Poetul este un om al cetății, unul a cărui voce trebuie să fie auzită și ascultată pentru că exprimă conștiința timpului în care trăiește. „Actualitatea, adevărata actualitate, din perspectiva poeziei – spune Horia Bădescu într-unul din eseurile cuprinse în volumul Proba oglinzii (Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2024), este dată de capacitatea creatorului de a da o imagine, cât mai apropiată de adevăr, a acestor «vremuri» interioare, a acestei istorii nevăzute care poate fi, uneori, imaginea cea mai obiectivă a istoriei însăși. Eternul omenesc este o frumoasă abstracțiune. În realitate, el este eternul unei clipe, iar clipa este întotdeauna altfel. Poetul este și el un om. Un om al clipei, mai înainte de a fi unul al eternității. Poate ar trebui să fie chiar mai om decât oamenii. Nu în alt chip decât în acuitatea perceperii clipei. Fiindcă adevărul acesteia este și adevărul lui. Sau în primul rând al lui. Fiindcă acest adevăr al lui îi este partea de eternitate”. E cuprins în această meditație însuși programul angajamentului de exprimare eseistică („Cu multă, foarte multă vreme în urmă, atunci când am început să mă dedau plăcerii de a scrie tablete, specie literară a cărei frecventare mi-a devenit între timp indispensabilă”), asupra marilor probleme ale umanității dintotdeauna și din prezentul în care viețuiește și își scrie opera. O operă poetică de cea mai profundă meditație ideatică, așa cum, la rândul ei, eseistica sa este, la fel, un angajament analitic („mă voi nevoi a încerca o subtilă abordare hermeneutică”) polemic nu mai puțin, față de problemele și contradicțiile timpului actual, în dorința de a exprima o atitudine tranșantă față de adevărul vieții, al realității.
Abordând teme și subiecte dintre cele mai variate, pe care i le oferă actualitatea, Horia Bădescu caută a se identifica pe sine în acest vacarm de voci agasante din preajmă, produs de societate, marcând totodată sensul și coordonata ce se vrea definitorie pentru timpul său. Iar aceasta nu este alta decât manipularea: „instrumentul ales de către neomarxism pentru a-și impune ideologia a fost și este cuvântul, un instrument perfect pentru marea manipulare și resetare socială prin ambivalența lui în a releva și ascunde deopotrivă, prin posibilitățile interpretative ale semanticii. În melanjul de marxism și freudism din care au fabricat neobolșevismul cultural, frankfurtienii – buni cunoscători nu doar ai acestora, ci și a fundamentului creștin al civilizației vestice […] au împrumutat tocmai de la creștinism puterea creatoare a Verbului, golind-o însă de esența ei ontologică, transferând-o, printr-o perversă impostură, la nivel lingvistic în sensul puterii cuvântului, recte conceptului de realitate”. Odată identificată această direcție programată de remodelare a societății contemporane, poetul/polemistul se apleacă fără menajamente asupra efectelor produse la noi în anii de după 89. Între primele măsuri administrative au fost cele care au acționat asupra culturii, învățământului („alungarea limbii latine din școala românească”) și, mai ales a istoriei naționale („istoria pe care am iubit-o dintotdeauna”), printr-un demagogic program educațional intitulat România educată ce se ilustrează: „prin pauperizarea disciplinelor identitare, limba română și istoria națională” […] așa încât „e firesc ca ea să fie alungată din școală”.
Discursul polemic din eseurile lui Hori Bădescu are culoare poetică și, în pandant cu revelarea abuzurilor dezinformării de pe toate canalele media, face demonstrația elevată a stăpânirii unei culturi aprofundate, în virtutea căreia își construiește pledoaria pentru cuvântul cinstit, pentru demnitatea scriitorului și a menirii acestuia: „Scriitorilor le-au fost date în păstrare cuvântul și tăcerea. Ce-au făcut unii dintre noi cu conștiința sacralității rostirii? Magia cuvântului e mult prea mare pentru interesele egoiste. Trebuie să asculți mai întâi tăcerea pentru a naște cuvântul, cuvântul care nu e al tău, ci al omului”. Un pasionant elogiu aduce astfel cărții, cărții bune care devine monument cultural: „cărțile bune nu se sfârșesc niciodată. Ele se continuă dincolo de ultima pagină, îți bântuie închipuirea și sufletul, te fac să te întorci și s-o iei de la capăt și să viețuiești în și dimpreună cu ea, de fiecare dată altfel și cu alt meșteșug al viețuirii și al înțelegerii. Cărțile bune te învață ceea ce știai deja fără însă a ști că știai, căci omul nu știe cu adevărat decât ceea ce îi este dat să afle. Pleci și te întorci în ele atunci când adevărul lor, pe care-l porți în tine, se-nfiripă în adevărurile existenței tale. Ca să cumpănești și să prețăluiești. Și să-ți spui că lumea e aceeași, în de ea, de la începutul începuturilor și până la sfârșitul sfârșitului”. Meditația asupra cărții și a scrisului implică, altfel nici că se putea, meditația asupra vieții și a morții, asupra adevărului acestora. Dar, eseistul caută a exprima adevărurile asemenea prin cercetarea și exemplificarea reflectării în operele fundamentale ale culturii universale. Așa, bunăoară, reține sfatul lui Don Sancho, eroul lui Cervantes:„Nu muri, stăpâne, ci ascultă povața mea și mai trăiește încă mulți ani, fiindcă cea mai mare nebunie pe care poate s-o facă un om în viața lui este să se lase să moară așa din senin, fără să fie ucis de nimeni și fără să-i curme viața nicio altă mână decât cea a aleanului”. Și adaugă, în propriul comentariu: „nebunie este să mori fugind de tine însuți”. Tocmai în acest sens, Horia Bădescu ne îndeamnă la cunoașterea de sine, la lămurirea sensului propriei existențe, demers valabil, desigur, pentru oricine: „Sunt gândit de gândul meu. Mă aflu întru lămurirea de mine, adică îmi caut lamra, partea pură din sinea mea, așa cum metalul pur se alege din zgură. Gândul meu: sinele meu îmi lămurește sinea”. Or, această căutare de sine o devoalează prin cercetarea esențelor timpului în care trăiește și față de care atitudinea sa est mereu polemică, țintind globalizarea, invadarea neomarxismului și declanșarea unui parșiv război cultural. Strălucit este amplul eseu analitic Oile gândirii, în care abordează pe rând diversele forme de degradare actuală a societății în formele ei spirituale: „Victoria ideologiei neomarxiste, concepută, implementată și dusă spre victorie de «preoții» Școlii de la Frankfurt, prin distrugerea culturii apusene și, cu un drum, a tuturor valorilor omenești fondatoare și evident a instituțiilor care le prezervă, le propun și le includ în memoria individuală și socială: familia, morala, biserica, democrația, legea, libertatea de exprimare. Întreaga metodologie descrisă până acum, instrumentele folosite, modalitățile de acțiune și actorii îndeplinirii programului nu urmăresc decât a face «din starea de spirit a indivizilor una primară din punct de vedere psihologic». Pe o asemenea stare de psihologie primară pot fi distruse valorile tradiționale, se pot stârni resentimente și se pot instrumenta uri, se poate ieși din orizontul judecății pentru a face literă de lege din frânturi de logică și aberații, se poate distruge o lume pentru un teritoriu al dezastrului ființei umane”.
Dincolo de faptul că Horia Bădescu, prin aceste analize extrem de aprofundate asupra tendințelor ideologice nefaste ale epocii, este și o conștiință lucidă a timpului său. Poetul devine astfel un purtător de cuvânt al rațiunii, în Agora, pentru care aplauzele nu sunt de ajuns. Eseistica sa trebuie asumată și urmată de către creatorii de valori autentice din această clipă istorică: „Dumnezeu să ne apere! Unde să mai așezăm înlăcrimatele cuvinte ale bătrânului Gheorghe Pop de Băsești, la deschiderea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia: «Slobozește, Doamne, pe robul tău, că văzură ochii mei»? Cine să ne mai sărute obrazul scuipat, terfelit odată cu țara (de noi înșine!), spălându-l, precum Domnul Cuza rușinea țăranului Ion Roată?” Și, ca o concluzie: „Va să strigăm de fiecare dată «ura!» pân’ne-apucă ura și pe urmă s-o luăm de la capăt. Fiindcă, dacă-i așa, nimic alta nu ne rămâne de făcut decât s-o luăm de la capătul capătului!”