anul II de facultate cu Ștefan Sorin Gorovei și Alexandru Zub, iar tu erai nelipsit de la celebrele și mult căutatele conferințe anuale organizate de Institutul de Istorie și – pe atunci – Arheologie „A.D. Xenopol”. Printre celebritățile din acea epocă (Mircea Petrescu-Dâmbovița, Gh. Platon, Răzvan Teodorescu, Anton Nițu, Alexandru Zub, Andrei Pippidi, Sergiu Iosipescu, Leonid Boicu, Veniamin Ciobanu, Leon Șimanschi, C. Cihodaru, Ioan Caproșu ș.a.), ieșeai imediat în evidență printr-o surprinzătoare armonie între inteligența, erudiția, temele tale preferate pe atunci (pare-mi-se lucrai la Tentația lui Homo Europaeus) și înfățișarea zveltă, maniera elegantă de a-ți dezvolta intervențiile, exprimarea seducătoare ce nu avea nimic de-a face cu monotonia multora dintre „monștrii sacri” ai istoriografiei de atunci. Ce să mai vorbim, în anii ‘80 făceai o figură aparte, erai altceva decât puteam vedea la catedrele universitare, discursul tău istoriografic neavând de-a face cu maniera canonică în care se făcea restituirea trecutului! Ei bine, deși am petrecut sute de ore împreună de-a lungul vremii, realizez acum că n-am discutat niciodată despre anii tăi de formare academico-profesională, despre modelele tale în conduita științifică, stimulii direcți sau indirecți spre o copleșitoare pasiune față de istorie, nu atât în latura ei vulgară, empirică, cât mai ales din perspectiva unei filosofii asupra trecutului și a diverselor provocări metodologice! Îmi ești așadar dator cu aceste lămuriri, pentru că – în contrapartidă – tu știi mai totul despre genealogia mea intelectuală!

 

Victor Neumann: – Incredibil, au trecut aproape patru decenii de atunci! Îmi aduc aminte cu plăcere de conferințele anuale de la Iași. Mulțumită invitațiilor academicianului Al. Zub și ale Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” din Iași, am participat la conferințele anuale de istorie. Mă încântase colaborarea cu Alexandru Zub, dialogul ori polemicile cu mai mulți colegi de breaslă, dar mai ales discuțiile noastre interpersonale. Erau anii în care lucram la cărțile Convergențe spirituale și Tentația lui Homo Europaeus, prima văzând lumina tiparului în 1986, cea de-a doua, interzisă de cenzură în 1988 și 1989, avea să apară în 1991. Într-adevăr, n-am avut ocazia să-ți povestesc despre debutul profesional și nici despre personalitățile care au jucat un rol în pregătirea mea. Sînt multe de spus, mă voi rezuma însă la cîteva aspecte.
Cum cred că știi, am fost student al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj, avînd mai mulți profesori apreciați în mediul nostru profesional. Pe unii dintre ei i-am îndrăgit pentru buna lor pregătire, pentru curiozitatea și felul de a fi și de a se apropia de studenți. Cel mai carismatic a fost Pompiliu Teodor, figură emblematică a mediului universitar clujean din a doua jumătate a secolului trecut. Apoi, Camil Mureșan, Samuel Goldenberg, Magyari András și alții. Cursurile și seminariile lor m-au încurajat în perioada celor dintâi cercetări în biblioteci și arhive, atunci când mi-am pregătit diploma de licență. Apoi, un rol l-a jucat renumitul istoric David Prodan, pe care l-am cunoscut și ale cărui cărți de referință le-am citit în anii de după absolvirea facultății. În studenție, școala clujeană avusese un impact pozitiv în mintea și în sufletul meu. Fusese cel dintâi moment al formării profesionale, când, alături de informații noi, fusesem îndrumat spre câteva metode privind studiul istoriei. Pe de altă parte, tot atunci am observat că istoria era subodonată propagandei politice a momentului. Nu peste mult timp am aflat că un post de asistent sau de cercetător putea fi ocupat în primul rând în temeiul naționalității candidatului. Așa se face că în locul entuziasmului inițial s-a născut o dezamăgire, dar și șansa de a-mi descoperi vocația analitică și critică.
Experiența personală mi-a arătat ce înseamnă accesul în învățămîntul superior sau într-un institut de cercetare în contextul unui regim totalitar. Purtasem repetate discuții privind un posibil concurs la o instituție academică din Cluj. Rememorând ceea ce mi se întîmplase, îmi vine în minte observația filozofului Bertrand Russel, neglijată și astăzi de unele administrații academice din România: „Practica de a considera naționalitatea unui om la angajarea într-un post mai importantă decît competența sa dăunează educației și este o ofensă adusă idealului de cultură universal…”. De-a lungul deceniilor m-am întîlnit de mai multe ori cu această ofensă. Dar nu mi-a păsat, am căutat s-o justific și am mers mai departe. Am considerat că e mai important ceea ce învăț și respectul cuvenit celor ce îmi ofereau modelele științifice paluzibile. Și, din fericire, au fost destule și în România.
Ce m-a pus pe gînduri cu privire la școala clujeană de istorie? Deși tatăl meu îmi povestise în anii copilăriei despre Holocaustul împotriva evreilor și al aparținătorilor lor, tema aceasta fusese complet ștearsă din istoriile locală, regională și națională. Într-un târziu am aflat tragedia cumplită a Clujului din al doilea război: cu puține excepții, autoritățile și populația orașului acceptaseră, contribuiseră ori priviseră pasiv la deportarea de către autoritățile ungare ale timpului a aproape 15 mii de evrei în lagărul de exterminare de la Auschwitz. Cu toate acestea, colegii și congenerii mei nu au învățat nimic de la nici un profesor din Cluj despre politicile de omogenizare etnoculturală și despre eliminarea evreimii locale și nord-vest transilvane. În anii studenției și imediat după, puteam discuta despre acest trecut doar cu istoricul-profesor Samuel Goldenberg, el însuși ofensat impardonabil în epoca național-comunistă. Fusese pensionat de la Universitatea „Babeș-Bolyai” fără a primi binemeritatul titlu de profesor. Criteriul de naționalitate se substituise recunoașterii muncii admirabile a unui autentic savant și minunat pedagog. Decizia aceea avea să-i producă istoricului o lungă și greu de imaginat suferință.
Un alt exemplu al politicii anilor ’70-’80 ai secolului trecut l-am identificat în programa de învățămînt. Principiul de naționalitate mergea până la falsificarea istoriei regionale. Istoriile comunităților maghiară, săsească și evreiască din Transilvania erau neglijate, abordate marginal ori lăsate în seama reprezentanților minoritari. Nici astăzi programa nu ține seama îndeajuns de identitatea transilvană comună, ci acordă atenție individualităților și contribuțiilor lor în funcție de situația demografică a regiunii, respectiv de naționalitate. În fapt, e un mod de a gândi și a face istorie ce nu poate contribui la o liberă și bună cunoaștere a trecutului. Transilvania medievalo-modernă e fascinantă deîndată ce învățăm că ardelenii sunt de mai multe limbi, culturi și confesiuni. Chiar viața religioasă a românilor e marcată de două expresii religioase, ortodoxă și greco-catolică. Deci, istoria locului trebuie înțeleasă nu invocând numărul locuitorilor de o limbă sau alta, de o confesiune sau alta, ci urmărind setul de valori comune generat de „moștenirea culturală multiplu codată” (Moritz Csáky). Tocmai de aceea mi-am propus să studiez diversitatea cultural-lingvistică și convergențele acestui univers uman și nu specificitatea uneia sau alteia dintre comunități. Nu e nimic utopic. Dovadă stau experimentele europene premoderne ori cele contemporane admirabil puse în viață de Elveția.

 

— Înțeleg prea bine ce-mi spui, pentru că – sub altă formă – am cunoscut și eu atitudinea ostilă a unor istorici de la noi, care-mi reproșau – asta după anul 2000 – interesul față de câteva grupuri etno-culturale de la noi, precum maghiarii, evreii, romii ori armenii, interes concretizat în vreo șase tomuri.

 

— Ți-am relatat toate acestea fiindcă eșecul intrării în mediul universitar de la Cluj a fost urmat de o intensă muncă de cercetare – cu pasiunea de care aminteai, aceea a înțelegerii – și care s-a desfășurat în condițiile în care trăiam de pe o zi pe alta. În anii ‘80, îmi pierdusem rînd pe rînd toate slujbele, de la muzeu, din învățămîntul secundar, din biblioteca județeană. Micile venituri proveneau din suplinirea unor dascăli de liceu; din meditarea cîtorva elevi ce se pregăteau pentru examenul de admitere la facultățile de istorie sau drept; din cooperarea fostei mele soții, Adriana Dobre; din suportul acordat de Comunitatea Evreilor din Timișoara în schimbul căruia susțineam câte o conferință și cercetam arhiva evreilor bănățeni. Dincolo de condiția materială extrem de modestă – în 1988, vândusem până și butelia de aragaz pentru avea bani de mîncare –, marele câștig al acelor ani a fost studiul individual pentru proiectele dragi sufletului.
Una dintre modalitățile prin care am depășit nemulțumirile și neajunsurile a fost să-mi aleg singur temele de studiu, să mă documentez, să intru în legătură cu alți cercetători și profesori din România și din străinătate spre a deprinde o metodă de lucru ce răspundea așteptărilor mele, depășind perspectiva acelei fictive ethnicity de care se prevalează și astăzi o parte dintre istoricii români și est-europeni. Nu e o întîmplare că tocmai atunci lucram la cartea Tentația lui Homo Europaeus. Tot atunci, i-am cunoscut, am corespondat și am învățat multe de la Răzvan Theodorescu, Alexandru Zub, Paul Cornea, Eugen Stănescu, Alexandru Duțu, Cornelia Papacostea-Danielopolu, Adrian Marino, David Prodan, Mircea Zaciu. În urma unor complicate și de lungă durată demersuri – merită să fie și ele povestite cândva – am răspuns la o invitație din Ungaria (1983), în felul acesta întâlnindu-i și primind sfaturi prețioase de la eminentul istoric Kosáry Domokos (specialist în istoria iluminismului, după ’89 a fost președinte al Academiei Ungare de Științe) și de la Alexander Scheiber (ebraistul de notorietate, rectorul Seminarului Rabinic din Budapesta). Apoi, prin recomandarea și solicitarea directă a apreciatului arheolog, academicianul Emil Condurachi, am participat la unul dintre Congresele de Studii Sud-Est Europene care a avut la Belgrad (1984) și unde l-am întîlnit pe reputatul istoric din fosta Iugoslavie, Radovan Samardžić. Toate acestea m-au ajutat să citesc, să continui să învăț, să mă gîndesc la proiecte novatoare. Încet-încet, uitasem de condițiile de viață precare, de faptul că fusesem lăsat înafara instituțiilor culturale, educaționale și de cercetare.

 

— Iartă-mă că te întrerup, dar pentru că vorbim de anii ’80, trebuie să reamintesc celor ce ne urmăresc acum faptul că istoricii români de atunci – cu doar câteva excepții – arareori utilizau mai mult de una, două limbi de circulație, dar îi numărai pe degete pe cei ce stăpâneau idiomuri ale țărilor învecinate, poate cu excepția limbii maghiare. Or, tu vorbeai încă de pe atunci franceza, engleza, germana, maghiara.

 

— Foarte puținele deplasări în străinătate s-au bazat pe invitații și pe bursele primite. Ele nu aveau nici o legătură cu obiectivele instituției de represiune, cum insinuează astăzi unii pornind de la mărturiile trunchiate lăsate posterității în dosarele Securității lui Ceaușescu. La vremea aceea și după ce timp de mai mulți ani (1985, 1986, 1987, 1988) autoritățile române îmi refuzaseră vreo viză de călătorie în străinătate – mă întrebau de ce nu plec definitiv –, am găsit singurul culoar de ieșire din țară spre a deveni bursierul unor celebre fundații academice: recomandarea și avizul ambasadei Israelului. S-a întîmplat să le primesc grație lui Yosef Govrin, ambasador în România între 1985 și 1989, originar din Cernăuți, dintr-o familie deportată în lagărele din Transnistria (tatăl lui fusese ucis acolo), istoric, excelent cunoscător al ambelor sisteme totalitare și al istoriei micilor state din Europa de Est. Cu un doctorat la Universitatea Ebraică din Ierusalim, Yosef Govrin a avut o lungă și foarte fruumoasă carieră de diplomat, activînd cu multiple și importante funcții în Ministerul de Externe al Israelului între anii 1953 și 1996. În vara lui 1989 am purtat o lungă discuție despre istoria evreilor din România, ceea ce presupun a contribuit decisiv la redactarea unei scrisori de recomandare către autoritățile române, precum și la obținerea vizei de turist în Israel. În fine, la vremea aceea, cei ce primeau o astfel de viză erau strict controlați din punctul de vedere al profesiilor și ocupațiilor lor. Iată, pe scurt, cum s-a întîmplat să continui să studiez, să am susținerea unor academici internaționali și mai ales să intru în marile biblioteci de la Ierusalim, mai apoi de la Berlin, Bonn, Wolfenbüttel. Cu alte cuvinte, să mă pregătesc într-o vreme în care Ceaușescu părea etern.

 

„Cei ce se folosesc și astăzi de etichetarea omului în temeiul originilor spre a batjocori și persecuta nu merită decât disprețul.”

 

— Mărturisesc că răspunsul tău, ceva mai elaborat decât mă așteptam, îmi stârnește multe alte curiozități, dar voi da frâu liber doar uneia, deocamdată. Ai afirmat la un moment dat că în debutul tău profesional te-ai lovit de un prim sistem de blocaj în carieră, și anume apartanența ta la un anumit grup etno-confesional. Nici nu are rost acum să facem precizări, evident, doar dacă tu consideri că s-ar cuveni să știm și noi care ar fi aceasta. Eu cam știu la ce te referi, am trecut prin această situație de mai multe ori, dar, culmea, după 1990, în conjuncturi de-a dreptul hilare. Am însă această curiozitate pentru că ești singurul din spațiul nostru cultural care ai reflctat profund și cu instrumente nu doar istoriografice asupra unor concepte precum – înșir acum titlul unei cărți a tale – Neam, popor sau națiune? – cu o extensie firească asupra „identității politice europene”. În fond, a fost o incursiune în înțelegerea unor termeni care pe unii îi lasă rece, pe alții îi irită la culme, pentru că vizează printre altele și noțiuni precum rasă, trib, etnie etc, într-o complementaritate pe care ai îndrăznit dezinvolt s-o abordezi: religia!

 

— Așa cum bine ai observat, în cartea Neam, Popor sau Națiune? am explicat noțiunile și conceptele cheie care trimit la identitatea persoanei și la aceea colectivă. Istoria conceptelor e foarte importantă, ea ne ajută să ne eliberăm de ideologiile prăfuite ale perioadelor anterioare. Tocmai de aceea trebuie cunoscute sensurile conceptelor care servesc democrația, dar și cele ce susțin limbajele și politicile totalitare. Vedem sub ochii noștri ce ravagii face naționalismul susținut prin ideea de identitate culturală ori prin fundamentalismul religios. Resemantizarea conceptelor utile lumii în care trăim e esențială, astfel având șansa de a construi punțile de legătură ale continentului. Modernitatea e definită de Renaștere, Reformă și Iluminism. Curentele acestea s-au afirmat în societățile și culturile occidentale. Au fost câteva momente îniante de 1800 în care intelectualii Europei Centrale și de Sud-Est au probat tentația apropierii de valorile Vestului. Între ei, și români străluciți. În mai multe împrejurări, chiar le-au îmbrățișat, dar orientarea lor nu a avut ecou în mediile sociale majoritare. Astăzi, cetățenia europeană presupune practicarea aceleiași culturi comportamentale de către toți locuitorii de pe continent.
Pentru a regândi lucrurile în acord cu invocatele aspirații europene, e bine să știm ce avem de lăsat în urmă. În secolul al XIX-lea, regiunile Europei Centrale și de Sud-Est au primit influențe culturale germane, autodefinindu-se prin noțiuni și concepte precum etno-cultură, etno-națiune, etno-confesiune, națiune culturală (Völkischekultur, Volknation, Volksgeist, Kulturnation). Istoricul german Leopold von Ranke observa că Imperiul Otoman a fost o lungă perioadă tolerat de marile puteri dintr-o necesitate secretă, acestea exercitând asupra lui „o influență indirectă, invizibilă”. Deși n-o definește, Ranke nu greșește atunci când invocă invizibila influență asupra zonei. El știa foarte bine cât de subversivă și puternică a fost teoria etnonațiunii și ce impact a avut în mediile intelectuale central și sud-est europene. Cu cîteva decenii mai devreme, Johann Gottfried Herder fusese preocupat de identitatea comunităților din Balcani, identificându-i natura exotică, trasându-i cele dintîi hărți, dezvăluindu-i particularitățile de limbă, tradiție și folclor. În fapt, segregând o lume ce învățase să trăiască în pace pe parcursul lungii dominații otomane.
Biografia personală a jucat un rol în interpretările mele de istorie conceptuală, prin urmare trebuie și pot să spun doar atât: pentru mine – cred, pentru oricare român și european de bun simț – cetățenia e conceptul-cheie. Cât despre cele ce s-au spus și se spun despre mine, adaug doar că a trebuit să aud cum mi-au fost inventate (pur speculativ) fel și fel de identități, ignorând ori refuzând tocmai sensul conceptului de cetățenie. Vechiul-noul organicism cultural trimite la teoriile rasiste dragi mai multor persoane vag instruite, dar chiar și unor intelectuali formați la izvoarele culturale de sorginte romantică și neoromantică. Cu regret constat că există un public destul de numeros ce refuză înnoirea reperelor și a modului de gândire, apelînd la prăfuita teorie biologistă. Rezumându-mă la cetățenie, voi spune că prin acest concept ne protejăm unii pe alții, depășim invectivele din legislațiile rasiale ale lui Hitler și Antonescu sau acelea din cultura etnicist-protocronistă a lui Ceaușescu. Chestiunile privind limba/limbile maternă sau paternă, religia/iile, numele de familie, nu își au locul și rostul. Primează normele de coabitare, administrația și justiția, și, desigur, patriotismul constituțional (Verfassungspatriotismus), concept ale cărui sensuri au fost dezvoltate de Jürgen Habermas, influențând întrucâtva evoluția Uniunii Europene.
De ce să fiu întrebat despre originile părinților? De ce numele trimite imediat la cineva „străin de neam și țară”? Cât timp va rezista acest gen de interpretare și înțelegere a omului, nu pot fi depășite prejudecățile inoculate de propaganda secolului naționalităților (al XIX-lea) și de aceea a secolului extremelor (al XX-lea). În privința identității mele social-culturale, e vorba de una multiplă. Nimic nu justifică ignorarea ori jignirea memoriei părinților. Trăsăturile identității multiple le-am analizat și interpretat în cartea Neam, Popor sau Națiune? Legislația rasială a regimurilor fasciste a interzis legătura dintre creștini și evrei, cruzimea ei mergând până la epurare. Din ignoranță sau din lipsa reperelor istorice, ideologia național-comunistă a atribuit același sens rasist familiilor mixte, transculturale și transconfesionale. Cei ce se folosesc și astăzi de etichetarea omului în temeiul originilor spre a batjocori și persecuta nu merită decât disprețul.
Cartea Neam, Popor sau Națiune? e scrisă cu gândul de a depăși canonul impus de regimurile politice totalitare din România și din alte state din Europa de Est și de Sud-Est. E vorba de canonul în temeiul căruia s-a inventat clasarea oamenilor în funcție de limbă, religie, etnocultură, sânge, rasă, nume. E de dorit să știm un lucru simplu: fiecare om are libertatea și dreptul de a-și alege locul în care vrea să trăiască, apartenența statală și numele sub care se exprimă. A cere sau a obliga pe cineva să plece în altă țară inventându-i origini cultural-lingvistice și religioase – așa cum proceda instituția de represiune a național-comuniștilor – e un mod impardonabil prin care mie și altora ca mine ni s-au încălcat grav drepturile și deciziile personale. Înainte și mai mulți ani după ‘89 nu numai că circulau zvonuri privind iminenta mea plecare definitivă din țară. Cu siguranță, Securitatea gândea exact așa, multiplicând vestea. Nici nu e de mirare acest lucru pentru cei ce știu că în anii 1970-1989 era în toi vânzarea evreilor și germanilor din România.

 

— Aș mai reveni la o curiozitate, care poate ar impune un răspuns ceva mai elaborat, fiind vorba de un aspect extrem de sensibil al biografiei tale. Ne-ai relatat de „tristețile” anilor ’80, cu succesiunea locurilor tale de muncă și nesiguranța existenței de mâine, în contrapartidă cu imaginea pe care mi-o ofereai mie și altora pe atunci, de tânăr savant în curs de afirmare, cu prietenii de top în cultura română (Paul Cornea, Răzvan Teodorescu, Al. Zub, Al. Duțu și mulți alții), noi nebănuind nimic din – de ce nu – dramatismul vremurilor ce le traversai. Pe de altă parte, se invocă în ce te privește, calitatea de „informator” al Securității! Dacă e să luăm grosso modo acest atribut, nu prea înțeleg cum de biografia ta, din anii ’80, este una – iartă-mă că-ți spun – de-a dreptul jalnică. Știu ce a însemnat pentru mine partea a doua a anilor ’80, obsesia de a nu mă rata intelectual, chiar grija zilei de mâine, în condițiile în care, totuși, aveam un post de titular la o școală bine cotată dintr-o capitală de județ, iar promisiunile de a fi adus în mediul academic imediat după stagiul obligatoriu păreau de-a dreptul generoase și neîndoielnice! Or tu, „colaborator” – după cum te califică mulți din invidioșii fără operă care acum își aruncă invectivele asupra ta –, tu pare să fi fost mai mult în „șomaj” intelectual decât activ în slujba odioasei instituții. Ca să le fii util securiștilor, ar fi trebuit să te plaseze în posturi de unde ai fi avut ce „turna”. Zău că eu nu prea înțeleg ce ți se întâmplă!

 

— Proporțiile neobișnuite ale amintitului atac la persoană trebuie privite prin prisma ideologiei celor implicați și a frustrărilor lor. E vorba de ideologia național-comunistă, ale cărei rădăcini fasciste mulți nu le-au înțeles, examinarea critică și contextualizarea istorică fiind absente. Deci, defăimarea pe baza acelorași fantasmagorii identitare a rămas la îndemâna unor jurnaliști, scriitori și istorici ce se implică în disputa privind informațiile din documentele fostei Securități. În fapt, fără instrumentarul necesar, aceștia reiau practicile fostei Securități, propaganda ceaușistă, discriminările ori defăimările fostului regim totalitar. Cum altfel să-mi explic faptul că n-au înțeles motivul pentru care au fost marginalizate ori eliminate vocile incomode, respectiv de ce țapul ispășitor e mereu același străin din interior, așa-numitul minoritar, definit pe criterii de limbă maternă, etnocultură și rasă? Vezi în acest sens referințele peiorative la adresa președintelui statului în care se invocă adesea originile sale etnoculturale. Fără studiul specializat – analitic și rațional-critic al arhivelor și al reperelor culturale ale ceaușismului – nu facem altceva decît să reinventăm vechea propagandă. Cazul ideologiei extremiste a grupului politic AUR nu e singular, dar e unul la îndemâna oricărui concetățean ce vrea binele de obște.
Ce anume mă îndeamnă să spun că arhiva CNSAS e folosită pentru șantaje politice și dispute ideologice? Accesul la documentele aflate în păstrare la CNSAS este controlat cu strictețe de persoane instruite în procesul secretizării sau desecretizării lor. De ce Arhiva Securității nu urmează drumul Arhivei Stasi, care a ajuns la Arhivele Federale și are același statut ca orice altă instituție de profil documentar-istoric din Germania? Dosarul de la CNSAS nu mi-a fost pus la dispoziție, deși l-am solicitat. Documentele invocate de această instituție au fost citite în grabă de funcționarii instituției, de unde și urmarea: absența contextualizării, lectura lor neprofesionistă și ignorarea limbajelor în care au fost redactate. În fine, ignorată a fost și e viața mea personală în contextul anterior lui ‘89, pe care nici unul dintre detractorii mei n-a fost interesat s-o cunoască. Care să fie motivul acestei atenții cu totul disproporționate în contextul în care n-am fost nici președinte al României, nici parlamentar, nici măcar ambasador într-o țară vecină? Doar profesor de istorie într-o secție nou înființată (după 1990) a unei universități și director într-un nou înființat muzeu de artă. Cu alte cuvinte, pot să-mi explic preocuparea excesivă pentru biografia personală prin faptul că defăimarea mea contează pentru un segment politic ori politizat care a deprins aceleași metehne ale ideologiei și practicii totalitare șantajînd, amenințînd și eliminînd „intrusul”. Nu mă miră faptul că există și un cerc intelectual în stare nu doar să arate invidie față de rezultatele altuia, ci chiar să încalce regulile instituțiilor publice în numele unui așa-zis civism. În fapt, e vorba de moștenirile trecutului, dar și de crizele momentului în care antisemitismul și rasismul își fac simțită prezența.
Reluând discuția despre „epoca de aur”, tehnicile manipulatorii de atunci și de astăzi, câteva întrebări merită reținute pentru viitorii specialiști și pentru cei ce se vor pregăti în școlile de arhivistică (România încă nu are așa ceva): Ce fel de „informator” este cel ce aștepta ani de zile un pașaport de turist ori aprobarea Securității pentru a participa sau a onora invitațiile unor prestigioase instituții academice din Europa și din lume? De ce era nevoie de „o foarte atentă supraveghere a relațiilor și activității de cercetare a lui VN”? De ce în Nota privind călătoria în străinătate din 18.08.1988 se solicita de către Securitate „să fie verificat temeinic”, „să se întreprindă măsuri de verificare asupra obiectivului”? În anul 1988 nu primisem nici o aprobare de călătorie în străinătate, cum nu primisem nici în anii anteriori. Dacă eram „informator”, atunci cum se explică atenția specială acordată? Faptul că „obiectivul” trebuia „temeinic verificat” înseamnă că eram urmărit, considerat o persoană necunoscută și periculoasă pentru regimul totalitar.
În fine, citind piesele disparate din dosarul compilat de CNSAS am aflat că în arhiva Securității figurez cu numele „Hodoș Polixenianu”. Această etichetare trimite la esența ideologiei prin care regimul Ceaușescu clasifica, marginaliza ori excludea persoanele considerate minoritare. E modul în care gândeau și acționau ambele regimuri totalitare din România secolului XX. Și în acest sens, școala noastră istorică românească va avea de făcut numeroase studii, evaluări și reconsiderări. Până de curând n-am știut că am fost botezat Polixenianu, adică „străinul”, iar prin asocierea cu Hodoș, că am fost (pentru unii, continui să fiu) „străinul din interior”. E vorba de o identitate inventată, pornind de la originile familiei mele și care include o temă centrală a ideologiei rasiste. Katherine Verdery – antropoloaga americană care a făcut cercetări în România înainte de 1989 – pe bună dreptate observase că „…Securitatea putea oricînd să înlocuiască eul real cu născocirea sa și să-i schimbe destinul” (Cf. Viața mea ca spioană, Editura Vremea, București, 2018, pp.25-26). Cum să dai crezare unor documente al căror scop era conservarea regimului totalitar? Apoi, dacă tot te interesează ce gândea Securitatea despre unul dintre noi, de ce nu compari dosarele întocmite de aceasta cu alte izvoare, respectiv cu biografia persoanei în cauză?
Instituțiile și persoanele care se ocupă de aflarea agenților – nu și de ofițerii Securității – era de dorit să fi știut de la bun început cum funcționa sistemul totalitar și ce rol juca instituția de represiune în inventarea cultural-identitară. Din acest punct de vedere, cazul meu e similar celui al lui Katherine Verdery. În vreme ce antropoloaga americană fusese urmărită de Securitate pentru că reprezenta „străinul din exterior”, eu devenisem suspect ca „străinul din interior”. Cum să-și imagineze cineva că sînt un străin, că nu pot fi integrat în statul în care m-am născut pentru că am un tată evreu – și încă unul de limbă maghiară! – și un nume german? Doar continuând să gîndească precum Securitatea, respectiv prin grila curentului protocronist, cei ce mă etichetau și mă etichetează astfel sunt – cu voia lor sau din ignoranță – prizonierii prejudecăților și ai legislațiilor precedente servind regimurile totalitare. M-am întrebat adesea dacă e vorba de conservarea reflexelor cultural-identitare premoderne ce nu cedează în fața unui intrus, fie el și unul imaginar cum sunt eu și oricare alt așa-zis minoritar (a se citi: cetățean de gradul 2, 3, 4, etc.)? Lecturile m-au condus la conceptul de fictive ethnicity, cel ce indică amintitele prejudecăți ce au marcat și continuă să marcheze limbajele de fiecare zi, falsificând realitățile vieții individuale și colective și provocând conflicte. De aici, cum spui foarte bine, motivația cercetării noțiunilor pe mulți îi irită la culme. Dincolo de ce cred unii conaționali ce au îmbrăcat cămașa agresivității e importantă dezbaterea temelor mari și sensibile, iar dacă e vorba de identități personale și de grup atunci studiul și resemantizarea conceptelor cheie de neam, trib, etnie, rasă devine unul esențial pentru înnoirea limbajelor cultural-politice. Așa cum ai observat, le-am abordat complementar cu semnificația lor în discursul religios. O poți numi îndrăzneală, abordarea fiind nu doar rar întîlnită, dar și pedepsită de cei investiți într-o temporară funcție!

 

— Sunt tentat acum, după cele relatate, să invoc dosarele de Securitate ale lui Alexandru Zub, atât cele de „penal”, cât mai ales cele „informative” și de „rețea”. Dacă te uiți superficial la coperți, ai sentimentul că ai de-a face nu doar cu un „urmărit”, ci și cu un „colaborator”. Nu intru acum în destinul acestui om, de-a dreptul exemplar, însă este o pildă elocventă a unei conduite prin care securiștii au fost de-a dreptul „aburiți”.

 

— Nu cunosc conținutul dosarelor de Securitate ce se referă la profesorul Al Zub. Pot să invoc însă reacția celebrului istoric britanic Timothy Garton Ash după ce a studiat propriul său dosar întocmit de Stasi, poliția secretă a fostei DDR (Germania de Est). El se întreba cum poate afla ce a făcut cu adevărat, deîndată ce lectura dosarului demonstra că ofițerii și informatorii săi își imaginaseră lucruri ce nu aveau nici o legătură cu realitatea? „Ne pot spune dosarele, precum și bărbații și femeile din spatele lor, ceva mai mult despre comunism, războiul rece și sensul sau nonsensul spionajului?” (Vezi The File. A Personal History, Vintage Books, New York, 1998, p.23). Întrebarea e binevenită pentru cel ce vrea să afle cum s-au petrecut faptele și intenționează să le lumineze. La rîndu-mi, analizând documentele Securității citate de CNSAS, m-am întrebat: de ce a fost întocmit un dosar de „informator” pe numele meu deîndată ce din punct de vedere instituțional nu aveam un post stabil, din punct de vedere profesional eram puțin cunoscut, iar în instituțiile regimului nu aveam nici un loc și nici un rol? Din documentele Securității rezultă faptul că eram urmărit, nu și acuzațiile formulate de CNSAS. O evaluare de acest fel nu se face în și prin justiție, ci printr-o cercetare specializată.
Memoria individuală și experiența de viață m-au ajutat să descopăr lucruri noi despre comunitatea națională în care m-am născut și despre natura sistemului comunist din România, capabil să se reinventeze reluând propaganda identitară din timpul celui de-al doilea război. Cu câteva excepții notabile, studiul comparativ al limbajelor și mesajelor comuniste și fasciste a fost ignorat. În cazul în care vrem să nu se repete istoria, esențială e studierea și înțelegerea evoluției intelectuale, respectiv a greșelilor – vechi și noi – făcute de o parte dintre intelectualii români care au acceptat cu seninătate sau din oportunism servituțile statului totalitar și propaganda lui. Îți aduci aminte cum se derobau o parte dintre congenerii noștri – dar și unii dintre „monștrii sacri” ai istoriografiei naționale – de responsabilitatea de a reflecta asupra ideilor oficiale circulând în epocă? În cel mai fericit caz se scuzau, repetând sintagma: „nu mă interesează politica”.

 

— Să revenim însă asupra ta ca istoric și gânditor asupra domeniului, dar mai ales asupra drumului ce l-ai deschis la noi în privința „istoriei conceptuale”. Ai făcut din nou figură aparte într-o Românie în care istoricii sunt în adesea robii empirismului și mai puțin dispuși la reflecție în ce privește trecutul. Care a fost imboldul spre acest gen de abordare?

 

— Temele pentru studiu și rezultatele la care ajungem prin publicațiile noastre sunt și rămân importante. Fiecare dintre noi – și tu, și eu – am căutat să aducem o noutate în articolele și cărțile scrise atât prin informație, cât și prin interpretare. Ceea ce, într-o primă instanță, nu place ori e privit cu suspiciune de colegii de breaslă conservatori. Cum spui, unii sunt înrobiți empirismului ori prea puțin atrași de singura pasiune permisă nouă, aceea de a înțelege trecutul (Marc Bloch). Deși există preocupări pentru istoria conceptuală în context românesc și o sensibilitate intelectuală față de problemele de limbaj, o astfel de cercetare a rămas în atenția unui număr restrâns de cercetători români. Inexistența conceptului regulator cu funcții sociale și politice e legată de absența reevaluărilor și a rescrierii academice a trecutului național atât după război, cât și după căderea comunismului. O bună parte dintre conceptele din lexiconul coordonat de Werner Conze, Otto Brunner și Reinhart Koselleck, Geschichtliche Grundbegriffe (GG) sunt migratoare și sunt importante pentru toate culturile din fostele state comuniste sau național-comuniste. Cât despre conceptul Geschichte (istorie), el are prioritate în istoriografiile est-europene, deîndată ce se cere regândită și rescrisă istoria în temeiul vocabularului social-politic al secolului al XXI-lea. Altfel, vom continua abordarea dihotomică a trecutului, Estul Europei uzând de propria sa înțelegere a trecutului și subliniind doar diferențele, nu și similaritățile cu Vestul Europei. Văzută din perspectiva temporalității și a spațialității, istoria se cere a fi rescrisă periodic.
În reflecțiile privind trecutul, am pornit la drum pe cont propriu. Ulterior, m-am îmbogățit prin lectura articolelor din excepționalul lexicon amintit, o operă de vârf a istoriografiei germane și universale. Prin conceptul Geschichte (Istorie) și prin conceptul Revolution am identificat rolul istoriei conceptuale pentru România post-1989, urgența redefinirii istoriografiei române în context european, respectiv rescrierea istoriei naționale dintr-o nouă perspectivă. Am apreciat că în cultura română marcată de un etnonaționalism romantic și de un comunism inspirat de stalinism și balcanism, istoria connceptelor și istoria conceptuală trebuie să devină o prioritate. La un astfel de proiect m-am gândit atunci când am realizat câte o traducere (Conceptul de istorie, Editura Univ. Al. Ioan Cuza, Iași, 2005) și mai ales când am inițiat și editat împreună cu Armin Heinen un prim volum privind istoria conceptelor românești fundamentale (Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice, Polirom, Iași, 2010; Key Concepts of Romanian History. Alternative Approaches to Socio-Political Languages, CEU Press, Budapesta, 2013). Sunt încredințat că practica istoriei contribuie la clarificarea culturii identitare a națiunii și a reprezentărilor societății civile, generând o mai bună și rațională înțelegere a trecutului, precum și o cultură politică orientată spre viitor.
Dacă istoricul german Reinhart Koselleck a fost interesat mai ales de transformarea lingvistică din perioada de tranziţie a lumii germane cuprinsă între anii 1750 şi 1850, abordarea pe care eu am găsit-o utilă istoriografiei române trimite la concepte care descriu procesul neterminat al modernizării, într-un spațiu în care contradicţiile sociale merg mână în mână cu asimetria regimurilor politice şi cu modul în care acestea se oglindesc în formele lingvistice. Chiar suprapunerile conceptuale indică modernizarea incompletă. (vezi Victor Neumann, “Translating Koselleck” https://gtw.hypotheses.org/13279 și Idem, „Koselleck’s Theory of History and Its Subversive Potential” https://gtw.hypotheses.org/17394 ).
Cu toate că sunt utile oricărei cercetări, arhivele nu sunt întotdeauna relevante. De ce? Depinde cine le-a redactat, în numele cui și cu ce scop. Apoi, ele nu au legătură cu senzualitatea omului și nu vor putea niciodată reproduce cele trăite individual. Există multiple perspective contribuind la cunoașterea trecutului. Tributară controverselor de metodă, adeseori şi necunoaşterii rolului conceptelor în reforma vocabularului și a gândirii social-politice, istoria a rămas o disciplină nu doar a disputelor, ci și a ideilor prin care se propagă ideologia autorității statale. Tragediile trecutului – mai ales ale celui recent și încă viu în memoria supraviețuitorilor – nu pot fi ascunse și nici transferate de la o generație la alta deîndată ce sunt interogate experiențele individuale. Dar, mai ales, retrospectivele nu se pot baza pe izvoarele lăsate mărturie de făptuitorii răului. De aici și răspunsul la una dintre întrebările tale. Documentele invocate în acest dialog al nostru servesc construirii memoriei oficiale a noii puteri politice și diseminării ei în colectivitate. E un mod prin care se perpetuează o falsă, de nedorit imagine asupra trecutului. Așa se face că politicul se substituie cercetătorului.
Experiențele se articulează complet diferit de la individ la individ, ceea ce e valabil de la istoriile lui Herodot până la istoriile moderne despre teroare. Când arată că nu e posibilă istoria ca totalitate, că nu poate fi văzută ca eveniment lingvistic, Koselleck are în vedere experiențele propriei vieți. Are în minte anul încheierii celui de-al doilea război mondial (1945), când „nu știa că americanii vor preda rușilor toţi prizonierii”, între care se număra și el, și când marșăluind din URSS până la Auschwitz descoperă că milioane de oameni fuseseră gazați în cuptoare. Atunci realizează că e vorba de „un fapt imposibil de inventat”, că „fluxurile de lavă îi îngheață în memorie” și că acolo e adevărul istoric. Experiențele de acest fel îi trezesc toate simțurile, nefiind nevoie de nici un document și de nici un efort de rememorare (Vezi Reinhart Koselleck, Fiery Streams of Lava, Frozen into Memory. Many Farewells to War. Memories that are Not Interchangeable, Translated by Margrit Pernau and Sébastien Tremblay, în Contributions to the History of Concepts, Volume 15, Issue 2, Winter 2020, p. 1–6). Holocaustul – aidoma Gulagului – l-a marcat pe viață, de unde și viziunea potrivit căreia fiecare istorie ar trebui să fie una distinctă. De ce? Fiindcă în felul acesta putem explica și înțelege trauma secolului al XX-lea pe care am moștenit-o, între care și ruptura dintre „noi” și „voi”; marginalizarea celui cu trăsături particulare ce nu aparține majorității; eliminarea „străinului din interior”, etc, etc.

 

— Timpul acordat de revista Tribuna se pare că s-a cam epuizat. Îți propun să ne oprim deocamdată doar la aceste sumare gânduri, însă în mod evident s-ar impune ceva mai mult. Pe de altă parte, cred că am ajuns amândoi în punctul în care ar trebui să reluăm discuția mult mai temeinic, mai elaborat, sub forma unei cărți. Suntem în fond niște privilegiați, am trecut nu doar din veacul XX în XXI, dar am pășit chiar dintr-un mileniu într-altul, ba mai mult, am cunoscut regimuri politice cu totul diferite. Cu alte cuvinte, am avea ce să ne spunem, avem temeiuri profunde de reflecție asupra domeniului pe care-l slujim, dar și asupra societății în care ne-a fost dat să trăim. Așa că ia-o deja ca o invitație pe care, sper, n-o vei refuza!

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg